Peretele, la Teatrul Metropolis

Foarte activă în ultimii ani, ca autoare, actriţă şi regizoare, Lia Bugnar a avut o nouă premieră, Peretele, la Teatrul Metropolis. Dacă în celelalte spectacole textele care îi aparţineau erau inspirate din realitatea imediată, în cazul acestuia din urmă prezentul este paradoxal unul… atemporal. Sigur că motorul acţiunii se învârte în zilele noastre, dar combinaţia de stiluri teatrale şi o serie de referinţe, mai pe faţă, mai ascunse, la texte clasice din literatura noastră şi din cea internaţională îi conferă amintita detaşare.

Peretele e o combinaţie, cu unele reuşite notabile, dar şi cu lungimi şi repetări de situaţii care puteau fi eliminate, de cabaret, şantan, musical şi teatru cântat, când replicile nu sunt spuse ca în teatrul obişnuit.

Lia Bugnar este foarte atentă la gustul publicului – un deziderat verificat până acum prin succesul textelor ei găzduite fie pe scenele unor teatre mai curând dispuse să preia spectacole „clasice”, dar şi în spaţii neconvenţionale.

Maria Dănescu, Radu Iacoban, Letiţia Vlădescu , Marius Manole şi Raluca Ghervan

Ea este unul dintre puţinii dramaturgi ai zilelor noastre care nu are probleme atunci când îşi livrează dramaturgia spre transformarea în show şi nici să umple o sală. Premierele ei sunt de la început acceptate şi se înscriu în orizontul de aştepare al unui public divers şi ca pregătire în acceptarea actului teatral, şi ca vârstă.

De data aceasta, autoarea, care e şi regizoare, atacă o temă ce incită, o temă care nu mai are de mult tabu-uri şi tocmai de aceea e destul de greu de prins într-o montare fără limbaj şi gesturi fruste şi fără poncifele care fac din stand-up comedy, de multe ori, un spectacol de neurmărit.

Natalia Călin, Alexandra Sălceanu, Maria Buză şi Itvan Teglas

Supra-tema Peretelui ţine de intenţia de reabilitare a curtezanelor (numite neaoş, româneşte) numai că nu trebuie să ne aşteptăm la foiletoanele sau romanele de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, foarte citite şi acelea, în care scriitori cu nume importante prezentau publicului avid de senzaţie „strălucirea şi suferinţele” acestor femei dotate cu calităţile mai greu sau chiar deloc de găsit la consoartele oficiale. Sigur că şi în noul text al Liei Bugnar pot fi detectate o serie de trimiteri la cazurile literare arhicunoscute, unele devenite şi librete de operă, dar rafinamentul şi eleganţa în care îşi duceau viaţa scurtă respectivele curtezane sunt transferate într-o altă lume, aceea de cvasi-mahala. Nimeni nu mai moare de ftizie în Peretele, nu avem monolog explicativ în care generozitatea faţă de amant aduce în ochii spectatorilor şuvoi de lacrimi, melo-ul decade în manea, în comicul cu efecte bulevardiere sau e prins, mai reuşit, mai nereuşit, în songuri ce uzează de tehnică brechtiană. Qui-pro-quo-ul e deconspirat la vedere, trucurile – câteva dintre ele pierzându-şi efectul prin abuzivă repetare, sunt luate fie de la Caragiale (vezi Noaptea furtunoasă cu numărul casei care produce confuziune şi tevatură), fie de la mult exploatata scenă a jocului de cărţi (de data aceasta între curtezane) din Gaiţele lui Kiriţescu.

Naşterea şi moartea în direct, după principiul exploatat în muzica de gen: „unu’ naşte ş’altu’ moare”, sunt surse inepuizabile de comic, melo-ul despre care aminteam fiind retezat cu hotărâre.

