Povestea unei călugăriţe din România, misionară în Kenya

Le-a dat totul, dar ar vrea să facă multe pentru oamenii cu pielea arsă de soare şi viaţa năpăstuită de soartă pentru care-a străbătut un continent, lăsându-şi în urmă familia şi o viaţă mult mai comodă.

Dana Fechetă a terminat Liceul Pedagogic la Deva, însă dragostea ei pentru Dumnezeu avea s-o tragă, ca un fir invizibil, către călugărie. A trecut prin toate fazele necesare: mai întâi un an de aspirandat, apoi un an de postulandat, doi ani de noviciat şi cinci de juniorat în calitate de călugăriţă romano-catolică.

De doi ani, Dana Fechetă locuieşte la peste 2.000 de metri altitudine, în Africa, tocmai lângă Nairobi şi încearcă să le facă viaţa mai bună copiilor dintr-un sătuc de la periferia capitalei keniene: Kibiko.

Dintre cele care au făcut cererea de plecare, numai ea, alături de alte două călugăriţe din Congregaţia “Slujitoarele Preacuratei de Parma”, una din Hălăuceşti (Iaşi) şi alta din Elveţia, au fost acceptate pentru a merge în misiune în Africa, în urmă cu doi ani. Ar fi putut să rămână acasă, la Hunedoara sau măcar în România, să aibă şi ea o familie, ca toată lumea.

“Înainte de a mă decide, am stat şi m-am gândit bine. Şi m-am rugat!”

“Înainte de a mă decide, am stat şi m-am gândit bine. Şi m-am rugat!”, spune călugăriţa, care arată că oricine se poate răzgândi „dacă nu e fericită şi nu are pace în inimă” atât în timpul celor patru ani de aspirandat, postulandat şi noviciat, cât şi în timpul junioratului, care durează încă cinci ani.

„Însă, după aceea se depune jurământul, care este pe viaţă şi care trebuie respectat”, spune ea, arătând că, dacă ar fi avut o familie, un soţ şi copii, nu ar fi putut să-şi deschidă inima „şi pentru restul lumii”.

Ceea ce a făcut-o pe sora Dana să se convingă să fie călugăriţă este exemplul şi spiritul fondatoarei Anna Maria Adorni, care a întemeiat congregaţia.

„Lumea este plină de atâtea mizerii şi persoane necăjite în atâtea privinţe încât atunci când putem ajuta pe cineva să-şi ducă crucea trebuie să o facem de bunăvoie” (Călugăriţa Dana Fechetă)

„Eram profund atrasă de spiritul fondatoarei noastre Anna Maria Adorni, care ne-a lăsat scris: Aş fi dat o mie de vieţi pentru salvarea unui singur suflet. Iar într-un alt loc ne spune: ”Lumea este plină de atâtea mizerii şi persoane necăjite în atâtea privinţe încât atunci când putem ajuta pe cineva să-şi ducă crucea trebuie să o facem de bunăvoie”. Desigur că, păşind pe acest drum, am avut şi eu îndoieli, însă am fost ajutată foarte mult să mă încred în Dumnezeu”, explică sora Dana Fechetă.

Ca să plece spre Africa, a mers mai întâi la Iaşi, şi-a făcut toată seria de vaccinuri pentru boli africane şi, după ce-a aşteptat cu sufletul la gură ziua plecării, a zburat spre Africa, în 2 ianuarie 2012.

“Prima oară când am ajuns aici a fost pentru mine un şoc să văd atâtea persoane de culoare. Bine, ştiam că există negri, însă a fost foarte surprinzător să constat că, aici, TOŢI sunt negri!”, râde amuzată sora Dana.

Un alt şoc a fost sărăcia cruntă în care trăiau oamenii din micul sat african, Kibiko. Vreme de cinci luni a fost nevoită să cumpere apă. Mai întâi, un bazin care ocupă un sfert din curtea micuţă a casei în care stă în chirie, împreună cu celelalte două călugăriţe, iar apoi câte o cisternă de 10.000 de litri de apă, care costă 40 de euro.

