Viaţa noastră este o suită de iubiri şi despărţiri. Dar despărţirea nu înseamnă negarea modelului care ne-a călăuzit o vreme, ci doar reconsiderarea lui în funcţie de un alt sistem de referinţă. Am recitit săptămânile trecute un frumos eseu al lui Alexandru George care povesteşte cu fineţe şi tristeţe despărţirea de George Călinescu. Moda acestor despărţiri a lansat-o la noi Noica, în cartea lui despre Goethe. Poate că ar fi cazul să discutăm sensul acestor despărţiri de maeştrii iubiţi, rămaşi însă între noi prin operele pe care le-au construit. Este un model onest şi profitabil de a ne raporta la cei care nu mai sunt printre noi. Reamintindu-i îi rescriem. Valorile nu sunt eterne, în sensul că scapă variaţiilor istorice de judecată, ci în sensul că nicio epocă nu le poate ignora. Pericolul nu-l constituie nici admiraţia, nici contestarea, ci uitarea.
Despărţirea de maeştrii dragi
Două interviuri pe care le-am realizat în urmă cu aproximativ 10 ani cu doi mari maeştri care se încăpăţânau să creadă că această ţară trebuie să-şi recâştige demnitatea, că în curând cultura va fi pusă la locul ce i se cuvine pentru că va trebui să ne apărăm trecutul şi viitorul, se dovedesc la fel de actuale şi azi. Dar, după nişte ani, răspunsurile sunt severe şi pronosticurile sunt sumbre. Lumea de azi se află într-un derapaj aparent ireversibil. Lumea actuală este într-o criză mai gravă decât cele pe care le-a traversat în trecutul controlat de istorici şi este greu de prevăzut cum va ieşi din ea. Două dialoguri care ne fac să ne întoarcem gândul spre valorile absolut superioare, nu prin vorbe, ci prin argumentul la care lumea de azi este îndeosebi sensibilă. O provocare la un alt fel de a gândi România, prin care se demontrează că sufletul unei ţări poate fi apărat şi prin pictură, sculptură, cărţi, muzee…
Pe Bulevardul Kiseleff se află o superbă clădire: “Muzeul Ţăranului Român”, ilustrare a stilului neoromânesc, inspirată din fondul arhitectural tradiţional, cu deosebire cel brâncovenesc, edificiu ce se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei, completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale şi zoomorfe. Zidăria aparentă de cărămidă roşie, marile ferestre reunite sub arcade, coloanele logiei, eleganta siluetă a turnului cu imaginea foişorului amintind de clopotniţele vechilor mânăstiri conferă clădirii somptuozitatea măsurată a unui adevărat palat al artei. Muzeul este opera maestrului Horia Bernea.
O zestre a designului tradiţional românesc se revarsă impresionantă din portretele semnate de Ion Irimescu şi, pentru o clipă, modernitatea lui profundă se basculează: vom aşeza operele lui donate Fălticenilor sau altor colecţii în galeriile istoriei civilizaţiei.
Horia Bernea şi Ion Irimescu. Două personalităţi marcante ale artelor vizuale româneşti, care au lăsat posterităţii, dincolo de operele lor de pictură şi sculptură, instituţii muzeale menite să păstreze o zestre culturală, să o transmită, să-i asigure perenitatea.
Horia Bernea: “Am simţit că trebuie să mărturisesc prin credinţă, turle, cruce, pin prapori şi lumine”
Să începem convorbirea noastră abrupt. De ce un Muzeu al Ţăranului Român?
Printre primele muzee ale ţării a fost “Muzeul de Artă Naţională” al lui Samurcaş, care s-a numit în ultimele decenii “Muzeul de Artă Populară”. Eu l-m botezat “Muzeul Ţăranului Român” după ce am primit această grea misiune de a prezenta civilizaţia şi arta rurală. “Muzeul Naţional de Artă Populară” era un nume depăşit; Oprescu îi spunea “Muzeul de Artă Ţărănească”, ceea ce era mult mai corect. “Muzeul Naţional de Etnografie” includea restrictiv doar o atitudine etnografică, în timp ce noi aveam o atitudine mai aproape de ceea ce se numeşte antropologie, deci am pus în centru omul istoric al satului românesc.
