Petru Botezatu: „Cultura nu se fabrică pe loc. Ea are nişte rădăcini”

La Art Safari, în Galeria European Art, l-am întâlnit pe pictorul Petru Botezatu, artist român, rezident un număr important de ani în Austria, Canada şi apoi în Statele Unite ale Americii. Un artist pentru care exilul a fost „minunat şi mizerabil, glorios şi derizoriu”.

Născut la Focşani, în timpul războiului, a cunoscut încă de la 19 ani condamnarea politică, munca silnică, evenimente de viaţă dramatice, ce i-au marcat, practic, întreaga viaţă.

A absolvit, în 1967, secţia de Pictură a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu şi a devenit profesor la Piatra Neamţ. S-a specializat apoi în pictura bisericească, descoperind un nou univers spiritual. În1987 a emigrat, arta lui, atât cea religioasă, cât şi cea laică, având parte, încă din primii ani, un succes incredibil.

La Art Safari, Petru Botezatu a expus lucrări ce ar putea fi incluse în zona suprarealismului. Aşa cum afirma soţia sa, poeta Cora Botezatu, care îi stă mereu alături, aceste creaţii aparţin unor zone temporale diferite. „Este o serie în care uneori artistul a adus în pictura laică multe dintre elementele folosite în opera sa religioasă: relieful, foiţa de aur… A vrut să dea expresie unei lumi necunoscute pe care el însuşi o descoperea. Lucrări pe pânză, pe panouri, fantezii personale. Insulele sale personale”.

„Visul a stat la baza umanităţii”

Iluminare. Scrânciob

Când aţi ştiut că veţi fi pictor?

E simplu! Când am făcut un desen în copilărie şi mi-a plăcut. Decizia a venit ulterior, când am fost ajutat să iau direcţia asta.

Cine v-a ajutat?

Împrejurările, oamenii şi mai ales gustul meu pentru plastică, apărut încă din copilărie, care s-a manifestat cioplind, văzând, fiind curios să aflu…

Aţi urmat cursurile Institutului Nicolae Grigorescu. Pictura dumneavoastră nu seamănă aproape cu nimic din creaţia colegilor dumneavoastră de serie. Aţi avut maeştri care v-au influenţat?

Am avut un maestru extraordinar, poate niciodată preţuit pe cât merita şi ca profesor, şi ca artist: Traian Brădean. El stă la baza formaţiei mele artistice. Îmi amintesc fiecare detaliu din lecţiile lui în timp ce lucrez. N-am putut să-i aduc omagiul ce i se cuvine, fiind plecat în străinătate, şi regret că a trecut în partea cealaltă a lumii fără să-i fi putut exprima recunoştinţa absolută pentru că a determinat înţelegerea lucrurilor pe care le fac. În altă ordine de idei, este, probabil, o vocaţie înnăscută pentru că mă surprind de multe ori pe mine însumi cum gândesc formele, cum le judec, cum fac raporturi între forme, între culori… De asemenea, încerc să înţeleg până şi la un capăt de mobilă cum este făcut, de ce este realizat aşa.

Când aţi debutat?

Cu mult timp în urmă, cam jumătate de secol. Am lucrat în condiţiile de atunci, am încercat să mă apropii de Uniunea Artiştilor Plastici, care, la vremea aceea, era marcată de stalinism şi nu m-a agreat deloc, dar mi-a permis să fac o expoziţie la Ploieşti, la sala Uniunii, asigurându-mă că pot face ce vreau acolo pentru că nimeni nu mă va ajuta cu nimic. Am mai avut o expoziţie şi în Bucureşti, la Teatrul de Comedie, care mi-a oferit sala. Am expus lucrări cu subiecte româneşti şi influenţate de visul suprarealist românesc, expoziţie pe care, retroactiv, o consider valoroasă. După aceea orice participare a mea la expoziţii colective a fost respinsă şi atunci am sărit de pe trambulină direct în apele bisericeşti, urmând cursuri, cercetând, învăţând ca să iau o calificare măcar de iconar şi apoi de pictor de frescă. Am reuşit astfel să intru într-un domeniu atât de interesant şi de adâncă cultură la vremea aceea, încă necercetat cum se cuvine. Am pictat biserici.

