„Pleava Barocului, Roma viciului şi a mizeriei”, la Petit Palais

Cei mai mari artişti, de la Caravaggio la Poussin, au creat, în Roma secolului al XVII-lea, o pictură variată descriind mizeria, dar şi virtutea.

În Paris, la Luvru şi la Petit Palais, dar şi în Rennes şi Strasbourg, expoziţii dedicate acestui subiect au deschis noi perspective.

Fără îndoială, arta barocă s-a născut la Roma. Italia, prin calitatea operelor şi maeştrilor ce au apărut atunci, a furnizat modele şi a impulsionat acest stil. Conciliul din Trento (1545-1563), prin care Biserica Catolică a răspuns problemelor interne ridicate de protestanţi, a încurajat creaţia artistică drept suport al devoţiunii şi ca modalitate de învăţare. Operele trebuiau să ilustreze doctrina fără să o trădeze, iar importanţa reprezentărilor vizuale pentru mase era recunoscută.

Giovanni Lanfranco, Nud de tânăr cu pisică

De aceea, arta barocă s-a concentrat asupra sfinţilor, a Fecioarei Maria şi a episoadelor bine cunoscute din Biblie. Această concepţie populistă a rolului artei sacre a condus, potrivit unor istorici de artă, la inovaţiile lui Caravaggio şi ale fraţilor Carracci, care se concurau pentru primirea comenzilor în Roma către 1600.

Totuşi, deşi pictura religioasă, pictura istorică, alegoriile şi portretele erau considerate subiectele cele mai nobile, peisajul şi scenele de gen erau şi ele foarte răspândite.

Nicolas Regnier, Farsă de carnaval

Barocul privilegia mişcarea pentru a produce opere dramatice. Tensiunea, exuberanţa şi grandoarea se regăsesc în picturile acestui stil. Numeroase expoziţii au prezentat Roma fastuoasă a epocii baroce, imagini puse în slujba triumfului Papilor. Dar fresca este mai complexă.

Expoziţia Pleava Barocului, Roma viciului şi a mizeriei, de la Petit Palais, a fost menită să dezvăluie reversul decorului Romei splendide din secolul al XVII-lea. Nu Roma Frumosului ideal, ci Roma după natură. Pentru că această altă Romă, grosolană şi comună, a determinat o producţie artistică inedită şi stupefiantă prin diversitate, prin paradoxurile şi prin invenţiile sale.

Pieter Van Laer, Il Bamboccio, Autoportret cu scenă de magie

Roeland van Laer, membrii Bentvueghels într-un han din Roma

70 de picturi realizate la Roma de artişti italieni, francezi, olandezi, flamanzi şi spanioli, de la Simon Vouet la Claude Lorrain, de la Bartolomeo Manfredi la Valentin de Boulogne şi Jusepe Ribera, multe împrumutate de la mari muzee internaţionale, au fost expuse într-o scenografie spectaculoasă.

Moştenitoare a Antichităţii, cu un trecut bogat în care se regăseau numele glorioase ale lui Rafael şi Michelangelo, Roma barocă a fost un far care atrăgea artiştii din întreaga Europă. Catolicismul triumfa în scenografii grandioase, orchestrate de Bernini sau de Pietro de Cortona. Întorcând spatele acestei Rome glorioase, expoziţia Pleava Barocului…, organizată de Muzeul Petit Palais şi Villa Medicis, relevă ce se afla în spatele decorului, Roma crimei şi a buticurilor obscure, Roma prostituatelor şi a lichelelor, capitala viciului şi a mizeriei. O Romă lipsită de nobleţe, care suscita o producţie artistică plină de vitalitate animalică.

Caravaggio, Moartea Fecioarei

“Această figură a «sublimului» Seicento, neglijată şi necunoscută, n-a avut încă parte de atenţia pe care o merită”, explicau Francesca Cappelletti şi Annik Lemoine, comisarii expoziţiei, citaţi de revista Connaissance des Arts.

Istoria artei, închisă în schemele istorico-geografice şi în tabelele ei, a perceput această artă a cotidianului drept secundară, anecdotică. Prin desene, stampe şi picturi, de la mici tablouri pitoreşti la capodopere de Lanfranco sau Valentin de Boulogne, expoziţia ridică vălul de peste această Romă “de jos”.

