„Pontocraţia” profesorului Vladimir Tismăneanu

Motto: „Virtutea e uşoară când ai ce-ţi trebuie” (Mihai Eminescu).

Acest „nepot” al lui Lenin născut în oraşul Stalin (fost Braşov) vine dintr-o familie care a avut un rol important în decimarea intelectualităţii române. Şi după 50 de ani, fiul bolşevicului Leonte Tismăneanu a condus Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste în România!! Ce poate fi mai umilitor pentru poporul român şi mai ales pentru familiile intelectualilor decimaţi de generaţia tovarăşului Leonte?

Dl. Vladimir Tismăneanu se întreba, cu ceva vreme în urmă, într-un editorial din „Evenimentul Zilei”, cum percep românii comunismul? Se întreba, desigur, de la New York, şi după o viaţă de huzur ca fiu al tatălui său în România comunistă. D-le Tismăneanu, noi, românii, percepem foarte bine strategia pusă în practică de tatăl dvs. şi pe care aţi îmbrăţişat-o din tinereţe cu căldură şi căreia i-aţi rămas fidel.

Hidra comunistă are strategia ei. Moartea are multe chipuri şi începe prin a spune celor din jur lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată şi are putere de convingere această moarte să impună minciuna, folosindu-se de laşitatea şi trădarea celor apropiaţi. Pentru că cei „ce-ţi fac rău nu te uită, ei vor să te anuleze şi să devină ei cei ce s-au sacrificat, iar dacă scenariul e perfect, tu te trezeşti turnător şi nimenea în locul lor!”. Aşadar, turnătorii devin disidenţi, iar călăii devin salvatori, printr-o abilă manipulare a istoriei în desfăşurare. Etapele acestei strategii sunt în număr de trei. Iată-le:

În primele două decenii de comunism a fost etapa în care au fost obţinuţi complicii cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În următoarele două decenii de comunism, a urmat a doua etapă, unde complicii sunt plătiţi să se treacă la autodistrugere. Iar în ultima etapă, care se află în derulare, aceea a haosului şi a degradării, agresorii şi copiii lor se prezintă drept salvatori! Fiul agresorului din anii ’50 se dă drept salvator al adevărului istoric şi democrat convins printr-o abilă mişcare de imagine şi atitudine, bazată pe uitarea trecutului. Asta este strategia comunistă, aflată în continuitate şi căreia îi este fidel dl. Tismăneanu.

În timp ce profesorul de socialism ştiinţific Leonte Tismăneanu îşi ţinea primele cursuri la Universitatea Bucureşti, iar fiul său Vladimir se năştea în oraşul Stalin, un alt tânăr student la Drept era exclus din facultate, în anul al II-lea, din cauza părinţilor săi deja arestaţi. Tânărul nostru se ascundea noaptea prin parcurile de la periferia Bucureştilor să nu fie prins de Securitate. În timpul zilei descărca camioane cu marfă prin pieţe pentru a-şi plăti singura masă a zilei. Când Vladimir, fiul politrucului, a mai crescut şi a devenit elev de liceu şi apoi student, tânărul celălalt, vânat cu asiduitate şi apoi prins, se afla deja de ani buni în detenţie politică, la tăiat de stuf în Deltă. Astăzi, Vladimir Tismăneanu, ajuns profesor „democrat” şi probabil şi „disident”, bate cu pumnul în masă, furios ca un banal bolşevic, că i s-a luat prăjitura „onorifică” de sub nas de către tocmai acela căruia i s-a furat tinereţea. Este vorba de dl. Dinu Zamfirescu, numit de curând preşedinte de onoare al ICCMER. Puşcărie şi exil într-o singură viaţă trăită, iar de partea cealaltă, parazitare prin ideologie şi obedienţă.

În concluzie, Comunismul a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii.

Vladimir Tismăneanu vorbeşte în celebrul său raport despre „succesorii regimului comunist grupaţi în FSN, conduşi iniţial de gruparea Ion Iliescu – Petre Roman, care au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comunişti”. Aşa este. Dar trebuie să ai o mare doză de perversitate să excluzi din ecuaţie trecutul tău marxist, şi chiar mai mult, să ignori că regimul Băsescu ar fi venit din neant şi nu este şi el produsul aceloraşi succesori!

Profesorul de ştiinţe politice de la New York afirmă că regimul „pontocraţiei” este „născut din frică, ranchiună şi ură” şi, fiind „de sorginte comunistă”, ignoră „reguli de bază ale democraţiei, între care respectul pentru norme, proceduri şi posibilitatea tragerii la răspundere”. Nu putem spune că nu ar fi aşa, însă dispreţul suprem pentru norme şi pentru lege l-a avut „prietenul” dlui Tismăneanu, Traian Băsescu, cu vestita întrebare-dictat: „Ghici ghicitoarea mea!”.