Admirând frumuseţile naturii

Saltul acesta a fost determinat de necesitate sau şi de altceva?

La mine, necesitatea se manifestă dinlăuntru. Timp de 10 ani am predat desen în şcoală şi, în acelaşi timp, am făcut cercetări şi studii… Mai rămăsese ceva: nu făcusem suficientă frescă, iar pictura religioasă era singura posibilitate de a lucra în această tehnică, la modul acela considerat atunci barbar, primitiv…

Pictura dumneavoastră laică are o evoluţie destul de organică. Nu există salturi foarte mari, dar are totuşi nişte etape.

Poate pentru cineva care o studiază. Pentru mine nu mai are nicio importanţă. Nu văd în ea perioade de evoluţie, pentru că nici nu cred că există evoluţie în acest sens. Eu sunt preocpat să mă recreez în permanenţă.

Când aţi început să faceţi pictură abstractă şi de ce?

Abstracţionismul, după părerea mea, stă de fapt la baza picturii. Este o metodă prin care cineva învaţă să picteze. Este o expresie pură, aproape primitivă. Asta ar trebui să facă şi copiii înainte de a ajunge să facă altfel de pictură. Practic este un exerciţiu pe care îl facem în permanenţă, chiar la capătul carierei. Este o metodă, nu o expresie absolută. Dar, pentru a fi politically correct, adică să nu exprime nimic, s-a adoptat abstractul ca gen de artă. Eu cred că este o imensă greşeală care va sfârşi foarte rău, în uitare.

Pictura religioasă include visul

Deci aţi renunţat la ea numai pentru că nu v-a mai interesat metoda, ci altceva?

Da. M-a interesat ceva mai complex, legat de nişte realităţi ale ceea ce percepem sau ale visului. N-am fost determinat din afară, ci mai degrabă din interior. Nu m-a mai satisfăcut abstractul la un moment dat. Dar trecerea nu s-a făcut evolutiv, ci în salturi. Câteodată, aşezându-mă la şevalet, pot să fac şi o piesă abstractă, numai ca să îmi vin în fire.

Care este balansul între realitatea brută, ca s-o numim aşa, şi realitatea visului în opera dumneavoastră?

În cazul nostru, al făcătorilor de imagini, am putea numi această realitate brută drept una fotografică, adică abilitatea ochiului de a surprinde reflectarea luminii de către obiectele din jur. Mai există însă o altă reflectare, care mă interesează cel mai serios şi mai mult, visul. Nu neapărat în sensul celui nocturn, care are şi el valoarea lui, deşi nu este suficient cercetat, nu este valorificat cum se cuvine. Ştiinţa n-a ajuns nicăieri cu studiul visului. De fapt s-a încurcat până la limitele de jos şi nu mai ştie ce să facă.

Înţeleg că nu sunteţi un adept al lui Freud…

Nu neapărat. Artiştii sunt cercetătorii visului, nu numai al celui din timpul somnului, ci al celui din stare de trezie. Fiecare dintre noi poate visa. Visarea aceasta este, de fapt, comunicare din altă parte sau din alte straturi ale existnţei noastre, mergând până la cel spiritual. Visul a stat la baza umanităţii pentru a descoperi toate lucrurile care astăzi ne sunt atât de familiare. Visul a determinat oamenii să înţeleagă realitatea, i-a învăţat unde să-şi găsească condiţiile de supravieţuire, cum să trăiască la alte niveluri, pentru că este parte dintr-un alt nivel al structurii noastre umane. Un fel de foi de ceapă puse una peste alta.

Controverse spaţiale

A fost linia pe care v-aţi întâlnit cu Gellu Naum?

