Duminică dimineaţa, peste ştirile despre victoria lui Lucian Bute, pline de propoziţii patriotice şi de trimiteri la mândria de a fi români, am auzit şi o ştire ca un strigăt de alarmă: cetăţile dacice.

A fost dărâmat o parte din zidul uneia dintre porţile de intrare în complexul de monumente dacice de la Sarmizegetusa. Vorba unui prieten: „S-a rupt un colţişor din certificatul de naştere al poporulu român!".

Un drum ca un test de anduranţă

Pe focul celor 37-38 de grade Celsius am pornit pe Valea Grădiştei. În partea sa de început o ştiu ca pe propriile-mi buzunare. Ei bine, la şosea, nu prea te întâmpina nici o terasă de la care să cumperi o sticlă de apă, un suc sau o îngheţată. Duminică la amiază, pe o aşa fierbinţeală, ţăranul ardelean se ascunde în fundul grădinii sau doarme dus într-un pat dintr-o cameră nefolosită. Mai toate cârciumile de pe marginea drumului au în ele ceva de periferia unui orăşel industrial. Cornier de oţel, policarbonat, ciorbă de burtă, mici şi grătar. Asta când sunt deschise. Nu-ţi rămâne decât să ţii şoseaua şi să te înţelegi singur cu drumul. Ei bine, treci de celebra cabană de la Costeşti (acolo, pe vremea comuniştilor, se ţineau Întâlnirile tineretului cu istoria. Acum nu-i decât un mare târg de băutură, blugi şi alte haine aduse din Turcia, plus ceva manele amplificate asurzitor pentru a da fumului de mici un aer sărbătoresc). Dincolo de Cabana Costeştilor începe prăpădul. Dacă porneşti la dreapta, pe vale, spre Blidaru, te-ai nenorocit. Mai mult ca sigur îţi rupi maşina şi nu ajungi. Dacă o ţii spre creierul Munţilor Orăştiei, trebuie să treci printr-un adevărat test de anduranţă. Drumul pietruit cândva e spart ca o arătură. Se vede clar opera camioanelor care coboară buşteni. Nu mergi câţiva kilometri pe drumul ciuruit că dai peste utilaje de lucru la pădure. Tafuri, tractoare stricate, remorci şi cabane forestiere pe roţi, movile de buşteni părăsiţi, resturi de exploatare şi butuci cu rădăcini uscate şi contorsionate. Şi gropi alternate cu bălţi şi ogaşe. Pe partea râului, zeci şi zeci de turişti şi localnici ieşiţi la iabă verde şi la un grătar animă valea. Unii şi cu muzică. Toată lumea face plajă sau frige ceva. Numai câţiva ţigani îşi usucă pe un gard rufele spălate în apa limpede a râului de munte. De bună seamă că toţi cei atraşi de frunza Elenei Udrea vor privi peisajul cu umor şi cu mirare. Cum Dumnezeu vor fi ajuns ei aici? Cine i-a păcălit? Unde pot să mănânce ceva? Şi de unde să cumpere o apă minerală? Ajung la intersecţia de la Grădişte. Aşa se numeşte localitatea alcătuită doar din câteva case. Cândva aici erau o gară de mocăniţă şi un fel de centru al unei aşezări montane răsfirate. Acum şcoala e închisă şi unele case sunt părăsite. Linia mocăniţei a fost furată, vagoanele, vândute la fier vechi, iar gara, rasă de pe faţa pământului. Oamenii mai povestesc de nişte drumuri care duc la nişte mine de uraniu, închise încă de pe vremea lui Ceauşescu. Nu pot fi văzute, dar radioactivitatea zonei este de 10 ori mai mare decât cea obişnuită, zic ei cu o mândrie greu de înţeles. Sau de 50 de ori mai mare, în funcţie de informaţiile sau fantezia interlocutorului. Oricum, eşti sfătuit să nu te sperii. Radioactivitatea face poftă de mâncare şi chef de amor!

Şi urmează partea cea mai cumplită a drumului. Aventurea asfaltării şi autostrăzile României înseamnă, în Munţii Orăştiei, spre cetăţile dacice, un dezastru. E ca o înjurătură de mamă la adresa oricărui turist care se încumetă. E ca o concluzie de a nu mai călca niciodată în România pentru orice turist străin ajuns la faţa locului. Şi ca o mirare patriotică a oricărui român, fericit că are o ţară aşa frumoasă şi enervat că a ajuns într-un asemenea hal. Hazul acestui parcurs este că în două rânduri dai peste bucăţi de asfalt abia turnat. 50 de metri ici, 75 colo! Şi basta. Prin gropi, piatră, bălţi şi noroi şi printr-un peisaj tratat cu dispreţ maxim, ajungi în sfârşit în parcarea incriminată.

Război politic de la o parcare

Este vorba de cea din ştirea televizată, adică de un şoc pentru 3.000 de autoturisme şi cu daune majore aduse zidului de la intrare! Super-ştirea de televiziune e mai degrabă un fâs. Parcarea încă neterminată are abia 40 de locuri. Iar zidul străvechi a rămas intact. Cei care strigă că este dezastru vor să-l taxeze pe cel care a dispus amenajarea. Acesta luptă şi el pentru "succesuri" bune de folosit la viitoarele alegeri. De fapt, toate strigătele de alarmă fac parte din lupta dintre Munteanu şi Moloţ, amândoi Mircea, doi politicieni care nu mai încap unul de altul în tot judeţul Hunedoara.

Parcarea incriminată ar putea deveni o treabă bună când va fi amenajată cât de cât. Urmele de vestigii distruse sunt mai degrabă urmele unui război scrâşnit între două personaje care frizează comicul. Culmea este nici unul dintre cele două personaje nu face nici un pic de tărăboi pe seama stării cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei.

Lipsa oricărei preocupări este atât de vizibilă încât nu-ţi rămâne decât să cazi pe gânduri. Vestigii acoperite de crengi abandonate din defrişări neterminate, tăbliţe de tip comunal sau sindicalist, indicatoare de tablă ruginită, pietre acoperite de buruieni şi vegetaţie, ceva care arată şi sărăcie, dar şi dispreţ pentru acest loc şi importanţa sa istorică. În locul unei teorii siropoase sau al unor înjurături, nu-mi rămâne decât să las cele câteva fotografii să vorbească singure. Acestea sunt marile vestigii ale României la care sperăm să vină turiştii păcăliţi de gala de box organizată de Elena Udrea.

Cam aşa arată poveştile şi iluziile noastre despre potenţialul turistic al României!