Printre planurile de la început a fost acela de a-i învăţa pe africani cât de importantă este igiena, însă la faţa locului tinerele au constatat cu stupoare că bieţii oameni nici măcar nu aveau apă! S-au apucat atunci şi, cu sprijin financiar din Italia, au săpat o fântână la 300 de metri adâncime, iar acum, surorile congregaţiei caută peste tot ajutor pentru a cumpăra o pompă, care ar rezolva problema apei în micul sat de la marginea capitalei.

„Oamenii ăştia s-au obişnuit cu suferinţa. Chiar şi pe patul morţii, dacă îi întrebi: «Te simţi rău, te doare ceva?», n-ai să auzi de la ei decât: «Nu, nu! Sunt bine»”

“Aici şi natalitatea, dar şi mortalitatea sunt foarte ridicate. Noi încercăm să ajutăm bolnavii, mai ales copiii, cât de mult putem, pentru că noi suntem primele misionare care au iniţiat mici proiecte de ajutorare a oamenilor din sat, dar nu putem oferi mai mult decât primul ajutor. Curând va fi construită pentru noi o mănăstire şi vom întemeia o comunitate. Noile călugăriţe care vor ajunge aici vor construi un dispensar pentru oamenii din sat. Până atunci vom continua să vizităm familiile, acordând o atenţie specială femeilor însărcinate adesea abandonate de soţi. Deseori se întâmplă să moară copii, însă oamenii ăştia s-au obişnuit cu suferinţa. Chiar şi pe patul morţii, dacă îi întrebi: «Te simţi rău, te doare ceva?», n-ai să auzi de la ei decât: «Nu, nu! Sunt bine». A venit un copilaş la noi săptămânile trecute, se opărise, iar piciorul lui era o rană vie. Numai cât l-am văzut, mi-a venit să leşin, dar el spunea că e bine. Cât timp l-am îngrijit, nicio lacrimă nu i-a curs din ochi!”, povesteşte Dana.

Însă, dintre toate întâmplările, în Africa a impresionat-o cel mai mult un băieţel de 9 ani, bolnav de SIDA. Fusese abandonat pe străzi, era incredibil de slab, iar când a fost adus la călugăriţe, abia se mai ţinea pe picioare. “Ar fi vrut să se joace şi el cu ceilalţi copii, însă când i-am dat un cerc l-a scăpat din mână, iar apoi s-a prăbuşit şi el! A fost ceva teribil de privit… Între timp, băieţelul şi-a mai revenit… Dacă ajungi la călugăriţe, e ca şi cum te-ar lua Dumnezeu în braţe!”, mărturişeste emoţionată sora Dana Fechetă.


“Închis am fost şi m-aţi căutat”

Când a vizitat pentru prima oară deţinuţii, într-o încăpere unde erau 90 de oameni care dormeau pe jos, pe saltele din burete, iar toaleta era “o gaură” în colţul camerei separată cu două bucăţi de tablă ca şi perete, sora Dana a avut un alt şoc. S-a împrietenit, însă, repede, cu aceste persoane private de libertate, aşa cum s-a împrietenit cu toţi africanii. Şi, nu o dată, mergând pe stradă “negrii” aceia, cu pielea lor tăbăcită de-atâta soare şi cu inima plină de recunoştinţă, au oprit-o să o întrebe dacă-şi mai aminteşte de ei.

“Odată, un bărbat negru m-a oprit şi m-a întrebat: «Soră, vă mai amintiţi de mine?», «Nu», i-am răspuns eu. «Am fost în închisoare şi m-aţi vizitat», mi-a spus”, îşi aminteşte hunedoreanca şi-i tremură glasul, pentru că acestea sunt cuvintele Mântuitorului.

Cât îi priveşte pe copii, tinerele surori încearcă să-i ajute cât pot de mult. Fac cu ei şcoală, îi ajută la teme, în timp ce mamele lor lucrează pentru congregaţie pe pământul fertil din apropiere, ca să câştige un bănuţ.

