Pipa lui Maigret, virus ucigaş, constructori de catedrale

„Mona. Virus mortal”

Romanul „Mona. Virus mortal” este debutul ca scriitor al lui Dan T. Sehlberg, născut în 1969 şi preocupat încă din copilărie de muzică, intrând în presa de specialitate, ca muzicoog, încă de la 14 ani.

A doua schimbare de paradigmă i-a adus un succes fulminant, „Mona” fiind întâmpinată cu o mulţime de cronici de specialitate entuziaste, care l-au făcut pe scenaristul filmului „Godzilla”, Max Borestein, să se gândească să adapteze cartea pentru marele ecran, producţia urmând să fie realizată de prestigioasa companie „New Regency”. Anul acesta, a apărut şi romanul „Hinon”, al doilea din seria pe care scriitorul i-o dedică personajului său predilect, profesorul Eric Soderquist.

„Mona. Virus mortal” este un SF de şcoală nouă. Pe lângă ingredientele arhicunoscute, personajele sale centrale sunt puse să se înfrunte în universul virtual al internetului. Profesorul Eric îşi doreşte să creeze paradisul. Adică un program virtual care poate fi utilizat doar cu ajutorul minţii. Competitorul său, Samir, se înverşunează să distrugă lumea zisă civilizată şi creează un virus informatic imposibil de neutralizat. Curioasă să testeze sistemul creat de Eric, soţia profesorului, Hanna, se contaminează cu virusul Mona şi este salvată in extremis de profesionalismul şi devoţiunea profesorului. Personajul se vindecă, dar internetul, nu. Noul virus s-a adaptat şi intră, aparent, într-o stagnare. Asemănătoare hibernării. Nu se ştie însă dacă nu va ieşi din nou la suprafaţă şi nu va face ravagii nu numai în lumea virtuală, ci şi în cea obişnuită.

Dan T. Sehlberg propune pasionaţilor genului o nouă viziune asupra internetului, care modifică nu numai cutumele societăţii contemporane, ci şi cele mai intime resorturi ale fiinţei umane. Naraţiunea densă şi foarte bine condusă de autor are şi accente apocaliptice, atât de în trend astăzi, dar şi rapeluri la cărţile sacre şi la ceea ce se numeşte în ultima vreme şocul sau războiul civilizaţiilor. „Mona. Virus mortal” e un roman cu desfăşurare alertă, cu virtuţi cinematografice ale naraţiunii şi vădeşte o bună cunoaştere a mediului cercetării ştiinţifice şi al investigaţiilor psihologice. Ar putea să fie canavaua scenaristică a unui film de gen de mare succes.

„Se ridică în picioare, aproape piezându-şi echilibrul, apoi îl izbi în faţă pe agentul FBI şi fugi din zona de securitate. Ieşire de urgenţă. Unde dracu’ este ieşirea de urgenţă? Văzu un indicator verde la capătul sălii, se întoarse şi aproape alunecă, dar îşi recăpătă echilibrul. Dacă ar fi căzut, totul era terminat. Cei pe lângă care trecea, îl priveau speriaţi. O femeie grasă încercă să-l oprească, dar deja trecuse de ea. Nu îndrăzni să privească în urmă. Apoi ajunse la ieşirea de urgenţă şi dechise brusc uşa. Se împletici spre scara din oţel canelat şi începu să coboare câte trei trepte odată. Auzi în spatele lui cum se deschide uşa cu o pocnitură şi mai mulţi oameni umplură spaţiul de deasupra lui. Continuă să fugă. Pulsul îi bubuia în tâmple şi era sigur că va fi prins în curând. Scările se terminară la parter. Reuşi să deschidă o uşă de oţel şi se trezi pe pista bătută de vânt. Alergă spre colţul clădirii şi văzu o motocicletă sprijinită de perete. Trecuseră cel puţin douăzeci de ani de când nu mai condusese una. Motocicleta era veche şi neîngrijită – de felul celor de teren. Îşi aruncă piciorul peste şa şi apucă ghidonul”.

“Steaua Nordului. Hanul înecaţilor. Stan Ucigaşul. Bătrîna doamnă din Bayeux”

