Polifonia prozei lui Gogol

A existat o enormă tensiune şi aşteptare în jurul spectacolului ce se pregătea la “ArCuB” pe textul lui Gogol “Însemnările unui nebun”, pus în scenă de Felix Alexa, cu Marius Manole, în rolul consilierului titular Popriscin, ce ajunge să se creadă Ferdinand al VIII-lea. Din distribuţie face parte şi Alexander Bălănescu, uluitorul violonist şi compozitor de origine română, cu un palmares internaţional excepţional. Nu e un fapt deloc comun să-l aduci într-un spectacol pe Alexander Bălănescu, angajat în atâtea proiecte şi titularul unui CV din care nu lipseşte turneul cu Philip Glass, un pionier al muzicii de avangardă şi minimaliste americane, care a influenţat muzica veacului, comparat, în pofida avangardismului său, cu un Vivaldi al lumii moderne. Venirea marelui violonist la Bucureşti pentru acest nou spectacol anume, dar şi revenirea sa pentru spectacolul mai vechi, cu Ada Milea în “Insula”, după Gellu Naum, la cafeneaua-teatru Godot, ţin de redescoperirea unei lumi în care te naşti o dată pentru totdeauna şi care te inspiră cât trăieşti. Cu atât mai mult cu cât distanţa exilului şi cunoaşterea celorlalţi te ajută s-o înţelegi mai bine, până-n străfunduri. Cordonul ombilical în artă durează mai mult decât cel tăiat, la naştere.

Marius Manole visându-se Ferdinand al VIII-lea

Alexander Bălănescu a redescoperit România originilor sale, după 23 de ani de exil, studii şi concerte internaţionale, după ce a lucrat cu muzicieni renumiţi, a creat şi a avut mare succes cu propriul cvartet ce-i poartă numele. Revenirea în România a avut un impact extraordinar asupra compoziţiilor sale, dacă vom asculta muzica din albumele “Luminitza” şi “Maria T”. Dar numai fluxul şi refluxul întoarcerilor pentru scurte intervaluri de timp, intens creatoare sau dense, prin recitaluri de anvergură, pot păstra miza nivelului său, dacă sunt concepute, chiar pe potriva talentului şi dăruirii sale. Dar apariţiile lui Bălănescu în România vor merita cu adevărat efortul, dacă rolul său în orice spectacol nu este unul secund, şi nici unul de acompaniament muzical şi cu atât mai puţin unul de cariatidă sonoră pe scenă.

Alegerea lui Felix Alexa de a-şi dubla distribuţia cu un rol în plus, inexistent în textul lui Gogol, ţine de intuiţia lui artistică, de viziunea regizorală a unui talentat şi deja matur om de teatru, care simte construcţia muzicală, polifonia prozei lui Gogol, alaiul de voci, asemeni carnavalescului din Dostoievski, ce bântuie obsesiv minţile tot mai rătăcite ale personajului din “Însemnările unui nebun”. Şi reprezintă în acelaşi timp un dar nepreţuit făcut publicului din România. Nedus din păcate până la capăt, căci Bălănescu ar trebui să ajungă pe scenă ca unicul cap de afiş al unui concert extraordinar.