Aş putea oare să spun aşa? Nu. A fost bunăvoinţa lui de a mă lăsa să mă apropii. Asta ţinea poate de tradiţie. Gellu Naum a fost prieten foarte bun cu Victor Brauner şi a rămas „iubindu-l la nesfârşit” şi agreând pictorii, datorită lui şi oarecum şi lui Jules Perahim, după ce aceştia au plecat din ţară. Apropierea de Gellu Naum era extraordinară pentru că era un admirator absolut al manualităţii. Era în stare să stea pe o grămadă de pământ, fumându-şi pipa, şi să privească muncitorii care săpau şanţuri sau, în siturile arheologice, urmărind cum lucrau oamenii. Am avut plăcerea să-i fac un număr de sculpturi şi stătea şi privea cum se mânuieşte materia. El personal nu mânuia decât cuvintele.

Se poate considera că există o relaţie, indiferent de ce fel, între vis şi lumea religioasă pe care aţi abordat-o?

Conceptele religioase cred că vin tocmai de acolo. Religia este o suprarealitate, întinsă peste societate şi folosită de multe ori în manipularea minţilor omeneşti. Dar este, în acelaşi timp, o realitate în sine, în pofida faptului că foloseşte imagini, adică poveşti. Sub aceste poveşti destul de puerile, ea ascunde de fapt o realitate şi ne conduce către o suprarealitate. Da. Este parte a visului, este parte a suprarealului.

Aţi pictat biserici şi în România, şi în Canada, şi în America. Cele de acolo erau tot biserici ortodoxe?

Am pictat în Canada, în cartierul vechi din Vancouver, o biserică românească, dar, în rest, mai ales în Statele Unite, pentru că nu sunt mari oferte de biserici sau, dacă sunt, aparţin unor comunităţi oarecum reduse şi ca număr, şi ca posibilităţi, am făcut altceva ce ar putea fi considerat notabil. Am pictat, pentru prima dată în univers, cu sau fără pretenţiile neo-creştinilor, o biserică baptistă la Universitatea Samford din Birmingham, Alabama. Este aproape de necrezut, dar am pictat o biserică baptistă în interiorul unei universităţi.

Dialogând cu păsările

Ce iconografie aţi folosit?

Desigur, noi, întotdeauna, trebuie să lucrăm în funcţie de dogme. Acestea sunt destul de variate. În Alabama, fiind o capelă într-o Universitate de Teologie, s-au străduit să găsească anumite teme, mergând pe ideea de istorie a religiei. Am realizat o serie de portrete ale unor personalităţi ale creştinsmului, pornind de la primitivii romani, trecând la religia organizată, cu personalităţi ortodoxe, câţiva catolici, Reforma, cu Luther şi Calvin, apoi martiri baptişti ai secolului trecut, mai ales martiri ai violenţelor comuniste care au avut loc peste tot în lume, şi, bineînţeles, personalităţi ale baptismului de tip britanic şi american. Am pictat, de asemenea, scene importante din viaţa lui Christos şi am terminat cu Luther punându-şi cele 90 de teme pe uşa unei biserici, de unde a pornit Reforma. În toate cazurile l-am reprezentat pe Christos, în ciuda dogmelor Reformei potrivit cărora nu ai voie să reprezinţi nimic în imagini. Comanditarii au acceptat şi chiar le-a plăcut foarte mult pentru că era o noutate.

În bisericile ortodoxe aţi respectat întotdeauna canoanele?

Eu aş putea să demonstrez că nu există cu adevărat un canon, ci este o uşurinţă cu care s-au stabilit nişte scene, care s-au repetat de-a lungul timpului. Nu există canon. Există numai o varietate mare de cutume, iar cei care le interpretează sau le judecă sunt tot pictorii. Să nu vă închipuiţi că fiecare preot ştie exact ce trebuie pictat într-o biserică. Tot pictorii sunt cei care ştiu. Şi cei cunoscuţi, şi cei necunoscuţi.

Creatură calină

În ce tehnică lucraţi pictura bisericească?

De regulă, pictez al fresco. Dacă bisericile sunt prost pregătite, pentru că această tehnică cere nişte înţelegeri care pornesc de la construcţie, mai lucrez şi în acrilic. Este un mijloc nemaipomenit pentru pictura murală. Este o răşină care, preparată corect, poate fi folosită şi în exterior, pe suprafaţă de beton, cât şi în exterior. Înainte pictam al secco, în tempera pe ou, din cauză că meseriaşii de la Patriarhie nu au acceptat niciodată că tempera pe ou s-a folosit numai pe lemn şi numai în icoane.

