Politica seducției și minciunii

Cu toate că se laudă peste tot şi cu orice ocazie cu legitimitatea sa, dată de o majoritate fragilă în Parlament, acest PSD care se pretinde democrat nu are nimic de a face cu democraţia.

Tot timpul, încă de pe vremea lui Ion Iliescu, a avut parte în interior de o conducere superautoritară, iar în exterior a exercitat o adevărată dictatură a bunului-plac. E suficient să ne amintim cum FSN, predecesorul său, în ciuda promisiunii că nu va participa la alegeri, s-a transformat brusc în partid politic şi a pus botniţă opoziţiei, începând cu primele mineriade din februarie ’90 şi continuând cu împresurarea strategică a acesteia cu o droaie de partide-satelit care au luat partea leului din cele 50 de procente alocate în CPUN, până la victoria în alegerile din Duminica Orbului.

Majoritatea de acum, care i-a conferit din nou acapararea puterii, reprezintă tot o minciună. În primul rând, din cauza abracadabrantelor promisiuni electorale care le-au adus voturile şi care, dacă vor fi respectate cu totul, vor duce ţara la faliment. În al doilea rând, pentru că s-a constituit pe neparticiparea la vot a majorităţii electoratului, încât cele 50 şi ceva de procente obţinute la alegeri împreună cu ALDE reprezintă de fapt doar 18% din masa totală a electoratului. După cum se vede, un electorat pasiv, scârbit pe bună dreptate de tot ce se petrece în politichia românească. Însă care s-a fript mult mai rău stând acasă. Dar asta e altă mâncare de peşte.

Cu totul invers stau lucrurile la recentele alegeri dintr-o altă ţară din UE – Olanda. Acolo, făcând să tremure de spaimă toată comunitatea europeană, se întrevedea ca posibilă, la fel cum a fost un pic mai devreme în Austria, victoria extremei drepte, populiste. Dar participarea la vot a 82% din totalul electoratului a răsturnat situaţia, astfel încât partidul respectiv a trebuit să se mulţumească până la urmă cu un scor mult mai modest, văzându-se scos din joc. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi la noi, dacă cei 82 la sută care au stat acasă ar fi mers la urne, votând chiar şi la întâmplare alte oferte decât pe aceea găunoasă a PSD. Să reţinem însă proporţiile, cea de 82% votanţi în Olanda şi de 18% în România, total răsturnată la noi.

E suficient oare să atribuim scorul ridicat al olandezilor doar faptului că la ei copiii învaţă deja de pe băncile şcolii nu numai tehnicile de votare, dar şi semnificaţiile, efectele votului? Iar scorul de la noi să spunem că se datorează primitivismului în care ne bălăcim?

Să ne aducem aminte tot de Duminica Orbului, când scorul olandez de acum a fost, cred, depăşit de al nostru. A fost la mijloc, desigur, entuziasmul electoratului lui Iliescu, eroul din ochii mulţimii, care, prin simpla lui prezenţă, provoca şi apariţia soarelui, precum în cunoscutul slogan ce reînvia, deloc întâmplător, simbolul PCR la alegerile din 1946. Entuziasm clădit pe promisiuni total contrare măsurilor care au urmat, dar şi pe minciunile abjecte cu privire la dolarii lui Raţiu împrăştiaţi prin pieţele publice şi la păcatul capital al lui Corneliu Coposu de a nu fi mâncat la Paris, pe unde ar fi trăit în anii comunismului, salam cu soia.

Astăzi am putea râde cu gura până la urechi de asemenea prostii, dacă aceleaşi prostii şi minciunele nu s-ar fi debitat din plin şi la ultimele noastre alegeri. Doar că râsul ne îngheaţă repede pe buze asistând la minunile Ordonanţei 13, care, îngropate în textul acesteia, respins de parlamentari ca urmare a uriaşelor şi nemaivăzutelor în Europa manifestaţii de protest, sunt pe cale să reînvie în acelaşi Parlament, prin proiectul de lege amendat de chiar şeful pesedist al Comisiei juridice, într-o formă şi mai acută.

Una şi cu alta, potlogăriile electorale s-au limpezit, dar nu s-au clarificat încă în totalitate ca efect asupra masei electoratului. E suficientă această explicaţie pentru a justifica neparticiparea la vot? Cred că nici pe departe. Oamenii au stat acasă, în primul rând, pentru că celelalte partide, considerate în opoziţie cu tabăra PSD, nu au oferit aproape nimic în schimb. Guvernul de tehnocraţi pus la conducere de Iohannis a adus mai multe bâlbe şi stângăcii decât toate guvernele post-revoluţie la un loc, iar partidele subordonate preşedintelui l-au sprijinit până în pânzele albe, momindu-l chiar pe prim-ministru să se cocoţeze la conducerea lor, excepţia făcând-o doar partidul lui Băsescu, de la care nici nu ne puteam aştepta la un asemenea gest. Iar Cioloş a dovedit că e un fel de păpuşă gonflabilă gata să se dezumfle la prima pişcătură, cum s-a şi întâmplat, fără măcar să fi oferit cuiva vreun simulacru de satisfacţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.