Poliţie politică la Jurnalul Naţional!

Tândăleam zâmbitor printre rafturile cu marfă expusă după reguli şi ochi de vânzător, prin acelaşi supermarket prin care trec aproape în fiecare zi. Uneori am sentimentul că aş putea să întind mâna şi să aleg ceva fără să privesc, aşa cum un academician îşi alege cărţile din biblioteca aflată în spatele său.

Întinde mâna şi ia fără să privească şi alege cartea pe care o caută.

– Nu folosiţi făina asta de Dobrogea la pachet de 2 kilograme ? E trei nula, merge şi la gătit şi la prăjituri. Mie îmi iese din ea o piţa de minune!

Lângă mine se afla o doamnă niţel trecută de 55 de ani, cu ochelari mai vechi, ca de pensionar, nemachiată, necoafată, îmbrăcată într-o rochie obişnuită şi încălţată cu o pereche de sandale romane de piele, dintre cele pe care le târăsc doamnele prin oraş atunci când pleacă la cumpărături. Erau mai vechi, chiar binişor scâlciate, semnul dumurilor lungi şi dese pe asfaltul fierbinte al oraşului. N-am apucat să o studiez cu adevărat că i-am simţit mâna pe braţ şi o discretă invitaţie spre cotitura raftului. Când ne-am oprit, era deja pe vârfuri şi îmi şoptea:

– Vă roagă să nu-i mai spuneţi ”sursa”! Nu-i place! (M-am gândit repede câţi turnători îşi zic sursă, câţi maimuţoi din politică folosesc acest cuvânt pentru a lansa informaţii pe care tot ei le folosesc, câţi români o dau anonimă pentru a nu avea necazuri).

– Totul este în ordine, doamnă? Este bine?

– Da cum să nu! Vă salută şi vă roagă dacă tot îl pomeniţi să-i ziceţi Gât Curat!

Ca trăznetul mi-a venit în minte Deep Trhroat din Afacerea Watergate. Şi am zâmbit din nou, bucuros că am un semn de la el cu mult mai devereme decât m-aş fi aşteptat. Prezenţa sa într-o maşină de pe stradă sau undeva departe prin provincie îmi provoca un sentiment de încredere, de linişte, de om care ştie ceva în plus.

 – Folosiţi făina asta că este spornică, domnule Nistorescu!

Şi cu o mână a scos din buzunarul rochiei un plic alb, l-a lipit de punga de 2 kilograme cu făină Dobrogea şi le-a pus împtreună în coşul meu de plastic aproape gol. A dat să plece dar s-a oprit şi, din jumătate întors, mi-a mai zis:

 – A spus să nu uitaţi de profesia dumneavoastră!

Eu, adică Ardeleanul şi serviciile secrete! Suna ca într-un banc. Mie îmi plac propoziţiile clare, scurte, răspicate, la obiect, nu vorbitul acesta în dodii, cu denumiri pe dos pentru fiecare lucru, cu aluzii, cu coduri, cu a propos-uri. Cum adică să nu uit de profesia mea?! Păi n-o încasez în fiecare zi pentru cum o fac, nu mă înjură destui ca să nu uit, nu mă ameninţă atîţia, nu rîd ca proştii? Nici făină nu pot să cumpăr fără să nu mă întîlnesc cu ea!

Doamna  dispăruse după  primul raft. Ca omul civilizat, m-am făcut că plouă şi că nu mă mai interesează unde se duce. Abia după ce am făcut doi paşi am zărit-o cum trece de casele de marcaj şi cum iese pe uşa marelui magazin.