Jurnalul nebuniei şi muzica posedatului

Marius Manole şi Alexander Bălănescu, două destine paralele

Spectacolul creat la “ArCuB” este conceput ca un dublu jurnal al creativităţii imaginare, ce alătură şi separă posedarea din artă de înstrăinarea ireversibilă de sine. Unul aparţine prozei relatării, pierderii controlului de sine, înregistrat ca un studiu de caz. Al doilea este muzica sugerând prin interpretările la vioară vertijul lăuntric, repetitivul obsedant, asediul vocilor interioare, anxietatea manifestată ca o partitură solo, într-un concert cameral sau simfonic. În vreme ce nebunul descrie descumpănit şi complice, în aparte-uri de taină, delirul vocilor din audiţii maladive, simbolismul limbajelor, omenesc şi câinesc, caligrafia viziunilor şi disoluţiei de sine, muzica exorcizează şi vindecă mecanica delirului şi fantasmelor, şi drapează în falduri sonore, repetitive, minimaliste, ritmul deopotrivă legănător al leagănului din vis/ “Lullaby Dream”, liniştind pendulările autiste. Proza nebuniei şi muzica sunt aduse pe scenă într-o confruntare subtilă şi de mare impact pentru cei ce apropie sau despart ireconciliabil arta de nebunie. Până la un punct, punţile de interferenţă sunt valabile, câtă vreme în orice realitate şi viaţă, există nebunie, viziuni, elucubraţii şi moarte. Limbajul simbolic şi cel schizofrenic, asimbolic, seamănă. S-au scris docte tratate comparative. Seamănă uluitor, prin ritm şi cromatică sufletească, prin algoritm şi crescendo iar derapajele sunt greu decelabile. Dar dedublarea în nebunie e diferită de dualitatea fiinţei creatorului care-şi joacă precum un actor lumina şi umbra, controlând scenografia imaginară. Violonistul controlează mai multe partituri, improvizează orchestraţii pentru mai multe voci, în vreme ce nebunul le aude, se lasă doar bântuit de ele. Chiar dacă nu distingem imediat în memorie sau chiar ignorăm piesa pe care o interpretează Alexander Bălănescu, muzica pe care o cântă live la vioară pe scenă ne cucereşte. Pe cei care au ascultat-o de mai multe ori îi trimite cu gândul la piese excepţionale din albumele “Luminitza” şi “Possessed”, la o piesă cântată într-un duet de viori cu Kovacs Ferenc, la Budapesta, în 2008, la “Turning Wheels” şi “Insomnia”, la “Computer Love”, la “Still with Me” din albumul “Luminitza”, la o înregistrare făcută de Alexander Bălănescu, la St. Petersburg, oraşul deambulărilor personajului din spectacol, cu o piesă a Evelynei Petrova, la vioară şi acordeon, “Upside-down/ Cu susul în jos”.

Cei doi aduc proza nebuniei şi poezia muzicii

Pe scenă există o luptă continuă între povestea nebunului şi muzica unui posedat de muzică. Replicile date de universul sonor, haosului interior, în progresie, pun faţă în faţă o realitate paralelă, oricâte vase comunicante i-ar hrăni şi motiva asemănarea şi diferenţa. Oricâte corzi la vioară ar smulge Artistul, posedat de arta sa, ele se înlocuiesc în vreme ce pierderea corzilor minţii este ireversibilă. Deşi există atâta joc şi copilăreală şăgalnică, ambiguitate plină de sens şi adevăruri cumplite, atât de limpezi şi înduioşătoare, în proza lui Gogol! Măreţie şi decrepitudine, mizerie şi nobleţe sunt strecurate în replicile căţeluşei Meggy ori în lectura scrisorilor pe care şi le trimit, în fantasmele rătăcirii îndrăgostitului Popriscin, patrupedele. Simţul de observaţie amestecat cu delirul adună de-a valma remarcile despre vanitate, Inchiziţie, funcţionari de gubernie, generali, regalitate şi obiceiuri de curte, înamorările. Delirul împleteşte limbajul şi caligrafia din lumea oamenilor şi aceea a câinilor. Când Mihail Bulgakov şi-a scris piesa “Inimă de câine”, în care Marius Manole face un rol ce-ţi taie respiraţia, dramaturgul, născut şi el din mantaua lui Gogol, pare să fi dezvoltat această distopie gogoliană, globalizată acum prin destinul câinesc al oamenilor şi cel omenesc al câinilor, la o adică.

Arta şi nebunia

Alexander Bălănescu, uluitorul violonist

Evoluţia actorului şi cea a violonistului nu mi se par complementare, ci paralele. Tocmai pentru a sugera diferenţa între patologie şi artă, o diferenţă esenţială oricât încearcă psihanaliza să explice şi să vulgarizeze sămânţa artei, reducând-o la complexe, disfuncţii emoţionale şi mentale. Drept care nu pot să consider muzica din spectacol ca fiind o ilustrare a textului, ci alternativa lui. Muzica pasiunilor, a posedatului de creaţie, nu este tot una cu muzica scrisă de un nebun. Ea face parte din acele adevăruri ale creaţiei, dureroase sau luminoase, care nu pot fi echivalate cu halucinaţiile şi elucubraţiile bietului funcţionar, destructurat de visuri paranoice de mărire. Deşi spovedania lor ne emoţionează sau ne smulge hohote de râs, mai cu seamă în interpretarea lui Marius Manole, care joacă într-un anume sens un remake la “Inimă de câine”. Dar, slavă Domnului, e atât de diferit rolul nebunului, în acest spectacol, comparativ cu rolul din piesa “Năpasta”, de I. L. Caragiale, regizată de Radu Afrim, la TNB. Personajul lui Gogol e în sine o lume de frustrări, automatisme, sentimente refulate, de umilinţe şi vise de mărire. Lui Popriscin nu-i este dat să-şi interpreteze nici propriul rol, din care îşi iese din ţâţâni. Măreţia o atinge prin boală, când se autoproclamă regele Spaniei, Ferdinand, confundându-şi solii cu reprezentanţii unui ospiciu. Regatul cu ceremoniile lui nobiliare e asimilat cu torturile fizice ale Inchiziţiei, la care este supus, conform terapiei prin şoc şi violenţă fizică. Cu cât Popriscin îşi pierde minţile tot mai mult, adică tot mai vizibil, el nu mai aude şi nu mai ascultă de fapt muzica violonistului, aflată deja într-o lume paralelă şi total diferită de a sa. Altfel, teoria relativităţii a amendat povestea cu liniile paralele care nu s-ar întâlni. Iar Gogol a prevăzut asta cu mult înainte de teorie.