Editura „Polirom” continuă seria „Maigret” cu al 79-lea volum, care reuneşte patru dintre cele mai reuşite povestiri poliţiste avându-l ca personaj principal pe detectivul-vedetă de la Quai des Orfèvres. Alături de Hercule Poirot şi de Miss Marple, Comisarul Maigret este unul dintre cei mai îndrăgiţi eroi ai romanelor poliţiste aparţinând clasicilor modernităţii genului. O serie de producţii cinematografice, în care detectivul a fost interpretat de Jean Gabin, au adus şi ele notorietate romanelor purtând semnătura prolificului jurnalist şi prozator belgian Georges Simenon. În cele patru povestiri reunite în volum, Maigret face încă odată proba calităţilor sale neîntrecute de investigator. Un investigator care ajunge la soluţia finală fără să-şi folosească muşchii şi fără să treacă prin aventuri spectaculoase, uzând doar de supremaţia „micuţelor celule cenuşii”, cum ar fi spus confratele său, Hercule Poirot. Răbdarea şi tenacitatea îl fac să descopere ucigaşul unui client al hotelului „Steaua Nordului”. Discreţia şi inventivitatea cu care face faţă situaţiilor delicate îl ajută să clarifice, la rugămintea domnişoarei de companie, circumstanţele tulburi ale morţii unei văduve bogate. Imbatabil, Maigret ştie să „citească” o crimă bine ascunsă într-un accident rutier. Dar şi să elucideze misterul cadavrului unei femei care apare atunci când se deschide portbajul maşinii ce a plonjat într-un râu învolburat. Patru situaţii aparent nespectaculoase capătă accente de mister, de thriller chiar, în aceste povestiri ce-l au ca personaj central pe taciturnul detectiv în pragul senectuţii, cu tabieturi care le sunt deja bine cunoscute cititorilor, pasionat de cârciumioare şi de cafenele în care pitorescul şi rumoarea în surdină îl ajută să gândească, să-şi pună în ordine mersul investigaţiei şi să descopere criminalii. Viaţa înregistrată cu încetinitorul, farmecul discret al unei lumi lipsite de spectaculos la prima vedere, o lume mic burgheză aşezată, dar nelipsită de tulburări, sunt ingredientele pe care Georges Simenon le foloseşte, bine dozate, petru a crea atmosferă, o atmosferă inconfundabilă, în prozele sale poliţiste. Pe acest fundal, nu de puţine ori confundându-se cu el, comisarul Maigret continuă să fascineze cititorii de toate vârstele, fiind o monedă sigură chiar şi în industria cărţii de astăzi.

„Saint-Georges era unul dintre acele mici hoteluri frecventate de clienţi fideli, aşa cum există în toate oraşele, dar a căror existenţă nu o bănuim dacă nu suntem trimişi acolo de cineva, hoteluri unde trag mai ales oameni în vârstă, preoţi, tinere temătoare şi, în general, toţi cei care au legătură mai apropiată sau mai îndepărtată cu pietatea, de la paracliseri până la fabricantul de lumânări. În salonul mobilat cu fotolii din ramuri de palmier, unde o bătrână care broda îi arunca uneori o privire severă, Maigret aştepta deja de o bună jumătate de oră şi fumul pipei se strângea încet în jurul lustrei, unde forma o aureolă albăstruie. «Tu, băiete, aş pune prinsoare că aştepţi aceeaşi persoană ca mine», îşi zisese el îndată ce văzu un tânăr plimbându-se destul de nervos şi scoţându-şi mereu ceasul. Acum, după o jumătate de oră de aşteptare şi cu toate că nu schimbaseră vreun cuvânt, cei doi bărbaţi se cunoşteau. Examinându-l pe Maigret din cap până în picioare, tânărul îşi zicea mai mult ca sigur: «Acesta e faimosul comisar Maigret despre care mi-a vorbit Hercule? Pare mai curând un grăsan cumsecade! Înseamnă că s-a ivit ceva nou, dacă a venit s-o aştepte pe Cecile la hotel…»”

„Căderea Uriaşilor”

Pentru cititorii pasionaţi de romane thriller&mistery, dar şi pentru cei care agreează amplele fresce istorice, scriitorul galez Ken Follett este un nume cunoscut chiar de la debutul cu bestsellerul „Prin urechile acului” (publicat şi în versiune românească), care a obţinut prestigiosul premiu de gen „Edgar”, oferit de „Mistery Writers of America”. Licenţiat în filosofie la Londra, jurnalist la „Evening News” şi director al editurii „Everest Books”, Ken Follett s-a dedicat full time scrisului profesionist, fiind un prolific autor de bestselleruri. Editura „RAO” publică o serie de autor, ale cărei titluri şi-au găsit şi în România cititori pasionaţi.

