Premiul de Istorie 2015 al Academiei Române, acordat profesorului Carol Iancu

Premiul de Istorie 2015 al Academiei Române se va acorda vineri, 18 decembrie 2015, ora 10.00, în cadrul unei ceremonii ce va avea loc în Aula Magna a Academiei Române, profesorului Carol Iancu pentru lucrarea sa Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități, Editura Universitaţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2013, 399p.

Bazată pe o vastă documentaţie adunată în arhivele din România, Franţa, Israel şi Statele Unite şi pe numeroase mărturii orale, acest volum relatează destinul unui grup minoritar care a reprezentat la sfârşitul secolului al XIX-lea peste 50% din populaţia localităţii şi care a jucat un rol economic deosebit în dezvoltarea acesteia. Autorul a reușit să creeze o “bancă de date” privind aspectele demografice şi onomastice, un veritabil memorial care salvează de la uitare peste patru mii de nume. Universul religios şi cultural, şcoala israelito-română, mişcarea sionistă, tragedia Şoahului, exodul comunităţii sub noua stăpânire comunistă, ataşamentul faţă de locurile natale al evreilor hârlăuani stabiliţi în Israel şi în alte ţări, toate aceste subiecte, tratate cu rigoare şi cu pasiune, sunt completate cu numeroase anexe, tabele, documente în facsimil şi ilustraţii.

Carol Iancu (n. 1946, Hârlău), “Master of Arts” cu menţiunea magna cum laude al Universităţii Ebraice din Ierusalim, doctor în istorie şi doctor în litere şi ştiinţe umaniste al Universităţii din Aix-en-Provence, este profesor de istorie contemporană, clasa excepţională, la Universitatea « Paul Valéry » din Montpellier şi directorul Şcolii de Înalte Studii ale Iudaismului (« École des Hautes Études du Judaïsme ») din Franţa. Doctor Honoris Causa al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (2005), al Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (2010) şi al Universităţii din Oradea (2011), a fost ales membru al Academiei din Nîmes (2011), fondată în 1682. Este autorul a numeroase studii consacrate istoriei evreilor şi relaţiilor internaţionale, apărute în franceză, ebraică, engleză, germană şi română. Pentru prestigioasa sa activitate ştiinţifică şi pentru servicii aduse Educaţiei Naţionale a fost promovat “Ofiţer în Ordinul Palmelor Academice” printr-un decret al primului-ministru al Franţei (2012).

Redăm mai jos Cuvântul înainte, al prof. Alexandru-Florin Platon, și Introducerea autorului Carol Iancu, Ce datorez părinților și școlii din Hârlău.

CUVÂNT ÎNAINTE

Am mai spus-o şi cu alt prilej: primul lucru pe care îl constată, imediat, oricine aruncă o privire, fie şi superficială, asupra impresionantului corpus de studii şi cărţi publicate timp de aproape o jumătate de secol de profesorul Carol Iancu este unitatea acestuia, deopotrivă tematică şi stilistică. De la primele texte, până la volumele cele mai recente, profesorul Iancu şi-a exersat pasiunea şi priceperea de cercetător în domeniul foarte întins al istoriei evreilor din România, pe care l-a explorat sistematic, completând o mare lacună a istoriografiei din România. În cuprinsul unui teritoriu al istoriei nu numai dificil, în sine, ci şi deosebit de delicat prin nenumăratele sale implicaţii morale, politice, culturale, Carol Iancu s-a străduit să meargă drept pe puntea îngustă şi fragilă a corectitudinii ştiinţifice, spunînd răspicat, de fiecare dată, ceea ce trebuia spus despre trecutul poporului său în România, dar cu imparţialitatea indispensabilă oricărui demers restitutiv. În acest sens se cuvine înţeles ceea ce am numit aspectul stilistic al unităţii operei sale ştiinţifice, care, împreună cu cel tematic, trebuie să constituie punctul obligatoriu de pornire pentru identificarea sensului unei creaţii, împletită atât de strâns cu biografia autorului, încât devine indisociabilă de aceasta. Pentru profesorul Iancu, istoria evreilor nu a fost doar un simplu domeniu de studiu. El a ridicat-o la înălţimea unui adevărat crez, a cărui materializare a urmărit-o pe parcursul întregii vieţi.