Muzica fără hotare

Actorul străluceşte în monologul său interior

Dintr-o redescoperire ataşantă şi inteligentă a rădăcinilor româneşti s-a născut muzica lui Alexander Bălănescu din albumele “Luminitza” şi “Maria T.”, ultimul inspirat din cântecele şi aura Mariei Tănase. Dar “Possessed” e definitoriu pentru paradigma muzicianului fără hotare. Alexander Bălănescu e o încarnare a pasionalei viori din muzica lăutarilor români, care au inspirat nu doar partiturile lui Enescu sau Bartok, dar şi muzica evreiască şi jazz-ul, cum afirmă muzicologii sau analizele din filmele lui Radu Gabrea. Cei ce cântă în formaţii de notorietate contemporane ştiu cât de mult s-au inspirat jazz-ul şi clasicul din universurile muzicale etno. Publicul caută în modernitate artiştii pasionaţi de etno, precum filoanele aurifere. Virtuozii muzicii etno cântă asemeni unor posedaţi şi au o putere halucinantă, molipsitoare asupra publicului, care depăşeşte ceea ce înţelegem prin afinitate şi empatie. Dintre marii actori, Ştefan Iordache înţelegea mai adânc parcă decât oricine ce înseamnă să cânţi la o vioară până ce toate strunele zboară, ca şi cum ar fi smulse de vânt. Spovedania rătăcirilor şi însemnarea lor cu o pedanterie ce întreţine nebunia sunt dublate de muzica devenită alternativă benefică a cuvântului. În textul lui Gogol, funcţionarul Popriscin, înainte să-şi piardă minţile, dar şi conştiinţa lumii umile din care nu are scăpare, e convins că locul creierilor nu este în capul nostru căci “îi aduce vântul de la Marea Caspică”. Gândirea, luciditatea sunt fenomene meteorologice, precum ploaia sau vântul, la fel, simţul realităţii pare să depindă de direcţia vânturilor şi viteza cu care bat înspre lume zefirul sau uraganul interior. Textul lui Gogol “Însemnările unui nebun” este extrem de muzical şi de ritmic, asemeni întregii sale opere. Când Popriscin se declară regele Spaniei, suntem în Anul 2000, aprilie 43!!! Când e internat în ospiciu, însemnarea datează şi localizează Madrid 30 februarie, apoi scrie data 25 şi, în paroxismul crizei, “Da lu.anlu.uvnupg 349”. Spectacolul lui Felix Alexa îşi propune o miză complexă şi pune, de fapt două spectacole într-unul. Cum ai pune două săbii în aceeaşi teacă.