Revenind în lumea de „zi cu zi”, să vorbim şi despre portretele pictate de dumneavoastră care, presupun, sunt, cel puţin unele dintre ele, portrete ale unor persoane reale. Dar acest lucru nu este evident întotdeauna pentru privitorul obişnuit.

Sunt, desigur, persoane reale, iar cadrul este legat de mediul în care le-am făcut şi în care clasicismul este foarte apreciat. De exemplu, acolo aproape nu există mobilă nouă şi nici construcţii foarte lineare. Aş putea spune că aceste portrete sunt o acţiune privată.

Forme, ritmuri şi sunet

Totuşi, multe dintre ele, mai ales cele feminine, au o graţie „manieristă”, destul de puţin întâlnită în pictura contemporană.

Istoria artei fabrică lucruri dogmatice, cum ar fi noţiunea Manierism. Manierismul n-a existat niciodată. Au existat extraordinari maeştri incluşi în clasa „manieristă”. Lucrările lor sunt de o mare frumuseţe. Etichetarea n-are nimic de-a face cu ele. Şi în artă, şi în politică, şi în ştiinţă, dacă dai un nume, ai impresia că ştii ceva despre el. Oamenii de ştiinţă, de exemplu, ne dau un nume şi noi avem impesia că ei au descoperit ceva. Nu este deloc aşa. Pe mine, în portrete, mă interesează frumuseţea umană.Totul este minunat în legătură cu omul. Nu trebuie decât să ai ochi să vezi. Chiar aşa nervoşi şi furioşi cum suntem mereu, nu există ceva mai frumos decât omul. Aceasta este şi partea bună a creştinismului, singura solidă şi permanentă. Forma exprimă straturile interioare, care mă interesează în măsura armoniei, iar frumuseţea fizică este esenţa sufletului. Ştiinţa nici măcar nu declară că ar exista suflet, de exemplu. Ea rupe o bucată din om şi o aruncă la gunoiul istoriei. Eu sunt interesat mai ales de frumuseţea umană. Natura este o frumuseţe ea însăşi, dar cei care au creat-o trebuie să fie fie la fel de frumoşi. Şi, în bună măsură, sunt sufletele umane care au creat o mulţime de lucruri în univesul acesta, chiar dacă nimeni nu va fi de acord cu asta din punct de vedere ştiinţific.

Gloria

Se pare totuşi că cercetători de mare prestigiu din domeniul ştiinţelor exacte tind să fie de acord cu existenţa sufletului şi chiar a divinităţii.

Da. În matematică, în fizică au reuşit să ajungă într-un loc care aproape că nu poate fi popularizat în sensul unor concepte clare şi se feresc s-o facă, tot din motive politically correct, deşi este un domeniu în care poţi să rişti o idee.

Este a doua oară când folosiţii cuvintele politically correct. Ce părere aveţi despre această cerinţă a societăţii noastre?

Este o mică prostie. Este o realitate prin care să putem fi manipulaţi, pentru ca nişte „politically correcţi” să ne poată conduce mai uşor.

În relaţie intimă cu natura

Privind operele din această expoziţie, constat că ele sunt, de fapt, „vise”. Ce denumire preferaţi pentru acest aspect al creaţiei dumneavoastră: suprarealism,realism magic?

Ca etichetă, mi-ar plăcea mai curând realism magic, pentru că suprarealismul a fost oarecum pus la pământ şi călcat în picioare de Dali. El a folosit tehnici clasice, unori fotografice, pentru a produce un suprarealism de recuzită, care a creat un ansamblu de formule: ceasuri, animale cu picioare lungi, carne, carne, carne… O recuzită pe care aproape o poţi pune alandala într-o pictură. Impresia mea este că el a luat de la André Breton şi de la suprarealişti, dar şi foarte puţin din spiritul Dada şi s-a instalat ca fiind singurul, unicul creator al lucrurilor. Evident, nu neg că are valoarea lui, dar cu el s-a cam terminat suprarealismul. Într-o discuţie, l-am întebat pe Gellu Naum: Ce crezi, unde o meargă suprarealismul? A stat o vreme pufăind din pipă şi mi-a răspuns: „La un suprarealism dezvoltat”. Am rămas cu această idee. E problema noastră să dezvoltăm suprarealismul, înţelegând cu adevărat de unde vine şi unde bate.