În epoca în care Carol Iancu a început acest lung parcurs istoriografic (la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut), subiectul său de cercetare abia dacă avusese parte, în mediile academice din România, de o atenţie ocazională. Nici pe plan european, însă, lucrurile nu stăteau, din acest punct de vedere mai bine. Într-un climat cultural dominat de interesul pentru genealogia naţiunilor şi, de asemenea, încă puternic marcat de convingerea în utilitatea analitică a marilor categorii sociale, trecutul minorităţilor nu intrase în sfera preocupărilor mainstream-ului istoriografic. Era, probabil, nevoie de cineva cu energia şi abnegaţia profesorului Iancu pentru a se angaja într-o cercetare care, atât în România, cât şi în Franţa, îl punea în situaţia de a se situa „împotriva curentului”. Altcineva, în locul domniei sale, ar fi fost, poate, mai prudent în a-şi asuma un asemenea destin, ce risca, pe atunci, să fie, de-a pururi, unul marginal. Profesorul Iancu, însă, nu a ezitat să facă acest lucru, dând curs nu numai unui imperativ identitar, ci şi unei înalte datorii morale faţă de familia, prietenii şi poporul său. Prin cărţile pe care le-a scris, Carol Iancu a refăcut, treptat, deosebit de complexa istorie a evreilor din România de la mijlocul secolului al XIX-lea până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, restituind, astfel, o dimensiune a trecutului României foarte precar cunoscută. În acelaşi timp, însă, prin fiecare dintre ele, autorul a arătat cât de profund este ataşamentul faţă de comunitatea sa nativă, a cărei amintire a rămas mereu vie în memoria sa afectivă.

Această dublă însuşire a operei sale – istoriografică şi memorială – iese şi mai limpede în evidenţă în cartea de faţă, cea mai recentă, a profesorului Iancu.

Pentru cine nu este deosebit de familiar cu parcursul ştiinţific al autorului şi nici cu imperativele care l-au călăuzit, această bruscă trecere de la „marea istorie” a evreilor din România la „micro-istoria” unei comunităţi – fie ea şi natală – poate părea neobişnuită. La o mai atentă privire, însă, elaborarea ei apare perfect congruentă nu doar cu unitatea tematică a operei sale, ci, deopotrivă, şi cu ceea ce s-ar putea numi „spiritul” care o străbate. Evreii din Hârlău. Istoria unei comunităţi constituie o monografie în cel mai autentic sens al cuvântului, deşi nu este una exhaustivă. Autorul a adunat stăruitor, de-a lungul mai multor ani, informaţii documentare şi orale din România şi din străinătate, reuşind să contureze evoluţia istorică a uneia din cele mai importante comunităţi evreieşti din Moldova. Semnificaţia acestei cărţi nu stă, însă, numai în acest amplu efort de documentare şi de riguroasă restituire istorică. Ea constă şi în altceva, iar acest „altceva” este desluşit de chiar forma sa. Aidoma tuturor cărţilor de până acum ale autorului, dar infinit mai mult decât oricare dintre ele, aceea de faţă este, pe lângă dimensiunea sa ştiinţifică, una a memoriei. Ne-o spune Carol Iancu însuşi, în preambulul cărţii: „Scrierea acestei cărţi a constituit o adevărată «datorie a memoriei» faţă de comunitatea din care am făcut parte până la vârsta de 17 ani”. Mai există, însă, un aspect care se cuvine evidenţiat aici. Născută din ataşamentul profund pentru spaţiul imaginar al copilăriei şi adolescenţei sale, cartea i s-a impus autorului şi dintr-un sentiment aparte, nutrit, fără îndoială, de nostalgia locului natal, dar diferit, totuşi, de aceasta: cel al dorinţei de a depune mărturie pentru „cei care au fost”, resimţită ca o urgenţă imperioasă. Nu altul este sensul dedicaţiei de pe frontispiciul volumului, pentru părinţi şi un drag prieten. În aceeaşi cheie se cuvine citită şi emoţionanta evocare din deschiderea cărţii („Ce datorez părinţilor şi şcolii din Hârlău”), unde autorul îi aminteşte, rând pe rând, pe toţi cei cărora le datorează formarea şi educaţia – părinţii şi dascălii. În sfârşit, acelaşi sens memorial îl are şi minuţiozitatea cu care profesorul Iancu înseriază numele tuturor celor care, de-a lungul timpului, au făcut parte din comunitatea evreilor din Hârlău, pentru ca, în acest fel, ei să rămână consemnaţi în posteritate. Multora dintre cititorii volumului aceste lungi înşiruiri de nume le pot părea fastidioase. Mai mult, chiar, irelevante. Rostul lor – pe lângă cel pur documentar – este, însă, evident, unul de individualizare a actului memorial, care, fără a-i anula dimensiunea comunitară, dimpotrivă, o îmbogăţeşte prin concreteţe nominală. Acesta este, de altfel, şi sensul profund al amintirii(şi nu numai la evrei, în a căror identitate, individuală şi colectivă, cultura memoriei joacă un rol atât de important): nu unul vag, indistinct sau impersonal, ci legat de oameni, de figurile lor şi de locurile în care aceştia au trăit.