Claude Lorrain, Vedere din Roma cu scenă de protituţie

Pictorii care şi-au ales modelele şi subiectele din această zonă împărtăşeau ei înşişi viaţa oamenilor simpli de pe stadă. Bântuiau aceleaşi taverne, dădeau târcoale aceloraşi prostituate, beau şi băteau ca şi ei. Nu sunt toţi, cum a fost Caravaggio, asasini. Dar mulţi erau “soi rău”, beţivi, trişori şi scandalagii. Zeul lor tutelar se numea Bacchus. Sub trăsăturile acestui zeu al vinului şi al răscolirii simţurilor, Caravaggio s-a pictat pe el însuşi. Sosit la Roma către 1593, avea abia 20 de ani. Acest Autoportret este cu adevărat un manifest. Pentru că este vorba, după părerea specialiştilor, de o veritabilă alegorie artistică. Dacă, în Renaştere, Apollo încarna frumuseţea ideală şi armonia lumii, Bacchus a devenit inspiratorul acestor pictori care doreau adevărul şi căutau în noroi aurul artei lor. Sub protecţia lui s-au plasat fondatorii aşa-numitei Schildersbent, sau Clica pictorilor, cea mai colorată dintre confreriile de artişti ce înfloreau atunci la Roma. Clica reunea artişti nordici, dar şi câţiva francezi. Unii erau pictori de gen, ca olandezul Pieter Van Laer, mai faimos sub pseudonimul Il Bambocciante, marioneta. Compoziţiile lui, populate de hoţi şi de tâlhari în zdrenţe, au dat naştere unui gen foarte apreciat, bambocchada.

Simon Vouet, Ghicitoarea

Valentin de Boulogne, Concertul

Alţii s-au strâns sub flamura lui Caravaggio. Iar alţii şi-au făcu o specialitate din peisajele italiene. Supranumiţi Bentvueeghels (păsările Clicii), şi-au stabilit domiciliul în cartierul Pincio, loc de întâlnire al boemei romane. Vinul curgea în valuri în tavernele în care aceste păsări curioase se adunau. Ceremoniile lor maimuţăreau riturile Bisericii Catolice şi solemnităţile prestigioasei Academii a Sfântului Luca. Un tablou păstrat la Museo din Roma oferă o mărturie excepţională a acestor festivităţi. Ceremonie de iniţiere a unui nou membru, scena se desfăşoară într-o tavernă ai cărei pereţi sunt acoperiţi cu inscripţii. O asemenea petrecere dura cel puţin 24 de ore fără a te ridica niciodată de la masă. La vârful piramidei umane figurate în centrul tabloului, o femeie ţine în echilibru pe cap o carafă plină cu vin. Acolo se fuma, se bea sau se făcea dragoste, potrivit cunoscutului addagio “Bacco, tabacco e Venere”.

Angelo Caroselli, Scenă de vrăjitorie

Lungită în faţa mesei, alături de un bărbat doborât de beţie, o femeie meditează în postura de Maria Magdalena penitentă. Actorii acestei bacchanale nu se tem de blasfemie. La ieşirea de la această ceremonie burlescă, ei porneau în procesiune la mausoleul Sfintei Constanza, pe via Nomentana, pentru a se reculege în faţa unui sarcofag de porfir ce trecea drept mormântul lui Bacchus.

Jusepe de Ribera, Sfântul Thomas

Trişori, hoţi, beţivi, luptători de stradă, mercenari, prostituate şi ghicitoare se invită în tablourile de stiluri şi formate dintre cele mai diverse. De la bambochade la marile compoziţii idealizate, Caravaggio, primul, conferă magnificenţă acestor teme triviale, dându-le amploarea subiectelor biblice. Privindu-le de aproape, chiar şi sublimele peisaje ale lui Claude Lorrain sunt populate de personaje dubioase: într-un loc, o codoaşă bătrână vinde farmecele unor frumoase tinere, în altul un bătăuş se dezlănţuie şi un zbir se pegăteşte să scoată sabia. Cerşetori şi ţigani animă ruinele peisajelor romane ale lui Sébastien Bourdon sau Jan Lingelbach. Membru fondator al Bent-ului, sub numele Satir, Cornelis Van Poelenburgh pictează un păstor făcând pipi la picioarele unei statui antice. Un adevărat simbol!