Unde a fost atunci dl. Vladimir Tismăneanu, când democraţia atât de invocată de dumnealui era terfelită de proteguitorul domniei sale? Dl. Tismăneanu este partinic. De ce? Ar trebui să coborâm la studentul Vladimir Tismăneanu, destul de diferit de profesorul de azi, în aparenţă doar. Dl. Tismăneanu afirma în anul 1973: „Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic”. Adică să-i faci pe alţii continuatori ai regimului comunist iar trecutul tău să-l treci sub tăcere, precum şi pe al taberei pe care o susţii, poate fi un „mod de a fi politic”, d-le Tismăneanu. Mai departe, tot studentul Tismăneanu: „Există în toate cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu îndemnuri la promovarea cu consecvenţă a noului, la nivele sau perioade ale structurii politice, la înţelegere şi sprijin pentru idei novatoare şi pentru iniţuiativă. Or baza acţiunii politice este în grupe, în organizaţiile de an sau pe facultate. Nu există însă totdeauna o articulare funcţională între organismul central şi organismul propriu-zis executoriu. (…) S-a spus de atâtea ori că trebuie să existe o unitate indisolubilă între învăţământ, cercetare şi producţie. Dar sînt necesare uneori adevărate exerciţii de diplomţaie pentru a deschide porţile unei uzine cu intenţia de a efectua o cercetare. Suntem priviţi ca nişte tulburători ai procesului de producţie”. (Vladimir Tismăneanu, „Tânărul leninist”, nr. 2, februarie 1973, p. 11)

Interesant că tânărul Vladimir Tismăneanu era preocupat de triada învăţământ-cercetare-producţie numai că, spre deosebire de zecile de mii de tineri ai vechiului regim comunist, tocmai domnia sa nu a făcut cunoştinţă cu producţia, cu ceea ce se întâmpla cu adevărat dincolo de porţile uzinei. Acolo intrau numai muritorii. Zeii ideologiei marxiste aveau un alt destin.

Ca reacţie la demiterea sa recentă de la conducerea onorifică a ICCMER, profesorul de la New York atacă afirmând: „Lenin spunea că dictatura proletariatului, adică a partidului totalitar, nu este îngrădită de vreo lege. În această direcţie, a dispreţului pentru tot ce implică statul de drept, pare să se îndrepte România pontocratică. Pontocraţia este o galerie de măşti, o cascadă de demagogie neţărmuriă, furtuni de praf în ochi şi absenţa ruşinii ca patologie a puterii ce se doreşte absolută”. Poate o fi şi aşa, nu tăgăduim. Însă de ce nu a avut domnia sa această reacţie când a venit la putere „pontocraţia” şi mârâie numai când este atins la buzunar? Nu aşa trage semnalul un adevărat intelectual imparţial şi cu atitudini la vedere! Şi, apoi, regimul Băsescu nu este şi el unul „pontocratic”? Nu vine şi el tot din regimul comunist, precum dvs., dle Tismăneanu?

Probabil că spiritul dvs. revoluţionar din tinereţe a suferit între timp modificări dialectice. Pentru că în tinereţea dvs. marxistă ni l-aţi prezentat astfel: „Spiritul revoluţionar comunist valorifică toate tradiţiile umaniste. (…) Într-o epocă în care unele conştiinţe intelectuale îşi pierduseră axul de rotaţie, Partidul Comunist Român a reuşit să focalizeze într-o luptă, într-un şuvoi unic al libertăţii şi speranţei, dorinţele tuturor oamenilor de bună credinţă de la noi, de a se împotrivi urgiei brune, abjectului spirit gregar. (…) În anii de după război, logica acţiunii revoluţionare aducea la ordinea zilei lupta cu duşmanul de clasă, reconstrucţie, entuziasmul eroic al brigăzilor de muncă voluntară. (…) Spiritul revoluţionar se afirmă ca născător de valori, ca substrat al tuturor acţiunilor menite să ducă la înaintarea noastră spre comunism. (…)
Spiritul revoluţionar presupune curajul de a gândi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, aşa cum sublinia secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneţ şi experimentat al drumului nou pe care-l deschide omenirii socialismul şi comunismul (…)».Studenţimea, alături de întreg tineretul, de toţi oamenii muncii, dă viaţă prin fapte spiritului revoluţionar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluţionară a societăţii noastre pe drumul comunismului” (Vladimir Tismăneanu, „Spiritul Revoluţionar”, „Convingeri Comuniste”, anul I, nr. 1, aprilie 1974, p. 10).

Să ignori la câteva decenii distanţă propria adeziune faţă de „efortul de transformare revoluţionară a societăţii noastre pe drumul comunismului” şi să spui despre alţii că reprezintă „pontocraţia” de sorginte PCR, dar cu o mască nouă, asta trebuie să fie o mare neruşinare, iar scrisoarea de protest, prin care i se pune în vedere prim-ministrului că dl. Tismăneanu ar fi „persoana cea mai îndreptăţită să coordoneze activitatea acestui institut”, dovedeşte că serviciile noastre şi-au pierdut simţul umorului.

Pentru mine este cert. Reacţia dlui Tismăneanu este tipică unui conflict detaşat total de poporul român şi de interesele sale imediate sau îndepărtate: este un război transpartinic între reprezentanţii serviciilor care pierd puterea şi reprezentanţii fostului PCR, care sunt pe cale să o câştige. În rest avem, într-adevăr, „o galerie de măşti, o cascadă de demagogie neţărmurită, furtuni de praf în ochi şi absenţa ruşinii ca patologie a puterii ce se doreşte absolută”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.