Horia Bernea in atelierul sau
Aş zice că aţi moştenit această pasiune pentru etnografie de la tatăl dumneavoastră, sociologul Ernst Bernea.
Nu numai pentru etnografie, ci pentru sat ca totalitate. Tatăl meu a fost chiar secretar al “Institutului Gusti”, a făcut parte din echipele monografice, din şcoala sociologică de la Bucureşti… Au existat o admiraţie şi un respect în familia noastră pentru civilizaţia noastră tradiţională. Tatăl meu a scris în 1944 o carte, “Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” (care i-a şi dăunat), despre civilizaţia sătească, considerând-o singura adevărată şi definitorie. În procesul care i-a fost intentat, acuzaţiile priveau tocmai faptul că a pus accentul pe societatea ţărănească.
Există azi mişcarea de la sat înspre oraş? Vă întreb pentru că acest fenomen ar dizloca în continuare comunităţile săteşti, deci le-ar slăbi forţa creatoare, profund specifică.
Mai mult inerţial, pentru că justificări nu mai există. După ce li se va da pământ – şi să sperăm că forţele neocomuniste nu vor avea atâta putere încât să ţină lucrurile pe loc şi să nu se reînfiinţeze o solidă proprietate privată -, în acel moment mersul la ţară ar avea justificare. Populaţia de la ţară, din pricina înapoierii multor structuri de la noi, e cam mare faţă de o medie europeană. Dar faţă de necesităţile actuale ale statului nu se poate spune că e mare.
Horia Bernea, Autoportrete fara chip in care rosurile, carminurile se invecineaza cu negrul
Mai există viaţă tradiţională la noi?
Viaţa tradiţională se defineşte prin câţiva parametri, ca să vorbim în stilul actual, şi nu ţine neapărat de arhaicitate. E adevărat că anumite trăsături ale omului pot fi trăsături extrem de vechi, care ar îndreptăţi termenul de arhaic, dar e o calitate să reacţionezi la realităţile lumii contemporane, foarte moderne, în pragul mileniului al treilea, neacceptând însă mură-n gură orice formă nouă de viaţă, orice năzdrăvănie care ţi se propune. Dar omul tradiţional cu adevărat nu prea mai există. Sigur că se mai întâlnesc exemplare care aparţin satului tradiţional, dar prin nu ştiu ce sate de munte… Anumite sate din Maramureş sau din Bucovina unde obiceiurile şi stilul de viaţă s-au păstrat.
Coloana lui Horia Bernea
Spuneţi-mi câteva lucruri cu care vă puteţi mândri, câteva realizări ale dumneavoastră de când sunteţi directorul acestui muzeu, al civilizaţiei româneşti, în afara grijii de a proteja un patrimoniu şi de a-l valorifica prin expunere publică.
În general nu prea mă mândresc. Sunt destul de păcătos din punctul ăsta de vedere, sunt mereu nemulţumit. Nu o spun ca o calitate pentru că a fi într-o stare de amărăciune permanentă nu e un lucru sănătos. Dar trebuie să recunosc că am realizat câte ceva. O supriză a fost marea distincţie pe plan european, pe care a primit-o muzeul. Mai ales că ceea ce facem noi aici ni se părea un lucru greu de admirat, greu de susţinut şi greu de înţeles de către alţii, chiar şi de către ai noştri, din România. Dar faptul că o instituţie specializată în probleme de muzee, de nivel european, a putut să vadă şi să găsească mari calităţi în acest tip de muzeografie pe care vrem s-o punem noi pe picioare, aici, a fost o mare realizare. De fapt, prima mare realizare a fost deschiderea muzeului, dar una se trage din cealaltă. Am deschis muzeul pentru că am acceptat această formulă săracă. Avem-n-avem bani, avem sau n-avem clădirea restaurată, noi deschidem muzeul. Din pricina aceasta, muzeul s-a putut impune şi din pricina aceasta un anume tip de muzeografie s-a produs, efortul acesta a fost premiat. Apoi am izbutit să avem realizări înainte de a deschide muzeul: avem toate colecţiile de pe vremea lui Samurcaş, integral, după atâţia ani de bejenie. Am izbutit să facem multe achiziţii, mai ales în primii ani, apoi n-am mai avut bani. Toate acestea au fost realizări. Am reuşit să acoperim astfel anumite goluri din colecţii. O altă realizare mare a fost faptul că am stimulat atât de mulţi donatori, care au depus la muzeu mii şi mii de obiecte. Apoi, achiziţii de tip special: cele patru biserici pe care le-am cumpărat, păstrându-le în comunităţile respective. Noi le-am cumpărat numai ca să atragem atenţia asupra lor. Am sperat că acest exemplu va fi urmat şi de alte instituţii sau alte firme. A cumpăra obiecte la preţuri mici, a le întreţine, a cheltui foarte mult cu restaurarea lor, numai pentru a salva o parte extraordinară din acest patrimoniu, de exemplu, cum sunt bisericile de lemn, multe în stare jalnică, e o mare realizare.