Mâncarea de zi cu zi: “ugali”, mămăliga africană

Când au fost puşi să deseneze, câţiva dintre copii s-au apucat să creioneze pe hârtie şoareci ieşind de sub pereţi, aşa că surorile au înţeles că copiii sunt traumatizaţi de şoarecii care circulă prin căsuţa lor

Când au fost puşi să deseneze, câţiva dintre copii s-au apucat să creioneze pe hârtie şoareci ieşind de sub pereţi, aşa că surorile au înţeles că copiii sunt traumatizaţi de şoarecii care circulă prin căsuţa lor şi s-au dus la bunica lor, cu care locuiau, şi au ajutat-o să-şi repare casa, bineînţeles, în regim de voluntariat, cum fac ele totul acolo, în Africa.

La început, oamenii aceştia răbdători n-au înţeles cum vine asta. Ei erau obişnuiţi ca, dacă ofereau cel mai mic ajutor, să primească o recompensă. Însă de când au venit călugăriţele ceva s-a mişcat în inima lor şi-au început să fie darnici. Generoşi cu ceea ce pun pe masă erau, oricum. Oaspetele e, pentru ei, cel mai important om din casă şi totodată o mare binecuvântare. Sunt în stare să ofere acestuia mâncarea, chiar dacă ei nu mai au ce pune pe masă. Nu o dată, surorile din Congregaţia “Slujitoarele Preacuratei de Parma”, ajunse sub acoperişul africanilor, au înghiţit cu greu doar o lingură din blidul de orez al copiilor, numai ca să nu-i umilească pe părinţi.

Mănâncă orez fiert, foarte rar asezonat cu delicatese cum ar fi câteva roşii şi cepe, sau se mulţumesc cu mâncarea de zi cu zi, “ugali”, un fel de mămăligă africană. Puţinul pe care ei îl au e la risc, aşa că se feresc cu toţii de hoţi, căci rata criminalităţii e ridicată.

Chiar şi în acest sat, localnicii şi-au vândut bună parte din animale şi-au cumpărat materiale de construcţie de la chinezi, ca să îşi ridice case din piatră. Bărbaţii s-au angajat la oraş, pentru salarii medii de 50-80 de euro, iar femeile lucrează mai ales în agricultură. Mai rar, cine are studii, ajunge la bucătărie, în vreun hotel, restaurant sau, dacă e norocos cu adevărat, ajunge în centru, în Nairobi, într-un birou.

“Bun venit acasă!” NINAKUPENDA

Aici, printre plante de Aloe Vera gigant, care-o întrec încă o dată în înălţime, Dana Fechetă visează că într-o zi va fi parte dintr-o mare familie: “o congregaţie de surori fericite, iar eu, una dintre ele”. Zice că, dacă ar fi să definească Africa, în modul cum te face să te simţi, ar spune doar trei cuvinte: “BUN VENIT ACASĂ!”.

Nu ştie nici ea ce-o fi la mijloc de s-a “îndrăgostit” nebuneşte de continentul african şi de oamenii lui chinuiţi. “Poate să fie cerul acesta albastru, poate natura, norii, oamenii aceştia, nu ştiu nici eu”, recunoaşte mirată ca un copil sora Dana Fechetă. Iar apoi silabiseşte câteva cuvinte în Swahili, limba localnicilor.

Printre primele pe care le-a învăţat lucrând cu tinerii din parohie au fost “Te iubesc”, adică “NINAKUPENDA”. Îl spune apoi şi ea mai departe, pentru că da, ăsta e adevărul, sora Dana Fechetă are un defect: râde mereu, fericită, şi… cam iubeşte pe toată lumea!

NOTĂ: Termenii de “aspirandat” şi “postulandat” desemnează, în cadrul Bisericii Romano-Catolice, primele perioade în care o persoană care vrea să se îndrepte spre călugărie află câte ceva despre această viaţă şi primeşte primele ei mici responsabilităţi. Ambele sunt perioade de testare, în timpul cărora aspirantul la o viaţă consacrată este testat şi se auto-testează, pentru a descoperi dacă este sau nu potrivit pentru o profesiune religioasă pe viaţă.

Jurnalista Ada Beraru a stat de vorbă cu călugăriţa Dana Fechetă, misionară în Africa, în luna mai, şi a publicat povestea în săptămânalul Replica, unde puteţi citi versiunea completă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.