Marius Manole într-un rol extrem de dificil

Marius Manole are dezinvoltura dezarticulărilor şi lipsa de autocenzură a unui posedat, a unui pictor suprarealist. Dar mâzgălelile lui pe decorul expresionist minimalist al scenografiei semnate de Diana Ruxandra Ion nu sunt parte din “le cadavre esquis” al surealiştilor. Datarea însemnărilor certifică scurgerea minţii din cap, precum aceea a timpului din ceasurile lui Salvador Dali. Dar este în primul rând o cavalcadă interioară, ritm şi amestec de melodii şi voci interioare, precipitare şi prăbuşire, ţipăt ascuţit, inserturi tot mai dese ale perplexităţii şi stridenţei, scâncet de prunc şi strigăt după o mamă salvatoare, locuind într-o izbă albastră, într-un final al “Însemnările…” plutitor peste lumile paralele, ca un tablou de Chagall ori muzica lui Bălănescu din “Mother”. Invocarea măicuţei ce l-a adus pe lume la finalul monologului lui Popriscin întâlneşte suferinţa lucizilor cu aceea a celor rătăciţi, în acest text genial al lui Gogol. Iată unde se întâlnesc destinele paralele, în chemarea măicuţei născătoare, stihială în proza rusească. Toate aceste stări ale dereglării sunt adâncite de muzica lui Bălănescu, selectată într-un fir dramatic şi narativ din piesele înregistrate în albumele “Luminitza” şi “Possessed”. Dar mai mult decât recunoaşterea pieselor în sine, am urmărit spiritul unic al muzicii lui Alexander Bălănescu exprimând partea benefică a ideii de a fi posedat. A fost pentru mine un exerciţiu de rememorare, de audiţie interioară şi speculaţie comparativă. Tot aşa, cu o atenţie paralelă, m-am gândit şi l-am ascultat pe bietul şi chinuitul Popriscin urmărind femeile şi pe căţeluşa Meggy pe stradă, auzindu-i pe câini cum vorbesc sau citindu-le cu un glas gâfâit fantasmaticul epistolar între patrupede. Cu gândul la “Computer Love” sau sfâşietorul dialog muzical din “The Young Conscript and the Moon”. Iar la final când Popriscin îşi invocă mama, sub duşurile de apă rece şi bătăile ce i se administrează în ospiciu, am ascultat, în gând, piesa “Mother”. Această urmărire aproape în paralel a două limbaje, jocul actorului şi cascada sau susurul muzicii, m-a convins că nu tot ce există pe lume poate fi alăturat şi considerat totuna în lanţul echivalărilor şi dedublărilor, precum consilierul principal Popriscin, care devine, în creierii lui aduşi de vântul dinspre Marea Caspică, regele Spaniei. Dacă auzi fraza aceasta rostită de Marius Manole, ce joacă însemnările unui nebun, cu virtuozitatea şi versatilitatea unui magician, te poţi gândi că şi muzica este un fel de vântoasă, în noi, ca şi mintea, o furtună a sunetelor sau o adiere, clămpănitul mecanic repetitiv al aerului din insomnie şi obsesii. În cazul lui Marius Manole, e vorba de un rol ce-i vine mănuşă. E scris parcă anume de Gogol pentru actorul român, pregătit de legile miraculoase ale hazardului, de lucrul cu regizorul Yuriy Kordonskiy pentru spectacolul “Inimă de câine” după Mihail Bulgakov iar acum de regizorul Felix Alexa.

Două săbii în aceeaşi teacă

Alexander Bălănescu, Felix Alexa şi Marius Manole în timpul repetiţiilor la Jurnalul unui nebun

Cu un univers muzical repetitiv, obsesiv, profund liric şi autoironic şi o virtuozitate halucinantă, cu versatilitatea unui Ulysse contemporan care ar cânta la vioară îmbrăţişând toate colţurile lumii, Alexander Bălănescu reprezintă o alegere ideală de muzician născut să dialogheze cu Gogol, cu poezia şi destrămarea lumii din Gogol, cu suferinţa neînţeleasă şi prăduită din “Suflete moarte”. Nu trebuie să căutăm prea departe, în concertele unice susţinute de Bălănescu, prin lume, între care l-aş aminti pe acela închinat marei coregrafe şi dansatoare Pina Bausch, îndrăgostită de muzica lui din care şi-a umplut adesea izvoarele inspiraţiei.

Citind textul lui Gogol “Însemnările unui nebun”, aflăm de la prima pagină a jurnalului acea precipitare şi rostogolire a minţii şi sufletului omenesc pe străzile din St. Petersburg, Gorohovaia, Meşcianskaia, Stolearnaia până la podul Kokuşkin şi casa lui Zverkov, ce-mi evocă muzica lui Bălănescu din “Turning Wheels” sau “Robot Love”. O aluzie la muzică e şi precizarea lui Popriscin, că în casa aceea mare ar locui şi un cântăreţ la trombon. Anvergura muzicianului Bălănescu depăşeşte aducerea lui în scenă, ca alter-ego. De fapt rolul lui, absent din lumea cuvintelor scrise de genialul interpret al “Sufletelor moarte”, presupune cu mult mai mult pentru cel care a citit recent textul lui Gogol “Însemnările unui nebun” şi a ascultat câteva piese purtând semnătura lui Alexander Bălănescu, albumul “Possessed”. Felix Alexa îşi întemeiază punerea în scenă pe tema dublului şi a dualului, nebunul lui Gogol fiind un soi de Sărmanul Dionis, rătăcit pe străzile din Petersburg. O asemenea abordare a textului lui Gogol ţine de intuiţie şi inteligenţă, căci nebunia este chiar expresia dublului şi dublei identităţi autodevoratoare de sine. Disocierea personalităţii funcţionarului robotizat de aceleaşi gesturi şi munci insipide, precum ascuţirea de pene, întocmirea de acte anoste, înscrisul în registre se petrece de la o însemnare la alta, fiind marcată de însăşi evoluţia notării datei în propriul jurnal. Mărturisirea debutează, într-o zi ploioasă de 3 octombrie, paradoxal într-o zodie a Balanţei. Nu există trimitere la un an anume. Însemnările continuă în limitele cronologiei normale până ce explodează mental, pe 3 decembrie, când ideea unei nunţi dintre fiica directorului şi acel Kammerjunker cu favoriţi pare să-i ia cu totul minţile bietului Popriscin. Timpul explodează dimpreună cu minţile răvăşite, ca şi corzile viorii la care cântă Alexander Bălănescu, interpretând magistral rolul dublului, al umbrei, mai întâi.