Ca şi nenumăratele expoziţii extrem de interesante pe care le-aţi organizat: “Scaune ţărăneşti”, “Ouă de Paşti”, “Artă ţărănească”, “Crucea: semn şi materie”, “Icoane româneşti”, “Ceramica tradiţională”, “Cămaşa ţărănească”, “Ulcioare de nuntă”, “Dar din dar”…
Da, iată, şi deschiderea acestei serii de cărţi ale Muzeului Ţăranului Român… Am gândit nişte cărţi foarte apreciate ca stil, ca tip de abordare a problemei imprimării unei cărţi, cum au fost cărţile Muzeului Ţăranului, tipărite tot în condiţii foarte sărace şi care au avut mare succes; sunt serii mici. Avem o primă revistă de antropologie, în franceză şi engleză, revista “Martor”. Apoi, achiziţii foarte preţioase, cum ar fi colecţia Ghibu, cuprinzând manuscrisele lui Picu Pătruţ. Acestea sunt tot realizări.
Prapori de Horia Bernea
În Muzeul dumneavostră, care pare o monumentală zugrăvire a icoanei celui căruia îi este dedicat: ţăranul român, cum gândiţi lucrurile pe care le realizaţi, în perspectivă sau în detaliu? V-aţi putut construi un program?
Dac-ar depinde doar de mine – de pildă, ca atunci când sunt singur în faţa şevaletului, când pictez -, ar fi altceva. Aici ar fi trebuit să avem un program de achiziţii enorm, dar nu avem bani. Ar fi trebuit să restaurăm această clădire şi chiar s-o extindem în partea din spate, cu un corp nou, aşa cum prevede proiectul care există de pe vremea lui Samurcaş, să ocolim această bisericuţă. Mai avem o realizare mare: am obţinut, prin hotărâre de guvern, casa care făcea parte din acest ansamblu, care se numea casa directorului, unde a stat Alexandru Tzigara-Samurcaş şi care a fost ocupată de instituţii care au activităţi nu la lumina zilei, ca să zic aşa. Proiecte avem, nu şi forţa financiară, din păcate.
Expozitie Horia Bernea la MNAC
Se poate spune că muzeul dumneavoastră este o mărturie a timpului prezent?
Da. Dar “prezent” are sens mai larg decât “naţional”. “Naţional” înseamnă să avem un muzeu închis, osificat.
“Există o anume cadenţă cromatică în expresia muzicală”
Ca pictor, sunteţi însetat de tradiţie, dar şi de modernitate, un iubitor al experimentului. Cum se împacă toate acestea în pictura dumneavostră?
Pentru mine acest lucru a fost rezolvat de mult. Dacă ai asimilat total o expresie nouă, orice recuperare şi orice privire îndărăt înseamnă altceva decât paseism, nostalgie după epoci apuse. Nostalgia asta o am pentru că e limpede că suntem într-o prindere de viteză în ceea ce priveşte spiritualul, încât nu pot spune că n-am momente când m-aş simţi bine să trăiesc în nu ştiu ce epocă de acum cinci sute sau opt sute de ani, dar toate epocile au servituţile lor; asta e epoca pe care ne-a dat-o nouă Dumnezeu. Să vedem ce facem cu ea.
