La Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania Tompa Miklós a avut loc aseară premiera spectacolului Sfârşit de partidă de Samuel Beckett, regizat de Gábor Tompa. Dramaturgia: András Visky. Scenografia: Judit Dobre-Kóthay, asistent regie: Nagy Botond.
Din distribuţie fac parte: József Bíró, László Zsolt Bartha, Annamária Biluska şi Lajos Makra.
Spectacolul este programat şi în 15, 21 şi 30 mai. Alte spectacole în luna mai: duminică, 15, sâmbătă 21 şi luni 30.
Cu acest prilej, am solicitat un interviu regizorului Gábor Tompa.
Pe lângă faptul că de 25 de ani sunteţi directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – unul dintre teatrele cele mai renumite din ţară –, aţi şi regizat la nenumărate teatre din străinătate, însă nu şi în oraşul dumneavoastră natal. Ce v-a făcut să acceptaţi acum invitaţia la Târgu-Mureş?
Când un regizor lucrează la un teatru ca regizor invitat, este indicat să pătrundă în viaţa oraşului, în activitatea instituţiei respective, „să facă cunoştinţă” atât cu actorii, cât şi cu publicul, să se informeze despre situaţia actuală din ţara respectivă. Iar după ce simte pulsul locului, să scoată „din buzunar” unul dintre proiectele lui în aşteptare, care ar funcţiona cel mai bine în mediul respectiv. Există însă şi situaţii speciale, cum este şi aceasta de faţă, în care mă întorc la Târgu-Mureş. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, nu am petrecut mai mult de două-trei zile consecutiv la Târgu-Mureş. Cauza fiind, în primul rând, lipsa de timp. Acum simt că am acumulat suficient material pe baza căruia să pot da o formă relaţiei mele cu Târgu-Mureşul – din copilărie până în zilele noastre – şi observărilor mele în legătură cu oamenii şi povestea oraşului. Pretextul ar fi aniversarea de 70 de ani a teatrului. Acest lucru nu este suficient pentru a fi motivat, este un lucru bun, dar în sine sună de parcă aş fi acceptat numai de dragul aniversării. De fapt, motivul propriu-zis a fost faptul că am vrut să explorez o problematică specifică a regiunii în care practic mă simt acasă, care la rândul ei mi-a şi fost casă… De obicei, mai întâi există problematica, pe care un artist, un regizor doreşte să o abordeze, la aceasta adăugându-se apoi o operă.
De ce aţi ales tocmai „Sfârşit de partidă” pentru Târgu-Mureş?
Am dorit să fie o piesă care într-un fel tematizează şi relaţia tată-fiu, în sensul cel mai larg al cuvântului. Am mai montat piesele lui Beckett, în special Aşteptându-l pe Godot. Sfârşit de partidă însă are o poveste aparte. Atunci când am montat piesa la Teatrul Maghiar din Cluj, m-am întâlnit cu un caz de forţă majoră. Unul dintre actorii noştri renumiţi s-a îmbolnăvit, atât de grav, încât, am fost nevoit să preiau eu – după doar două repetiţii de înlocuire – rolul lui Hamm. Pentru mine a fost o experienţă cumplită, mama mea aflându-se şi ea în distribuţie. Era prima noastră colaborare – eficientă şi plăcută, de altfel – dar în acelaşi timp era teribil să realizez că unul dintre cei doi bătrâni din tomberoane este propria mea mamă. Au trecut mai mult de douăzeci de ani de atunci, acum bineînţeles că văd altfel lucrurile. Având în primul rând structură muzicală, această piesă solicită precizie maximă din partea artiştilor. Este ca o partitură muzicală. Cu toate că piesele lui Beckett au o formă închisă, sunt atât de bogate în semnificaţii, încât ne cer să ne întoarcem la ele, fiind atât de pline de metafore, încât ne fac să reflectăm încontinuu la viaţa de zi cu zi. Cred că Beckett este un autor în textele căruia se găsesc citate pentru absolut orice fel de situaţie. Cred că are şanse să funcţioneze în acest context. Cu atât mai mult cu cât la compania aceasta nu s-a mai pus nici un text de-al lui Beckett. Cred că a sosit momentul să spargem gheaţa.
Ce vă preocupă acum din text?
Pe atunci se punea accentul pe modul în care ne purtăm cu părinţii noştri, cum „îi ţinem în tomberon”, lucru care bineînţeles că mă interesează şi acum. În zilele noastre există o situaţie de-a dreptul excepţională: am ajuns la punctul acela extrem, peste care, în calitate de umanitate, nu mai avem cum să trecem fără să redefinim nişte noţiuni golite, pe parcursul timpului, de sensul lor original precum: cultura, tradiţia, respectiv valorile tradiţionale: morală, prietenie, credinţă, responsabilitate, etc. Totodată în piesă sunt prezente cele trei generaţii: Hamm şi fiul lui (adoptat), respectiv părinţii Nell şi Nagg, care trăiesc în tomberoane, din care o să şi dispară la un moment dat. Hamm cel orb şi invalid stă într-un scaun cu rotile, depinde în totalitate de Clov. Acesta din urmă este singurul care se mişcă, dar fiindcă nu se poate aşeza, deja şchiopătează şi e în drum spre a deveni la fel ca Hamm.
Îşi are originile în blestemul ereditar specific tragediilor greceşti. Iar întrebarea este: cum se poate pune capăt blestemului? După părerea mea, singura posibilitate este să redefinim lumea în totalitate şi să reîncărcăm formele golite cu valori noi. Orbirea lui Hamm – asemenea celei a lui Oedip, a lui Gloster din Regele Lear sau a lui Pozzo din Godot – corespunde unei lumini interioare care de fapt înseamnă împăcarea şi acceptarea celor din urmă, iertarea. Beckett face referinţă de multe ori la demnitatea dispariţiei: personajele lui sunt îngrozite de moartea fizică dureroasă, precum: putrezirea, moartea de foame, topirea. Cu toate astea nu consider că textele lui Beckett ar fi drame sumbre. Pe de o parte disperarea este cea mai înaltă formă a speranţei, iar pe de altă parte se evidenţiază interdependenţa şi solidaritatea dintre ele, importanţa de a fi împreună. Beckett consideră că singura şansă este să ne facem datoria unul faţă de celălalt. Noţiunile golite despre care vorbeşte şi Clov, în felul acesta poate vor căpăta un sens nou.
Fotografiile au fost realizate de Rab Zoltán.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.