Marius Manole într-o partitură de îndrăgostit

Multe din însemnările monologului, în partea de început, sunt reflexe ale vanităţii călcate în picioare, exerciţii de demnitate strivită, împăunări cu o nobleţe râvnită cu patimă tot mai aprinsă frizând paranoia. În aceste solilocvii ale complexului de superioritate, muzica dublului interpretată de Alexander Bălănescu sugerează vocile interioare, îngemănata realitate a sensului şi asimboliei, amintindu-ne de cuvintele lui Nietzsche, care spunea că “umbra omului este vanitatea sa”. Tot acest tremendo al muzicii viorii atingând paroxismul sugerează îngemănarea realităţii şi suprarealităţii. Amestecul luminii şi umbrei din minţile noastre. Găsirea şi rătăcirea de sine. Funcţionarul Popriscin e un posedat, o fiinţă marcată de obsesia, autoritatea şi nefericirea repetitivului, de la penele pe care le ascute zilnic la birou, devenite în spectacol creioane şi cretă, la drumurile şi traseele reluate şi consemnate în însemnările sale. Din paginile şi mâzgălelile scrise febril nu lipsesc vocile ce-i bântuie închipuirea şi realitatea. Jurnalul începe cu data de 3 octombrie muzica interioară şi fixaţiile unor iluzii romantice, vertijul şi abisul sonor al damnării şi eliberării progresive, zgura vulgarităţii acaparatoare, dar şi o poezie dureroasă a predării de sine. Cum nu lipsesc nici hohotele de râs ale spectatorilor ce privesc şi ascultă dezarticularea unui om, ca pe un scenariu de gag-uri în trombă.

Ideea spectacolului lui Felix Alexa are un sâmbure magic, dar şi otrăvit în ea, prin chiar această distribuţie, de zile mari, care aşează în aceeaşi teacă două săbii, cu tot ce presupune punerea lor în aceeaşi teacă. Ai vrea să-l asculţi la nesfârşit pe Alexander Bălănescu, ai vrea să priveşti la nesfârşit jocul lui Marius Manole şi felul lui unic de a interpreta însemnările dereglării jucăriei umane, ca şi cum ar fi tot timpul în mâna lui Dumnezeu, dar şi a diavolului. Marius Manole susţine magistral această descriere şi depoziţie a rătăcirii, cu o privire pedantă, sfâşietoare şi comică până la lacrimi prin felul în care înregistrează fără nici o cenzură adevărurile înalte şi lucrurile comune, halucinaţia şi posesia ce-i iau creierul şi sufletul în stăpânire.

Ritm şi amestec de melodii şi voci interioare. Foto Maria Ştefănescu

Când Marius Manole şi Alexander Bălănescu s-au desprins ca două jumătăţi una de alta, în fundalul scenei, regizorul şi-a început spectacolul lui despre dualitatea din noi, fiinţa şi umbra, ego şi alter ego. Dar tema piesei lui Gogol este dublul, diferenţa. Actorul şi violonistul s-au suprapus şi desprins unul de altul în cadrul uşii, precum o realitate dedublându-se şi făcând loc fantasmelor trăite ca realitate. M-am gândit că regizorul va dezvolta în spectacol tema convieţuirii dintre real şi fantasme, dintre viaţă şi moartea sensurilor, ce poate bântui până la paroxism orice fiinţă umană. Pe uşa întredeschisă s-a strecurat în scenă spovedania celui posedat, totuna cu aceea a unui învins, dialogul raţiunii învinse treptat cu moartea ce aminteşte de liedul sfâşietor al fetei cu moartea compus de Schubert, “Der Tod und das Mädchen”. Timpul trebuie să ungă rotiţele acestui spectacol.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.