Horia Bernea, Deal
Aţi revenit apoi la tradiţie, aţi construit mari cicluri. După părerea mea sunteţi un creator al contrastelor, între tradiţie şi avangardă, între concret şi abstract, adevăr şi iluzie, bidimensionalitate şi tridimensionalitate. Există o constantă în abordările dumneavoastră, deşi Andrei Pleşu sublinia: “Horia Bernea îşi păstrează facultatea genuină de a fi imprevizibil în modul de a combina formatul pânzei cu tensiunile compoziţionale din lăuntrul ei, imprevizibil în alegerea temei, în modul de a obţine plaja de culoare”.
Sigur. De prin anii 60-70, de când am expus la Bienala de la Paris, s-a coagulat în mod evident o tendinţă de a aborda tot felul de subiecte aşa-zis tradiţionale, într-o manieră unică şi anume de a le izola în context. Mă refer la forma ”Deal”, nu dealuri, ca formă “catalitică”, la “Autoportret”, “Hrană”, “Nud”, “Prapor”, “Turlă”, “Tetrapod”, “Coloana”. E mereu ceva central şi unic. În acest fel aş putea spune că am dobândit, inerent, şi o constantă stilistică. Culorile, pentru mine, trebuie să dea preţiozitate imaginilor şi nu culoarea pusă direct, opulent, nemijlocit pe pânză. E vorba de o concentrare a imaginii, care e evidentă, comună tuturor tablourilor. Eu n-am dat naştere unei şcoli. Am avut imitatori. Dar nu e şcoală, ca la Ciucurencu. Vom avea mai puţine şcoli, ceea ce se va vedea în următorii ani.
Horia Bernea, Gradina la Varatec
Între 1965 şi 1972, v-aţi asumat integral, cu o radicalitate care vă este proprie, experienţa avangardei, o atitudine ce cerea în acea epocă îndrăzneală. Vă consideraţi şi azi un pictor avangardist?
Dacă punem conceptul de avangardă în alţi termeni, aş putea vorbi de avangardism, dar fără vreo legătură cu ce s-a numit în mod obişnuit şi s-a statutat drept avangardism. Avangarda aceea nu mai are sens azi. Eu mă pot numi pictor de avangardă doar în sensul în care avangardă înseamnă maximum de expresivitate picturală. Dar dacă avangarda înseamnă doar o distrugere, adică e o formă anarhică sau chiar nihilistă de practică artistică, atunci nu am nimic de-a face cu avangarda.
Cum aţi caracteriza generaţia dumneavoastră?
Este generaţia care face pictura de azi. Tinerii pictori încă nu fac pictura de azi; ei participă doar la facerea şi extinderea unui fenomen, dar rolul important în pictura de azi îl are generaţia noastră. Generaţia noastră nu a suferit de pe urma realismului socialist. Noi am apărut exact când s-a terminat cu realismul socialist şi când a început deschiderea spre un fel de recuperare a ceea ce s-a pierdut. Am fost oarecum la jumătatea drumului într-o semipresiune. Mai serioşi decât cei de azi, cu un cult al artei şi al efortului, ceea ce acum a dispărut complet, chiar pe plan mondial. Nu numai la noi se întâmplă asta. Cu conştiinţa că arta e o activitate de cursă lungă, foarte lungă. Tinerii vor să producă deja capodopere cam în doi-trei ani până la limita vârstei de 30 de ani, ceea ce este un nonsens. Toată istoria artei probează că lucrurile nu se petrec aşa. Numai în sensul acesta generaţia mea e foarte diferită de cea tânără.
De ce credeţi că pictura românească pătrunde destul de greu în Occident, unde e şi azi puţin cunoscută?