Tânărul Bacchus, atribuit lui Tommaso Salini

Această pictură a claselor de jos nu exclude, totuşi, empatia artistului. Departe de pitorescul sarcastic a bamboccianti, Ribera dă vagabonzilor lui aceeaşi demnitate, aceeaşi nobleţe ca figurilor sfinţilor sau filosofilor. Comparaţia între seria Apostolilor, pictată în anii şederii la Roma, şi pânzele prezentate în Muzeul de Artă din Strasbourg este elocventă.

Graţie a 13 picturi datând din tinereţea lui Ribera, este evocată o parte încă puţin cunoscută a operei sale.

Nicolas Regnier, Ghicitoarea

Foarte pios, flamandul Michael Sweerts îi pictează pe cei umili cu respect şi umanitate. În total contrast cu această artă a reculegerii, alţii împing scenele către o vulgaritate incredibilă. Artişti ca Nicoals Régnier sau Simon Vouet, prinţ al Academiei Sfântului Luca şi viitor Prim Pictor al lui Ludovic al XIII-lea, nu ezită să exploateze gestul obscen. Travestit în femeie, Bărbatul cu smochină, cu ochii umflaţi de vin, este o mostră de vulgaritate. Aceste picturi ale transgresiunii şi ale mizeriei seduc elita aristocratică şi pe prinţii Bisericii. Sweerts se bucură de protecţia familiei Pamphili, Cardinalul del Monte îl apreciază atât de mult pe Caravaggio încât îl invită să locuiască la Palazzo Madama, unde acesta pictează la comanda lui peste şase tablouri. Cardinalul îl protejează, de asemenea, pe tânărul Vouet.

Guido Reni, Christ cu coroană de spini

Printre emulii acestei maniere întunecate a lui Caravaggio, Bartolomeo Manfredi lucrează pentru Vincenzo Giustiniani, familia Medici sau Ducele de Savoia, Valentin de Boulogne îl are ca principal mecena pe cardinalul Francesco Barberini. Când pictorul moare pentru că s-a scăldat beat în apa îngheţată a unei fântâni, Cassiano dal Pozzo, alt mare amator de artă, apropiat cardinalului, i-a plătit funeraliile.

Contrapunct al literaturii picareşti şi al commedia dell’arte, această pictură este totuşi violent atacată de apărătorii demnităţii artei.

Salvator Rosa îi denunţă pe cei care pictează „cerşetori şi ticăloşi”, deplângând faptul că „pictorul de astăzi nu crede că a făcut ceva bun dacă nu pictează un grup de zdrenţăroşi, dacă pictura lui nu este urâtă”.

Nicolas Poussin, Botezul lui Christ

Aceşti „ticăloşi” nu întinează arta poetică şi nobilă a lui Poussin, care ajunge la Roma în 1624. El dispreţuieşte arta minuţioasă a maeştrilor olandezi şi flamanzi, îl detestă pe Caravaggio, despre care afirmă că „a venit pe lume pentru a distruge pictura”. Dar acest antagonism artistic nu exclude relaţiile de prietenie cu tabăra adversă. Se ştie că „Monsu Pussino” pictează la Tivoli în compania lui Claude Lorrain, Joachim von Sandrart şi Pieter Van Laer. El împarte cu acesta din urmă privilegiul de neinvidiat de a fi contractar în Oraşul Etern ceea ce italienii numeau „boala din Franţa”. Departe de excesele boemei turbulente din cartierul Pincio, departe de tablourile voluptuoase din primii ani romani, Muzeul Luvru a onorat opera religioasă a lui Poussin cu ocazia împlinirii a 350 de ani de la moartea artistului. De la sublima litanie a Sfintei Familii, variaţii uneori comparate cu cantatele lui Bach, la Sept Sacrements pictat pentru Cassiano dal Pozzo, expoziţia oferă un nou mod de a privi opera artistului, sub un aspect încă necunoscut. Care erau însă sentimentele religioase ale lui Poussin? Problema rămâne în dezbaterea specialiştilor. „Să nu aşteptăm un răspuns simplu”, scria în 1994 Jacques Thuillier, ale cărui scrieri despre Poussin sunt acum reeditate. „În secolul al XVII-lea, s-a convenit că toată lumea este credincioasă. Mărturisirea indiferenţei sau ateismului era periculoasă; manifestarea lor, încă şi mai mult”.

Misterul vieţii întâlneşte misterul picturii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.