În aceste compoziţii marcate de realismul magic există şi citate din cunoştinţele dumneavoastră de istoria artei?

Mai puţin din istoria artei, cu care nu sunt de altfel perfect de acord, cât mai degrabă dintr-un bagaj serios adunat prin experienţă vizuală. Nu poţi scăpa din universul creaţiei umane. Am colectat în propria memorie ceea ce alţii au făcut. Suntem copiii maeştrilor noştri. Nu putem face altfel. Cultura nu se fabrică pe loc. Nici după metode comuniste, nici altfel. Ea are nişte rădăcini, iar în domeniul artei, rădăcinile sunt tocmai acei maeştri care au făcut ceva. Noi ne referim la ei, îmbunătăţim sau stricăm, dar mergem înainte.

Cuplu

Aveţi afinităţi cu vreun curent artistic sau cu vreun mare maestru?

Nu neapărat. Îmi place frumuseţea în pictură. Ceva deosebit care este mai mult de, să zicem, tridimensionalul. Acesta se manifestă cu precădere în pictură, datorită culorii. Îmi place frumuseţea lui Botticelli, cea a lui Piero della Francesca sau a lui Fra Angelico. Cu precădere, cei care se află în zona de trecere de la schematismul provincial bizantin la Renaştere. Acum există o mişcare de negare, de judecată nefavorabilă a acestor influenţe considerate catolice. În lumea bisericii, totul este dogmatic şi bine plătit. Din aceste motive se produc nişte exagerări sinistre. Aş spune că spiritul comunist a coborât în biserică, ceea ce este foarte rău.

Lucraţi şi în tehnica acuarelei.

Fac o mulţime de acuarele, în serii, de plăcere. O fac în felul meu, fără să fiu foarte atent la ideile „platicizanţilor”, în legătura cu pictura în culori de apă… Mă interesează să mă exprim eu, nu să las apa să decidă pentru mine.

Acuarela este, în cazul dumneavoastră, complementară picturii sau o modalitate în sine de a vă exprima?

Este tot pictură, doar mediumul este diferit.

Aţi plecat din România în 1987 şi v-aţi întors în 2001. Cum aţi găsit România după această despărţire?

N-am avut sentimente deosebite în afară de cel de revoltă faţă de teroarea pe care fiecare o ştie, mai puţin cei foarte tineri. În ceea ce îi priveşte se practică răzuirea minţii ca să nu îşi dea seama că mulţi dintre cei la putere atunci sunt şi acum. Afirmaţiile mele nu sunt poate politically correct, dar eu am suferit din această cauză. În străfundul visului, care a fost preocuparea mea de bază şi metoda de lucru care mă satisface şi mă încântă, pentru că are o doză de surpriză chiar şi pentru mine, m-am desprins de acea suferinţă, rămând în adâncul sufletului meu ceva mai subtil, frumuseţile României.

Graţii

Şi societatea românească?

Este a lor, să şi-o ţină! Mi-am dat seama că nu are rost s-o judec prea tare. Este destul de dificil de trăit în România. Aproape că am emigrat din nou, de data aceasta în condiţii mai proaste decât oriunde. Eu şi soţia mea suntem de-acum specialişti ai emigraţiei. Cel mai greu este să emigrezi în România. Iar în ceea ce priveşte invazia de „estici”, ca să spun aşa, nu-mi fac nicio grijă. Românii ori îi digeră pe toţi, ori îi alungă pe toţi.

Este o părere bună sau proastă despre români?