Asemenea multor evrei din România, Carol Iancu a trăit, după plecarea sa din ţară, o dramă a dezrădăcinării. Acolo pe unde l-au purtat valurile vieţii (în Israel şi Franţa), el a luat cu sine, aşa cum fac toţi emigranţii, imaginea vie a locurilor natale, întrupată, acum, după mulţi ani, în istoria pe care a scris-o. O istorie care reprezintă expresia nu numai a imperativului de a mărturisi ce datorează acestor locuri („Totul!”, cum scrie, fără echivoc, Carol Iancu), ci, deopotrivă, şi a unei simbolice întoarceri acasă, unde, cum scrie el atât de frumos, a primit „bazele intelectuale, dragostea de carte, şi o morală” care l-au călăuzit toată viaţa.

Alexandru-Florin Platon

PREFAŢĂ

Scrierea acestei cărţi a constituit o adevărată “datorie a memoriei” faţă de comunitatea din care am făcut parte până la vârsta de 17 ani, când am părăsit definitiv Hârlăul copilăriei şi adolescenţei mele. În acelaşi timp ea a reprezentat o adevarată necesitate ştiinţifică, deoarece cu excepţia câtorva rare scrieri memorialistice, nici un studiu de ansamblu nu i-a fost consacrat până în prezent. Publicarea acestui volum, rezultat al unei munci asidue, reprezintă pentru mine şi o adevarată “eliberare morală”. […]

ÎN LOC DE INTRODUCERE

“CE DATOREZ PĂRINŢILOR ŞI ŞCOLII DIN HÂRLĂU”3

Pentru a da un răspuns coerent acestei întrebări retorice, sunt nevoit să prezint chiar foarte pe scurt familia din care am provenit. Părintele meu, Iţic Iancu, a văzut lumina zilei la Hârlău, în 1908, mama sa fiind originară din Târgu Frumos, dar familia din partea tatălui său era înrădăcinată la Hârlău de foarte multe generaţii. Rămas orfan din Primul Război Mondial, tata nu a putut învăţa decât doi ani la şcoala primară israelită, fiind obligat de la vârsta de 9 ani să muncească pentru a-şi ajuta mama, sora şi cei trei fraţi ai săi. Cu toate acestea, el s-a ridicat prin muncă şi străduinţă, a fost muncitor la “Geamul Moldovei”, apoi mic meseriaş, mic comerciant şi mic salariat la un centru de achiziţii de produse agricole. Era în felul lui un “autodidact”, cunoscător al vieţii care nu a fost uşoară pentru el: în al Doilea Război Mondial a pierdut pe mama sa şi prima sa soţie. Dar, în ciuda dificultăţilor, el nu s-a lăsat învins, şi-a refăcut viaţa, căsătorindu-se după război cu Clara Moscovici, originară din Bucecea. Ca şi tatăl meu, şi mama mea era orfană din Marele Război de întregire a patriei, bunicul fiind unul din numeroşii eroi de la Mărăşeşti, al cărui nume se află în Monitorul Oficial: el a lăsat o văduvă cu trei fete mici. Părinţii ne-au crescut pe mine şi pe sora mea în spiritul respectului şi dragostei de oameni şi de carte.

