Poezia „luptei de clasă”

Cu ceva timp în urmă a existat o revistă, „organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român”, revistă care se numea „Lupta de Clasă”. Adevărul este că, istoric vorbind, lupta de clasă nu va muri niciodată, căci ea aduce peisajului istoric schimbări ideologice şi perturbări politice. Mult mai greu este cu lupta de castă culturală, care se configurează în România şi acest lucru este cauzat de eşecul luptei de clasă din ultimii cincizeci de ani.

A existat însă şi o suculentă poezie a luptei de clasă. Revista cu pricina milita „pentru o poezie strâns legată de actualitate, bogată în idei”. Mai erau unii care, chiar prin anii 1956-1959, mai continuau să viseze. Erau tineri poeţi a căror creaţie alunecase către „preţiozităţi şi obscuritate în dauna conţinutului de idei”. Erau lăudaţi Ov. S Crohmălniceanu şi Ion Oarcăşu, pentru critica lor, prin care luau o poziţie „combativă pentru făurirea unei poezii realist-socialiste, dedicată maselor muncitoare”. Florenţa Albu, de pildă, era una dintre cazurile cele mai „strălucite” din panoplia poeziei realist-socialiste. Este dată ca exemplu poezia Florenţei Albu, numită „Camera de Oaspeţi”, dedicată activiştilor de partid, poezie publicată de revista „Viaţa Românească” nr. 12 din 1958. Iată câteva fragmente din această poezie realist-socialistă: „(…) Pe unde au trecut ei (activiştii n.m.)/ au venit tractoarele,/ au arat haturile, -/ a început marele poem/ al colectivizării;/ pe unde au trecut ei/ s-au aprins lumini/ şi pe poliţe/ s-au primit cărţi;/ pe unde-au trecut ei/ au fost culese recolte,/ ape şi gînduri şi-au schimbat cursul./ Da, pe aici au trecut sute de activişti”.

Dar cine erau activiştii? Să-i separăm un pic de metafora realist-socialistă. Căci pe unde au trecut ei, într-adevăr s-au înfăpuit cumva toate din cele scrise în versuri. Adică ţăranii au fost torturaţi şi executaţi unii, pentru a da pământurile la colectiv, iar cărţile de pe poliţe erau scrise de Lenin, Stalin, Dej. Activiştii erau aceia care „urându-i pe oamenii de cultură, voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate” , spune Radu Tudoran.

Dar să revenim la poezia revistei „Lupta de Clasă”. Alţi autori precum Aurel Storin cu „Umanismul socialist”, Niculae Stoian cu „Întrecere”, Dumitru Cepănaru şi „Cîntecul metalurgistului” publicat în revista „Tribuna”, poeziile acestora „vădesc tendinţa pozitivă de a depune toate eforturile pentru crearea unei poezii de actualitate, bogate în idei”.

Erau însă alţii care mai rezistau, prin poezia lor, cum a fost cazul lui Barbu Cioculescu, fiul politrucului Şerban Cioculescu. Barbu Cioculescu a publicat în „Gazeta Literară” a Uniunii Scriitorilor din anul 1958 poezia „Într-un oraş”: „… am intrat în casa visată,/ caldă de întunericul cald,/ înaltă de ceasul înalt,/ luminată de miresmele păcii./ Valsa ninsoarea în toi”. Nota publicată în „Lupta de Clasă” (nr. 3 din martie 1959) nu a iertat această deviere, fiind „regretabil faptul că au putut fi publicate într-o revistă a Uniunii Scriitorilor asemenea versuri pline de asociaţii de idei întâmplătoare, amintind lipsa de logică a ermetismului”.

Dar să nu credem cumva că redactorii „Luptei de Clasă” erau novici într-ale poeziei real-socialiste. Îi dibuiau pe aceia care scriau „fără talent”, pe impostorii care se aruncau „într-un verbiaj dulceag, înţesat de imagini lipsite de conţinut filozofic, rupte de frămîntarea creatoare a maselor muncitoare”. Iată un exemplu, al unui alt tip de „biet Ioanide” al anilor cincizeci. „Ce vrea oare să comunice poetul Negoiţă Irimie în al său «Peisaj de sonde», poezie publicată în revista «Steaua» nr. 12 din 1958?”. Poezia sună cam aşa: „Ah, razele soarelui peste oameni şi sonde/ Şi stâlpii înfipţi în azur/ iluminează gravul contur,/ căzând perpendicular şi blonde”. Criticul activist se întreba „cu ce îmbogăţeşte această poezie orizontul cititorului, prin ce îi transmite atmosfera regiunii petrolifere plasând în fiecare vers cuvîntul «sonde», în variate „combinaţii gratuite şi absconse”?

Ne întrebăm şi noi astăzi cu ce ne-a îmbogăţit literatura realismului-socialist, a „luptei de clasă”, dacă nu cu un hiatus cultural, care a îndepărtat noile generaţii de literatură? Poezia şi literatura luptei de clasă cultivată timp de câteva decenii au însemnat metamorfozarea publicului într-un hibrid uman bizar de care aminteşte I.D. Sîrbu: „La discuţia noastră au asistat vreo cinci tineri, cu excelente diplome, având cu toţii în jur de 30 de ani. Şi nici unul nu a scos un singur cuvânt, nu a avut de exprimat vreo părere, de pus o întrebare sau de rostit măcar vreo înjurătură sau un sictir. Au tăcut, ne-au privit, au ascultat. Au rămas pasivi, pentru că aparţin unei generaţii castrate de cuvânt, îndoială, interes. Nimic nu-i pasionează, nimic nu-i excită, trăiesc ca muştele, după ce termină facultatea uită să şi citească, uită să şi vorbească inteligent”. Aceste realităţi au fost descrise în anul 1986. După mai bine de 20 de ani încă trăim consecinţele acelui rictus cultural necuvântător.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.