Este o realitate. Au trecut pe aici atâtea migraţii numite barbare, hune sau mongole… şi noi tot aici am rămas. Deci, este o calitate.

În momentul de faţă, mai rămâneţi în România?

Da. Suntem acum în România şi avem tendinţa să rămânem definitiv. Vine o vreme în care parcă nu mai doreşti să umbli de colo-colo. Ne-am făcut nişte locuri în care să stăm, în provincie. Pictez încă, la Zalău, la Catedrala Sfânta Vineri, care este dedicată martirilor români. Şi eu am fost un pic martir al barbariei comuniste. Voi termina această lucrare şi nu voi mai picta biserici, pentru că nu mă împac deloc cu „supraveghetorii” care sunt cât se poate de nepregătiţi, de ilogici şi de agresivi.

Când nu faceţi pictură religioasă, pictură laică sau acuarelă, ce faceţi?

Mă joc.

În puterea avatarurilor

Cu ce?

Mă joc cu lucruri. Nu pe calculator. Mă informez, citesc, şi mă joc cu materiale. Fac mici sculpturi, încerc tehnici, aş putea pretinde că ştiu tot sau aproape tot despre meseria mea. Mai şi visez, pentru că este necesar şi chiar plăcut…

Sunteţi pasionat şi de o altă artă în afară de plastică?

Mi-ar fi plăcut să cânt. Niciodată n-am avut posibilitatea şi nici timpul necesar măcar pentru a începe. Am chiar şi instrumete: o trompetă, un fluier mai special, dar le-am folosit numai ocazional şi fără să ştiu de fapt cum trebuie. Mă ocup cu poezia, în special cu înţelegerea poeziei soţiei mele, care a irumpt în această artă, şi eu sunt primul ei cititor şi judecător. De altfel, şi ea mă judecă pe mine mult mai aspru.

Aveţi nişte proiecte legate de poezia dumneavoastră, doamnă Cora Botezatu?

Da. Este vorba despre un album pe care începem să-l edităm săptămâna aceasta: 50 de poeme ale mele, inspirate de 50 de picturi ale lui Petru. Îl vom tipări, probabil, la Monitorul Oficial, pentru că este o editură care dă prioritate imaginilor. Acestea vor apărea pe pagina din dreapta, versurile fiind plasate pe cea din stânga. Este un proiect simbiotic care sper să ne adune şi mai mult spiritual decât suntem deja în această existenţă. La un nivel suprarealist, supra creativ şi, desigur… superior. Sper să fie gata în septembrie şi să-l lansăm, cel mai târziu, la Gaudeamus. Va fi o lansare spectaculoasă, pentru că poeziile şi picturile se susţin reciproc, reflectându-se unele pe celelalte.

Portretul, un gen abordat deseori

Ştiu că aveţi şi galerii de artă.

Am avut, dar din cauza venirii în România a trebuit să le închidem. Este greu să le întreţii de la distanţă. N-am găsit oameni suficient de pricepuţi şi de serioşi care să stea în ele şi să facă într-adevăr comerţ de artă.

În România aveţi intenţia de a deschide o galerie?

Am avut. Dar pare să devină din ce în ce mai imposibil. Dacă am fi găsit oameni care să fie dispuşi să colaboreze cu noi, nu neapărat în prezenţa noastră, poate că am fi împânzit America cu un lanţ de galerii. Dar este imposibil. Iar aici am descoperit acelaşi lucru. Este greu să găseşti oameni serioşi care să înţeleagă acest tip de comerţ. Cât timp ne-am ocupat noi înşine şi soţia mea a stat tot timpul în galerie, aceasta a funcţionat. Aşa încât nu cred că vom deschide o nouă galerie.

Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

Au fost două: când am ieşit din închisoarea politică şi când am ieşit din România.

Şi cel mai nefericit moment?

Acum doi ani, când am fost aproape lichidat din punct de vedere cultural şi artistic de către un no body care, cu împuternicirea Patriarhiei, mi-a negat şi valoarea, şi bisericile şi… tot. Am trăit atunci un fel de şoc, neaşteptat din partea românilor şi mai ales a Bisericii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.