Sunt născut în 1946, într-o familie modestă unde aspectele religioase contau mult. Ca toţi camarazii mei evrei, am fost familiarizat foarte devreme cu alfabetul ebraic învaţând în particular cu regretatul învăţător de religie evreiască Moş Aron (Arn der Stoler), ceea ce mi-a permis ca la vârsta de 13 ani, cu ocazia ceremoniei de Bar Miţva(când adolescenţii evrei intră în lumea adulţilor din punct de vedere religios), să pot citi la sinagogă un paragraf din Tora (Pentateucul, prima parte a Bibliei) şi să pronunţ rugăciunile şi benedicţiunile rituale în limba ebraică. De asemenea, am fost familiarizat cu limba idiş vorbită la noi în casă. Trebuie să subliniez totuşi faptul că tatăl meu mi-a vorbit mai întâi în româneşte şi îi interzicea mamei mele să-mi adreseze cuvântul în idiş. Mai târziu, mi-a mărturisit că el a avut de suferit din cauza unui uşor accent idiş pe care-l avea atunci când se exprima în limba română şi că a vrut să-mi evite acest lucru, dorind să vorbesc o limbă română cât mai bine posibil. Nu ştiu dacă el a reuşit în acest domeniu, dar atunci când am devenit elev în clasa opta la liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, în Transilvania, unde părinţii mei m-au trimis să-mi continui studiile, profesorul de limba română îmi cerea adesea să citesc texte literare româneşti, în faţa camarazilor mei români, maghiari, germani şi sârbi, lăudând accentul meu. Acesta din urmă nu era altul decât acela pe care l-am moştenit din Moldova natală, ca şi copiii de ţărani din satele învecinate, colegii mei de la şcoala primară din Hârlău.

Aici trebuie să explic de ce nu am reuşit la examenul de admitere în clasa a opta la Hârlău şi de ce am fost nevoit să plec la Alba Iulia. Am fost respins la examen nu pentru că am avut rezultate nesatisfăcătoare, ci datorită faptului ca eram fiul unui evreu care, în urmă cu 11 ani, depusese acte (atunci acest lucru era permis) să plece în Israel. Tatăl meu a primit în 1948 un “negativ”, adică i s-a refuzat plecarea, dar numele lui a rămas înscris pe o listă specială, unde, de altfel, au fost înscrişi toţi ceilalţi evrei aflaţi în aceeaşi situaţie. Când bunul meu părinte s-a dus la şcoală, iar de acolo la organizaţia de partid unde a fost trimis pentru a se plânge de această nedreptate (eu eram considerat un elev bun), i s-a răspuns că nu poate fi admis un elev ai cărui părinţi sunt nepatrioţi, dorind să părăsească ţara. “Dacă aşa este cazul, a reacţionat tatăl meu, atunci de ce nu ne lăsaţi să plecăm?”, întrebare la care nu a primit, bineînţeles, nici un răspuns… Regretata mea mamă avea o soră la Alba Iulia şi aşa am ajuns la liceul “Mihai Viteazul” din cetate, unde am reuşit la examenul de admitere, fără să spun o vorbă despre ce m-a determinat să-mi continui studiile în această localitate. După un an, am putut totuşi să mă reîntorc la Hârlău, unde am fost elev până în clasa a XI-a (atunci se făceau numai unsprezece clase la liceu), iar Bacalaureatul (atunci se numea Diploma de Maturitate) l-am luat în 1963 la liceul “Costache Negruzzi” din Iaşi, Şcoala Medie Mixtă din Hârlău fiind prea modestă pentru organizarea unui examen de Maturitate.

Datorită religiozităţii mamei mele (nu voi uita niciodată serile de vineri, când aprindea lumânări şi se ruga) şi limbii idiş pe care am învăţat-o (nu voi uita niciodată frumoasele melodii idiş pe care le cânta), mi-am însuşit cultura comunităţii mele de origine. De asemenea, îl acompaniam regulat la sinagogă pe tatăl meu care, adeseori, mă trimitea la un frate care locuia la Iaşi, pentru a asista la spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat din această localitate, unde am admirat creaţiile multor scriitori idiş, printre care Şalom Alehem, Iţic Mangher, Iacob Groper etc. Astfel, am beneficiat de două comori: în casa părintească am primit o moştenire religioasă şi culturală evreiască, iar la şcoala primară şi la liceu, o educaţie şi un învăţământ de excepţie din partea unor dascăli de elită pe care nu-i voi uita niciodată.