Ce mai avem în Peretele? Un bătrân încă verde, cu fostă soţie, cu amantă titulară de vârsta fiicei şi cu amantă secretă – ca în comediile antice sau ca în comediile clasice franceze – un ginere care se crede maestrul tuturor combinaţiilor, dar care e înşelat cu uşurinţă şi de socru, şi de amantă şi, mai ales, părăsit cu gesturi radicale de soţia labilă psihic, de la care nu aştepta un asemenea sfârşit, două curtezane pasionate de jocul de cărţi pe scobitori stropit cu şampanie, după obiceiul „Pompidurului”, bordel din zilele noastre, o Madamă bine şcolită într-ale suferinţelor femeieşti, dar şi cu nuri pe care vârsta n-a reuşit încă să-i veştejească, o consoartă plină de venin care îşi aşteaptă moştenirea şi fiica ei, o consoartă urâţică şi docilă devenită dintr-o dată mieluşică în blană de leoaică, un preot fost înotător care are dubii despre relaţiile păcătoşilor cu Cel de Sus şi aşteaptă semne divine şi curtezana aparent inocentă care trebuie să devină mamă aşteptând să devină soţie, capabilă şi ea de surprize neaşeptate.

Toată lumea cântă şi dansează, se iluzionează, oftează şi speră până la finalul care nu e chiar greu de ghicit, dar care pune totuşi un apăsat accent melo pe întreaga poveste.

Spectacolul are o dublă distribuţie. Cel de al doilea spectacol, l-a avut în rolul Vasea, interpretat alternativ de Marius Manole şi Mihia Niţu, pe cel de al doilea actor.

Natalia Călin, Alexandra Sălceanu şi Maria Buză

Distribuţia este în general bine aşezată în datele textului. Personajele poartă fie nume neaoşe de mahala, fie porecle, fie nume voit exotie care produc şi ele efecte comice. Dintre actorii seniori, se remarcă în primul rând Gabriela Popescu (Madama Mafteia), o comediană complexă, cu incontestabile înzestrări pentru musical şi cu un umor savuros aunci când îşi rosteşte replicile. O anturează insirat Maria Buză (Arteziana), care jonglează şi cu registrul melo şi, inspirat, cu comicul bulevardier, dând încă o probă a calităţilor sale de interpetă de mai multe genuri de muzică, de la rock la muzica lăutărească. Şi Natalia Călin (Aspasiţa) mai ales în scenele de turmentare, dar şi în acelea în care e dispusă să rostească adevărul verde-n faţă. Cele două tinere actriţe, Raluca Gervan (Inga) şi Alexandra Sălceanu (Sena), şi-au construit rolurile fără stridenţe, încercând chiar să le adauge câte o notă dramatică, nu întotdeauna fericit inclusă în context, dar, una peste alta, în economia întregului spectacol, se descurcă bine şi cu teatrul de replică, şi cu dansatul, şi cântatul. Istvan Teglas (Preotul) îşi depăşeşte cu mult rolul de pată de culoare exotică, reuşind să ducă bine până la capăt o partitură căreia îi conferă dramatism şi inserturi de umor de bună calitate.

Eternul păcălit, Mihai Niţu (Vasea), când nu e prea încorsetat de dubla condiţie de a-şi rosti replicile şi de a cânta şi dansa, e şi el în ton cu întregul spectacol. În fine, Radu Iacoban (Bătrânul) – un rol care-l face pe înzestratul actor să stea aproape întregul spectacol în pat – reuşeşte să fie credibil şi să impresioneze prin replici tăiate, susţinute bine de mimica aferentă.

Decorul Mădălinei Marinescu şi costumele lui Dorin Negrău subliniază atmosfera de mahala, de locuinţe provizorii şi de tevatură şi degringoladă, în care energiile mari sunt puse în slujba cauzelor mici.

Andreea Belu, una dintre cele mai talentate coregrafe din teatrul românesc de azi, a reuşit o inspirată mişcare scenică, mixând elemente de cabaret, de show de rock ori de rap, cu influenţe lăutăreşti de la spartul chefului.

Muzica originală a lui Vlaicu Golcea e un suport important al spectacolului şi îşi adjudecă adecvat textele cu rimă ale songurilor care, să recunoaştem, sunt o reuşită în Peretele.

Un spectacol de două ore şi zece minute, mult prea lung, cu repetiţii care de la un moment dat încolo devin supărătoare, pentru că îi fac pe spectatori şi, s-ar părea că în anume momente şi pe actori, să piardă ritmul.

Spectacolul are însă multe date care îi vor aduce, probabil, un remarcabil succes de public.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.