În ultima vreme, scriitorul galez a impresionat publicul prin două trilogii care ambiţionează să fie adevărate epopei contemporane. Prima dintre ele se intitulează „Trilogia secolului”, iar primul ei volum, „Căderea uriaşilor”, este un amplu roman istoric dedicat începutului de secol XX, care rescrie istoria din preajma, din timpul şi de după Primul Război Mondial (Marele Război), văzută prin intermediul unor familii de muncitori, de aristocraţi, de burghezi şi de politicieni din Rusia, Mare Britanie, Germania şi Statele Unite. Acţiunea se petrece pe fundalul marilor transformări sociale care preced şi urmează conflagraţia: revoluţia bolşevică, lupta femeilor pentru dreptul la vot, reconfigurarea hărţii Europei în refacerea postbelică. O saga impresionantă îi aduce în paginile romanului în mine, în conace şi palate, în tranşee, în fotoliile Parlamentelor pe oamenii simpli, pe lorzi cu ascendenţe de sute de ani, pe revoluţionari, pe jurnalişti şi pe oameni politici, faţă în faţă cu personaje reale, precum Vladimir Ilici Lenin, Troţki, premierul britanic David Lloyd George, Winston Churchill, regele George al V-lea, Kaiserul Wilhelm sau preşedintele american Woodrow Wilson.

Un model îndepărtat dar recognoscibil în modul de organizare şi de gestionare a naraţiunii, mai ales în capitolele dedicate conflagraţiei, poate fi „Război şi pace” al lui Lev Tolstoi. Modelului i se adaugă însă un alt suflu narativ, în secvenţe scurte, cu fragmente jurnalistice bine mixate, pe placul cititorului contemporan, dornic să parcurgă acţiunea cărţii cu rapiditate şi să se plimbe în ritm alert prin cât mai multe medii sociale şi spaţii geografice. Ken Follett impresionează prin felul în care ştie să topească în supradimensionata naraţiune o foarte bună documentare, printr-o privire proaspătă asupra istoriei, fie că ea acţionează la firul ierbii sau la vârf, acolo unde se iau deciziile. El este un bun cunoscător al mediului muncitoresc galez (familia Williams), al aristocraţiei britanice cu ştaif (Familia contelui Firzherbert) sau al aristocraţiei imperiale germane (Familia von Ulrich), al nobilimii ruse înrudite cu ţarul Nicolae al II-lea (Prinţesa Dea, prinţul Andrei) şi al politicienilor americani, senatori şi consilieri prezidenţiali.

Mişcarea sufragetelor şi tribulaţiile Partidului Laburist în ascensiune la putere, lumea jurnaliştilor cu primele femei-reporter şi a coresondenţilor de război sunt de asemenea bine documentat prezenate în „Căderea uriaşilor”. O epopee în care iubirile furtunoase, trădările, invidiile, jocurile politice murdare şi răzbunările condimenează în locuri potrivite magma naraţiunii polifonice. Ale cărei iţe autorul le stăpâneşte bine, creând un orizont de aştepare pentru celelalte două volume când personajele, deja bine conturate, vor ajunge la apogeul misiunii lor epice.

„Focul de baraj al artileriei britanice ţinu o săptămână. Ar fi trebuit să ţină doar cinci zile, însă numai într-una din acele zile avuseseră parte de vreme frumoasă, spre consternarea lui Fitz. Chiar dacă era vară, în restul timpului fusese înnorat şi plouase. Asta îngreuna sarcina tunarilor de a trage cu precizie. De asemenea, mai însemna şi că avioanele de recunoaştere nu puteau raporta rezultatele tirului pentru a-i ajuta pe tunari să-şi regleze ţinta. Iar asta complica şi mai mult misiuea celor care se ocupau de contraartierie – distrugerea artileriei germane, pentru că germanii îşi tot mutau tunurile, astfel încât obuzele britanicilor cădeau de multe ori asupra unor poziţii părăsite, fără să producă pagube.

Fitz stătea în buncărul jilav folosit de post de cartier general al batalionului, trăgând îngândurat dintr-un trabuc şi încercând să nu bage în seamă bubuiturile neîncetate. În lipsa unor fotografii din aer, el şi ceilalţi comandanţi de companii organizau raiduri în tranşee. Acestea le permiteau măcar observarea directă a inamicului. Totuşi, era o întreprindere riscantă, iar trupele de raid care zăboveau prea mult nu se mai întorceau niciodată. Aşa că oamenii trebuiau să observe pe fugă o secţiune scurtă din linia frontului şi apoi să se furişeze înapoi la adăpost.

Spre marea iritare a lui Fitz, rapoartele aduse se băteau cap în cap. Unele tranşee germane erau distruse, altele rămăseseră intacte. O parte din sârma ghimpată fusese tăiată, dar în niciun caz toată. Iar cel mai îngrijorător era faptul că unele patrule erau respinse de focul inamic. Dacă germanii încă puteau să tragă, era clar că artileria nu izbutise să le nimicească poziţiile”.