Care va să zică să nu-l mai jignesc cu Sursă şi să nu uit de meseria mea?! De ce l-o fi deranjat atât de mult că i-am zis sursă? Jurnalistic vorbind, asta şi era. O sursă. Citeam în refuzul său de a purta acest nume comun de turnător un anume sentiment de protest, de revoltă şi chiar un pic de mândrie. Nu era unul din grămadă, nu turna, ci îşi asuma în felul său o decizie. La acelaşi lucru mă trimitea şi porecla pe care mi-o sugera. Gât curat. De ce? Cu siguranţă că şi el ştia destule despre Watergate, despre Gîtlej Adânc, cum l-au poreclit Bob Woodward şi Carl Bernstein pe directorul adjunct al FBI, Mark Felt. Coincidenţă sau nu, situaţia era hazoasă. Bătea şi el spre un Mark Felt deşi cred nu este nici un soi de adjunct. În schimb, îmi povestise o sumedenie de lucruri despre abuzurile nebune ale lui Florian Coldea, şi el ”Deputy  director of SRI”.

Am plătit, am pus conţinutul coşului într-o pungă, am urcat în maşină şi am luat-o pe străzi, în traficul cuminte al amiezii de vară, cu gîndul aiurea, cu un sentiment ciudat, tradus în palpitaţii, emoţie, bucurie şi nelinişte. Cînd am ajuns la Casa Presei Libere mi-a revenit în minte atenţionarea sa transmisă prin doamna în sandale, abia topită şi ea în căldura amiezii.

 – Să nu uitaţi de profesia Dumneavoastră!

Ardelean şi nimic mai mult! La sfârşitul întâlnirii noastre (aici ofiţerii SRI se întreabă unde, cu cine, când, de pe ce număr de telefon, la ce oră etc.) vorbise puţin despre oamenii din presă.

 – O nenorocire! Au băgat oameni peste tot. La televiziunile de ştiri, la jurnale, la ziare, la unele radiouri. Acoperiţi sau colaboratori. Sunt locuri în care două-trei, chiar patru servicii au informatori, acoperiţi, turnători şi oameni plătiţi într-o redacţie. Uitaţi-vă la Jurnalul Naţional. Ştiu ce urmează să apară, blochează, ştiu ce face Marius Tucă, ştiu toate mişcările. Cum vă explicaţi că televiziunile, ca la un semn, dau aceleaşi lucruri? Şi multe dintre ele, aceeaşi intoxicare în aceelaşi fel şi nimeni nu pune un semn de îndoială, o întrebare. E ca la ordin. Se vede comanda unică!

Presa română infiltrată de agenţi, de acoperiţi, de turnători ai tuturor servicilor de informaţii din România. Ăsta era mesajul şi acesta era apropos-ul, inclusiv cel privitor la redacţia Jurnalul Naţional.

Am oprit într-o parcare, am tras punga de plastic cu făina Dobrogea de pe scaunul din spate al maşinii şi am desfăcut plicul. Iată ce se afla înăuntru. Şi hotărăsc să public aceste trei pagini aşa cum le-am primit, cu ştersăturile de rigoare şi fără nici un fel de comentariu. O fac cu sentimentul datoriei şi cu convingerea că prevederile Legii 51/1991 privind siguranţa naţională mă apără. La articolul 3 al legii sunt prevăzute  ameninţările la adresa siguranţei naţionale, iar la articolul 4, lucrurile ce nu pot fi  considerate ameninţări. Adică cele care arată ”restrângerea sau interzicerea dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politc, religios ori de altă natură, garantate prin Constituţie. Mai mult ca niciodată avem nevoie de  prevederile Constituţiei, cele care garantează libertatea presei. Aşa cum se arată la articolul 4, nu ne aflăm în faţa unei ameninţări la siguranţa naţională, ci a unor practici ilegale, nedemocratice, de tip totalitar, periculoase pentru toată presa din România.

Observaţi pe prima pagină a documentului, în stânga sus, semnătura şi stampila primului adjunct al directorului SRI, generalul maior Florian Coldea, pupila, omul de încredere, agentul şi sluga devotată a lui Traian Băsescu, persoana care coordonează celula de criză din SRI.

Restul, pe mâine !

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.