Am scris un text pe care-l consider astăzi foarte bun: “Avantajele spirirtuale ale unui artist din Est”. L-am scris în 90 şi când l-am revăzut, în 92, nu mai era valabil, pentru că toate avantajele pe care le-am avut noi, şi cei din Est, printr.-un anumit tip de suferinţă, ar fi fost avantaje dacă am fi fost conştienţi de ele, dar în momentul când artiştii de aici n-au vrut decât să se branşeze la Occident şi să devină occidentali, am pierdut acel avantaj. Sunt foarte “acasă” când îmi puneţi întrebarea aceasta pentru că efectiv arta românească n-a învăţat, pe de o parte, să se afirme pe ea – mă refer în general, ca grup, şi nu în singularităţi -, ceea ce e cu totul ieşit din comun. Ea a rămas aici, dar rămânerea a fost un fel de capcană: n-a putut să iasă în afară, să circule. Cei care au plecat n-au mers acolo ca oameni cu prestigiu şi operă consolidate şi au încercat, majoritatea, foarte mimetic, să facă ce e acolo. Un exemplu bun de reuşită, din generaţia mea, e Paul Neagu care nu s-a anulat pe el niciodată. El a devenit englez în măsura în care a respirat aer englezesc, dar n-a devenit altcineva. De-aia e mai respectat. Dar noi n-avem nici suport material în spate. Iată, arta germană are în spate economia germană. Arta italiană s-a impus în măsura în care există o întreagă organizaţie puternică de galerii. Arta americană – ce să mai vorbim, sigur că s-a impus…
Horia Bernea, Peisaj
Există o similaritate între muzică şi plastică? Mă gândeam la grădinile dumneavostră şi cele ale lui Celibidache, la cele ale lui Jean Delumeau.
Există, îmi închipui că există o întrepătrundere a tot ce ţine de limbajul artistic. Eu, de exemplu, am ca manifestare de ordin secund, imediat după pictură, muzica. Deci fără muzică viaţa mea este efectiv înpuţinată. Fără poezie, nu, n-am o înclinaţie specială deşi tatăl meu a fost scriitor. Ritmul apropie artele: e o anume cadenţă cromatică în expresia muzicală. Sunt adeptul unei continue deveniri, dar structura mea e una care opune rezistenţă, care are tendinţa de a încremeni totul. De aceea mă ocup de muzeu. De muzeu nu se poate ocupa decât un om care iubeşte lucrurile moarte. În privinţa asta sunt un fel de egiptean. Dar nu prin aspiraţie, ci doar prin structură.
În opera dumneavoastră se află şi o profundă înclinaţie spre creştinism. Declaraţi: “Suntem creştini atât de vechi că uneori nici nu mai ştiu că suntem”.
Sunt un mare păcătos. Sunt un om nervos, sunt foarte departe de idealul creştin ca înclinaţie interioară. Dar în pictura mea se vede mult mai mult într-un metabolism intim aplecarea spre sacru, decât în subiect. Continuu să cred că un iconostas nu este mai aproape de o trăire a sacrului numai din cauză că este subiectul “iconostas” faţă de, ştiu eu, un peisaj oarecare sau un nud sau un botez. E vorba mai mult de o resacralizare a gestului de a face decât de de a aduce o recuzită religioasă în picturi. Lucrul ăsta s-a modificat un pic în momentul în care Ceauşescu a început să dărâme, în care ateismul a început să se manifeste atât de puternic, cum se manifestă şi acum. Şi am simţit nevoia să mă mărturisesc prin credinţă, turle, prin cruce, prin prapor, prin iconostase, subiecte aproape netratate în pictură, tocmai din dorinţa de a manifesta în chip direct ortodoxia. Roma este parcă pregătită să-şi primească creştinismul. Roma îşi remainteşte că universalitatea şi dreapta orientare fac împreună metabolismul unui creştinism adevărat.
Care sunt pictorii pe care-i iubiţi?
Sunt foarte mulţi. Îmi plac mult mai puţin olandezii, dar aici trebuie să mă contrazic, pentru că poate cel mai mare pictor este Van Gogh. Apoi, arta flamandă, Rembrandt… Îmi plac veneţienii (Tizian sau Giorgione) şi câţiva pictori spanioli (Goya, El Greco), dar şi ipostasuri din icoanele lui Teofan Grecul sau Rubliov, pictura romană, o parte din pictura epocii lui Nero, înainte sau după, care poate fi o revelaţie pentru oricine.
La ce visaţi?
Să vă spun la ce visam? O iconografie post cognitivă. Conform acestei viziuni cosmosul poate fi subsumat unui mare tip humanoid, urmat de categoria amorfului visceral, apoi de un spaţiu vectorial şi, în fine, de unul polarizat, bazat pe un sistem binar. Îmi doresc să mă reîntorc la Roma, muzeul viu în care se trăieşte.
Din păcate, viaţa trepindantă a Romei nu va mai fi niciodată contemplată de Horia Bernea.