„Stâlpii pământului”

După romanele poliţiste, romanele thriller&mistery şi o epopee a cărei acţiune se desfăşoară la începutul secolului XX, scriitorul Ken Follett a oferit cititorilor săi o saga istorică a cărei desfăşurare are loc în tulburatul secol al XII-lea. O perioadă despre care se ştiu încă relativ puţine lucruri, fapt care îi oferă prozatorului posibilitatea să ficţionalizeze o ipotetică, sumară cronică medievală. Fundalul romanului „Stâlpii pământului” este alcătuit din război civil, lupte religioase, foamete şi mizeriile începutului unei noi lumi, care coincide, suprinzător, cu ridicarea Catedralei din Kingsbridge. Arta monumentală pusă faţă în faţă cu precaritatea vieţii de zi cu zi este o canava ofertantă pentru ample construcţii epice. Personajele de primă importanţă în economia naraţiunii lui Ken Follett, vin din lumea constructorilor, cum este Tom, zidarul devenit arhitect, a celor care fac planuri grandioase de ridicare a unor edificii cum n-au mai existat – Philip, stareţul care doreşte să înalţe cea mai mare catedrală gotică din lume, dar şi din mai toate păturile sociale ale epocii: seniori, conţi, persoane de viţă regală – Maud, fiica regelui Henric I, Stephen, nepotul regelui -, înalte figuri clericale precum episcopul de Salisbury. Ficţionalizând istoria, Ken Follett conturează şi personaje feminine pregnante, precum lady Aliena, depozitare ale unor secrete care aduc mister frescei istorice.

Lupta pentru putere, până la vârf când e vorba de prerogativele regale, luptele fratricide, unele dintre ele potenţate de credinţe religioase, încheagă o epopee considerată de exegeţi drept capodopera istorică a scriitorului galez. Mai mult decât în alte scrieri ale sale, Ken Follett dă aici măsura inventivităţii unui romancier dispus să construiască pe spaţii narative ample şi care ştie, chiar atunci când documentarea nu poate ajunge până la amănunte, să „prindă” o culoare locală: de atmosferă, de vechime, de eroic şi sordid, apanaj al romancierilor care se încumetă să aducă în contemporaneitate vremuri îndepărtate, îndeobşte rămase în pagini de cronică sau „clasate”.

Mai puţin cunoscută chiar de către specialişti şi oricum noutate în ficţiunea istorică, lumea constructorilor de catedrale – instrumente, proiecte, şantiere, aspiraţii, comparaţii între arta gotică şi cea romanică – Catedrala din Kingsbridge şi Saint Denis din Paris – îl fascinează pe cititor şi constituie o deschidere aparte în romanul istoric, chiar şi în cel care se scrie astăzi, interesat în principal de aventură, de mecanismul politic sau de exotice, pentru contemporani, descrieri de natură, de vestimentaţie, de cutume. Constructorii lui Ken Follett sunt o pătură „intelectuală” vizionară în concepţia scriitorului care strecoară printre rânduri ideea, de altfel validată de către istorici, că reuşitele acestor meşteri au schimbat şi ele lumea. În această perioadă a înfruntărilor în care se cheltuieşte multă pasiune, personajele feminine, fie că sunt reprezentante ale regalităţii, precum Maud, soţii şi mame de aristocraţi, ca Lady Hamleigh, deţinătoare de mistere şi de farmec precum Lady Aliena sau locuitoarea pădurii cu aparenţă de vrăjitoare, Ellen, trezesc şi ele iubiri sau uri devastatoare şi se amestecă în episoadele luptelor sau în jocul politic.

„Pentru Tom Constructorul, ziua în care aduse tăietorii de piatră la carieră fu una măreaţă.

Sosiră cu câteva zile înaintea Paştelui, la cincisprezece luni după ce vechea catedrală arsese. De atâta timp avusese nevoie Philip pentru a aduna suficienţi bani pentru a angaja meşteri.

Tom găsise un pădurar şi un maistru pentru cariera din Salisbury, unde palatul episcopului Roger era aproape gata. Pădurarul şi oamenii lui lucrau de două săptămâni, găsind şi doborând pini înalţi şi stejari ajunşi la maturitate. Îşi concentrau eforturile asupra pădurii de lângă râu, în amonte faţă de Kingsbridge, pentru că era foarte scump să transporţi materiale pe drumurile cotite şi pline de noroi şi puteau economisi o mulţime de bani lăsând buştenii să plutească pe râu până la şantier. Copacii aveau să fie curăţaţi puţin pentru stâlpii de schelărie, tăiaţi cu atenţie pentru a forma matriţe care să-i ghideze pe zidari şi pe cioplitori sau – în cazul celor mai înalţi copaci – puşi deoparte pentru ginzile acoperişului. Acum, lemn de bună calitate sosea constant la Kingsbridge, iar tot ce trebuia să facă Tom era să-i plătească pe muncitorii de la pădure în fiecare sâmbătă seară”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.