Într-un discurs pronunţat în şedinţa din 27 martie 1913 a Senatului României, având ca temă „chestiunea alcoolului şi alcoolismului”, dr. C.I. Istrati şi-a dorit ca intervenţia „să aibă ecou în viitor”, căci alcoolismul devenise „o chestiune de cel mai mare interes pentru viitorul neamului nostru”. Problema alcoolismului este redată astfel: „Populaţia se înmulţeşte, este drept, dar sub raportul vitalităţii mergem descrescând, energia poporului scade din ce în ce”. Realitatea socială descoperită de I.C. Istrati într-un sat de câmpie valahă, la 1913, l-a tulburat peste măsură: „M-am dus la ţară, într-o comună rurală, şi vă rog să mă credeţi că mi-a venit să plâng când am intrat într-o şcoală unde din 50 de copii din clasă nu am putut găsi decât vreo doi-trei normali, toţi erau sifilitici şi fii de alcoolici. (…) În epoca când se face ţuica, trebuie să stea învăţătorul câte 2-3 sferturi de oră dimineaţa ca să poată începe lecţia, căci copiilor li se dă acasă mămăligă cu ţuică şi vin ameţiţi la şcoală”.
Intervenţia profesorului Istrati în Senatul României venea după ce „auzise discuţiunile care s-au făcut în Camera Deputaţilor şi m-am revoltat, cu atât mai mult cu cât s-au spus lucruri extraordinare şi nu a protestat nimeni”. Într-o ţară unde „cumperi vin şi nu poţi şti dacă vinul ce ai cumpărat este de Drăgăşani, de la Dealul Mare, de Cotnari ori de Nicoreşti”, berea era considerată „otravă”. Profesorul amintea întâmplări parcă decupate din vremuri când specula şi înşelătoria erau de neînchipuit: „Opriţi de a se mai aduce struguri putrezi în ţară din ţinuturi contaminate de holeră”, în timp ce, în Bucureşti, vinul era amestecat şi chiar fabricat cu apă din Dâmboviţa”. Vinul de calitate proastă mai prin toate cotloanele ţării ar fi putut fi înlocuit cu „singura băutură raţională care există la noi în ţară”, şi anume braga. „Din nenorocire – afirmă Istrati -, nu o fabrică românii şi mă surprinde că nu se găseşte cine să facă o fabrică de bragă, căci aceasta este băutura cea mai salutară faţă de nevoile noastre actuale, fiindcă este şi un aliment şi o băutură care are numai un grad alcool”. Iar apoi, berea „este un aliment. Aceasta este superioritatea ei asupra vinului. Berea este un aliment care hrăneşte; nu trebuie însă băută în cantitate mare”.
Alcoolismul în România anului 1894 era descris astfel în raportul anual al directorului general al serviciului sanitar: „Cu toată imperfecţia statisticei alcoolismului, este cert că această boală este la noi foarte frecventă, că abuzul băuturilor spirtoase este cauza sărăciei, a degenerării fizice şi morale a unei părţi însemnate a populaţiei”. La 1895, „aproape a treia parte din alcoolul consumat în ţară a fost vinul”, dar şi o mare cantitate de alcool industrial (spirt), adică 4,87 litri pe cap de locuitor.
Dintotdeauna, alcoolismul „demoralizează pe muncitori, îi leneveşte şi-i face să-şi piardă siguranţa şi dibăcia. Alcoolicul e cel mai rău lucrător şi cel mai nesigur. Din cauza alcoolismului, orice industrie este oprită în mersul ei regulat. Pagubele cauzate de alcoolism sunt necalculate. Banii cheltuiţi cu băuturile spirtoase, lucrul de proastă calitate ce-l fac muncitorii buimăciţi de beţie, zilele de muncă pierdute, boalele, sinuciderile şi accidentele de tot soiul, urmărirea şi întreţinerea criminalilor şi a nebunilor se ridică la sume fabuloase”.
Pe de altă parte, alcoolismul pune în primejdie structura socială a familiei, căci „beţivul este nenorocirea familiei sale. El e leneş, violent şi risipitor. Alcoolicul nu voieşte să muncească, îşi bate copiii şi femeia şi tot ce câştigă cheltuieşte la cârciumă, lăsându-şi casa în sărăcie”. În concluzie, beţivul „bea lacrimile, sângele şi viaţa femeii şi a copiilor săi”. Ca extensie socială, „nu mizeria e cauza alcoolismului, ci alcoolismul cauza mizeriei”. Alcoolismul caută să trăiască din expediente iar „mai toţi vagabonzii sunt beţivi, sau născuţi din părinţi beţivi”. Pe o scală mai mare a timpului, alcoolismul „produce sau nebunia acută, cu îngrozitoare accese de delirium tremens, sau tâmpirea înceată şi progresivă”.
Alcoolismul are şi câţiva aliaţi precum clima „cu extremităţile sale de frig şi de căldură, care e cu totul împotriva abuzului de băuturi spirtoase”. Apoi hrana „neîndestulătoare, compusă în cea mai mare parte din legume şi posturile numeroase slăbesc puterile populaţiei noastre şi nu-i permit să reziste intoxicaţiei alcoolice”. De subliniat şi indiferenţe celor care fabrică alcool la limita legii, la 1913, fiind subliniată calitatea proastă a vinurilor şi a băuturilor spirtoase. Calitatea „mai rea la noi decât în alte ţări, unde s-au luat de mult cele mai severe măsuri pentru garantarea sănătăţii publice”. De la apa cu oţet, bogată în acid pirolignos, băută de săteni la scară mare la începutul secolului XX, la „genocidul” cunoscut în jargoul bahic de astăzi, acestea sunt reperele unei istorii a substitutelor alcoolice, pe fondul unui control slăbit asupra alcoolismului ca fenomen social.
Pentru a-l parafraza pe I.C. Istrati, „mai este şi altceva”, care nu ar trebui să ne scape, când ne confruntăm cu flagelul alcoolismului: „Suntem într-o ţară extremă în toate: climat extrem, temperament extrem, viaţa în extreme, totul e în extreme. Nu vedeţi că suntem extremi şi în politică, suntem cu toate în extrem”. Aşadar, ce fel de băutură ar putea tempera cumva atâtea extreme sufleteşti?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.