Ion Irimescu: „Timpul alunecă în clepsidră”
Arta de a şlefui lemnul la maestrul Ion Irimescu se mută în tuşa unor pânze ca şi cum culorile de pământ s-ar ciopli sub pensulaţii ori trăsătura cărbunelui. Se spune că un mare artist atinge perfecţiunea dacă-şi păstrează aerul că mai schiţează încă ceea ce e deja o capodoperă. De parcă mâna lui oprită când s-a încheiat o lucrare ar fi pe cale să continue. Arta stilizării este excepţională la Ion Irimescu, fără să cadă în artificiu sau manierism. Profilul unor statui evocă obiecte de uz casnic străvechi, o arheologie vizionară. Într-un muzeu al satului românesc poţi întâlni corespondenţe formale ale unor busturi create de maestru care ne impresionează. Iar dacă urmărim fibra lemnului sau venatura pietrei, descoperim o artă de sculpta vocea inconfundabilă a materiei. Artistul şlefuieşte, taie, polisează precum Natura. În arta expresivităţii lui mi se pare că descoperim stilurile naturii, dar şi blândeţea acesteia, o linişte patriarhală.
Sculptorul Ion Irimescu
Ion Irimescu a trăit până la vârsta de 98 de ani. S-a născut la Preuteşti, Suceava şi a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, cu specializări la Fontenay-aux-Roses şi la Academia „La Grande Chaumière” din Paris. Creaţiile lui, precum „Odihnă”, „Mama şi copilul”, „Pieta”, Bunavestire”, „Elegie”, „Sapho”, „Singurătate”, „Icar”, „Omul cu pasărea de aur”, „Fata cu clepsidră”, ca şi lucrările monumentale „Mircea cel Bătrân”, „Dimitrie Cantemir”, „Nicolae Titulescu”, „Nicolae Iorga”, „Mihai Eminescu”, Constantin Brâncuşi”… şi-au lăsat amprenta inimitabilă asupra istoriei formelor sculptate.
Care este secretul longevităţii dumneavostră artistice?
Şi eu mă întreb care este secretul. Viaţa mea a fost organizată fără anumite aventuri. N-am fost un om petrecăreţ, cu toate că artiştilor plastici le mai place să ducă paharul la gură. Gândurile mele erau foarte concise încă de la început. Trăiesc un moment solemn când îmi văd lucrurile adunate într-un muzeu. Mulţumesc Lumii Cereşti, lui Dumnezeu, că m-a ajutat şi, cu toate că am avut piedici nenumărate, am mers înainte. Toată viaţa am avut un neastâmpăr de a crea. Toată viaţa am încercat a înţelege naşterea unei capodopere.
Atelierul sculptorului Ion Irimescu
Aici, la margine de Fălticeni, pe culmea Oprişenilor, v-aţi sculptat mormântul „Elegie”, ce reprezintă o muză ţinându-şi în braţe lira. Cu capul aplecat peste corzi. Dedesubt, aţi gravat anul naşterii dumneavostră: 27 februarie 1903. Deşi descris în povestirea sa de către Mihail Sadoveanu ca „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, Fălticeniul, această Florenţă a românilor, a ştiut să-şi asume responsabilitatea sa în istoria mereu zbuciumată. Au trecut şi au revenit Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Anton Holban. De altfel, se aude parcă în Dumbrava Minunată glasul Lizucăi şi al lui Patrocle şi se zăresc izlazurile de la Nada Florilor. Nimic parcă nu s-a pierdut. Ce v-a făcut, maestre, să reveniţi în aceste locuri?
Ne întoarcem toţi la prima dragoste. După ce-am stat la Bucureşti, în mijlocul lumii agitate, m-am retras aici, dincolo de zgomotul falselor evenimente. Mă uit la televizor şi acum la lumea agitată şi sunt uimit de violenţele din lumea de azi, de denigrările de ultimă oră. La muzeul ce-mi poartă numele sunt astăzi 313 lucrări de sculptură, peste 1.000 de desene, la care se adaugă şi biblioteca personală cu peste 1.500 de volume şi o colecţie de pictură şi grafică. În Fălticeni, fiecare uliţă, fiecare trecător, fiecare arbore, fiecare dintre darurile astea te îndeamnă la visare şi la creaţie. Totul respiră aici dragoste. Aceste legături de sânge cu pământurile din care am plecat sunt pentru mine atât de puternice, că oricât aş pribegi, dacă aş mai putea, prin lumea largă, nu pot scăpa de ele.
Ion Irimescu, Fata cu clepsidra
L-aţi avut ca mentor pe Dimitrie Paciurea, unul dintre corifeii sculpturii româneşti.
El mi-a îndrumat paşii spre universul interpretării sufletului omenesc prin intermediul volumelor, la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Între mine şi dânsul s-a legat o prietenie. Apoi, la Paris, unde am obţinut o bursă, un alt mentor a fost profesorul Josef Bernard. Visul meu era să fi studiat cu marele sculptor Bourdelle, însă, în toamna când am sosit la Bucureşti, acesta murise. În cariera mea m-a încurajat foarte mult sculptorul Jalea, un alt corifeu.
Ce amintiri dau buzna în viaţa dumneavostră?
Cele ale copilăriei. Tata a fost un mic arendaş agricultor. Mama era de origine franceză, din familia Cazaban. Era şcolită, vorbea bine franţuzeşte. Totdeauna ea a încercat să mă înţeleagă. Îi datorez mult, pentru că m-a ajutat cu multe sfaturi şi m-a îndrumat. Ar fi trebuit să fiu profesor de desen şi caligrafie la Liceul CFR din Paşcani, dar mi-am dat seama că nu asta mi-era menirea. Am aflat de un concurs la care m-am şi înscris. Conscursul consta într-o probă clasică, „Atlas cu pământul în spate”. Şi am reuşit.
Ce rol a jucat destinul în viaţa dumneavostră?
Foarte mare. Era război, mă jucam cu baioneta şi într-o zi am găsit un tub galben, care era un focos de grenadă. Mi-a explodat în mâna stângă. Ştiam că pentru sculptură ai nevoie de două mâini valide. Mă trezea mai mult forma decât culoarea. Simţeam că sursele mele native coloristice nu sunt suficiente. Un pictor trebuie să fie un mare colorist.
Ion Irimescu, Fata cu pasare
Portretistica dumneavoastră cuprinde opere de mare nobleţe, de o postură rară a echilibrului. Printre diferitele surse de inspiraţie portretul a deţinut un rol important. Pe cine aţi dori să concretizaţi în momentul acesta?
Lemnul şi bronzul, discret şi sensibil fasonate, păstrează amprenta modelajului sever şi tăietura răspicată a făuritorului de forme, ce domină materia. Lemnul este miezul viu, supus unei laborioase metafore. La cei 98 de ani ai mei, aş fi dorit să-mi fac autoportretul. Dar pe urmă m-am gândit: de ce să-mi las o imagine urâtă, atunci când am portrete făcute în tinereţe?
Ion Irimescu, Portret de femeie
–Ce crede un artist care a traversaat aproape un secol despre stadiul actual al artelor româneşti?
În spaţiile urbane avem puţine lucrări ambientale şi din păcate unele sunt urâte. Ar trebui să existe un singur partid: Partidul patriei.
V-am văzut o lacrimă pe obraz. De ce plângeţi?
Mă gândeam la soţia mea, care ar fi fost foarte bucuroasă de „Premiul de Excelenţă în Cultura Română” care mi-a fost oferit recent. Viaţa mea a fost cu urcuşuri şi coborâşuri. Dar, cu siguranţă, Dumnezeu m-a răsplătit.
Ion Irimescu, Sandra
În afară de sculptură, ce iubiţi?
Muzica. În liceu am fost elevul marelui muzician Ion Chirescu. Am înţeles muzica prin alte coarde. Am simţit-o ca pe ceva divin.
La ce visaţi?
Toată viaţa am avut un neastâmpăr de a crea. Mă abat gânduri uneori mai îndrăzneţe, dar am o prudenţă. Toată viaţa am încercat a înţelege marea lecţie a naşterii unei capodopere. Timpul alunecă în clepsidră, patrimoniul trecutului şi patrimoniul viitorului se întâlnesc în aceeaşi direcţie.
Muzeul Ion Irimescu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.