Persoana pentru care păstrez cea mai mare admiraţie şi căreia îi aduc aici un omagiu deosebit este regretata mea învăţătoare Hilda Dumitrescu, o doamnă germană, originară din Bucovina, care m-a învăţat frumoasa limbă română. Ea a fost prima care mi-a deschis drumul cărţilor, studiilor, lumii ştiinţifice, aceste bunuri pe care iubiţii mei părinţi nu au putut să le aibă. În 1985, după ce am primit Medalia Mileniului oraşului Montpellier pentru contribuţia adusă la cunoaşterea trecutului acestei ilustre metropole universitare, scriam doamnei Dumitrescu: “Iată că în târguşorul prăfuit unde «nu s-a întâmplat nimic» după formula scriitorului Mihail Sadoveanu, se învăţa bine, iar o mare parte a cinstei ce mi se face astăzi vă revine Dv. şi foştilor mei dascăli”. Doamna Dumitrescu mi-a trimis scrisori de mare elevaţie spirituală, era tare bucuroasă de traiectoria mea şi a altor copii plecaţi departe. În 1986, bolnavă, ea îmi scria:

“Sînt mîndră şi fericită că tu şi Strulică mi-aţi fost elevi şi am reuşit să picur în sufletele voastre un strop de căldură şi lumină care nu se răceşte şi nu se stinge. M-am dedicat copiilor cu pasiune. Căldura ochilor voştri mi-a dat puterea să rezist la ceasuri grele şi datorită vouă mai trăiesc. Ştiu că munceşti mult dar sînt sigură că ai mari satisfacţii făcînd bilanţul anilor în care te-ai realizat… Vă sărută pe toţi, fosta ta învăţătoare, Hilda Dumitrescu”. Iar în altă scrisoare:

“…Ne bucură faptul că acolo, departe, n-aţi uitat că v-aţi născut în ţara noastră şi că prin scrieri valoroase împodobiţi cuibul de unde aţi plecat”. Nici eu nu pot să uit că Doamna Dumitrescu avea întotdeauna în buzunare bucăţele de pâine pe care le împărţea la elevii săraci care veneau cu stomacul gol la şcoală, atunci când nimeni nu vedea gestul ei, dar pe care toţi îl ştiau. La sfârşitul lui 1984, îi scriam: “Ca în fiecare an, în apropierea sărbătorilor lunii decembrie mă gândesc la cei de departe: Dv. aveţi un loc aparte fiind prima mea profesoară, cea care mi-a îndrumat paşii şi mâna spre drumul minunat, dar anevoios, al cărţii şi culturii în general. Iată de ce când mă uit uneori spre trecut, în orăşelul nostru acum înzăpezit, în curtea şcolii noastre unde zburdau elevii, revăd imaginea Dv. plină de bunătate şi de generozitate…”.

Pentru şcoala elementară şi pentru liceu îmi este agreabil să amintesc mai mulţi pofesori care s-au străduit să ne dea cu dragoste, fiecare cu personalitatea sa specifică, tot ce aveau mai bun atât în domeniul învăţăturii, cât şi în cel al educaţiei. Am iubit foarte mult trei materii, româna, istoria şi franceza. Iată de ce ţin să menţionez mai întâi pe profesorii de limba şi literatura română, Vasile Lişman, Vasile Tătaru şi Puica Grimberg (devenită Marcus după căsătoria sa cu profesorul de matematică Avram Marcus). Am găsit rigoare şi ironie la bătrânul şi eruditul profesor Lişman, autor al unei monografii consacrate Hârlăului, claritate şi bunătate la tânăra domnişoară Grimberg, dar profesorul Vasile Tătaru a fost acela care a marcat multe promoţii de elevi. El nu a fost numai un dascăl cu un mare talent pedagogic, reuşind să facă să progreseze chiar şi pe elevii cei mai slabi la învăţătură. El a fost, de asemenea, şi mai ales, dintr-un anumit punct de vedere, fermentul şi motorul unei neobişnuite activităţi artistice şi culturale atât la liceu, cât şi în oraş, organizând numeroase spectacole. Posed o fotografie cu bunul şi regretatul meu prieten Raul Fain (1945-2012), amândoi jucând într-o piesă de teatru pe care el a regizat-o şi care a fost prezentată în sala cinematografului „Lumina” din Hârlău. El avea un ataşament profund pentru limba latină, pe care de altfel a predat-o mult timp, iar cursurile sale consacrate marilor poeţi şi scriitori români (Mihail Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu etc.) erau adesea presărate cu expresii latineşti. Carmen Viforeanu era o tânără profesoară de istorie care punea accent pe cronologie, ceea ce a avut ca rezultat învăţarea pe de rost, de către mulţi elevi printre care mă număr, a principalelor date din istoria României şi chiar din istoria universală. Franceza a fost predată de o excelentă profesoară, d-ra Elena Clos: atunci s-a deschis pentru mine, ca un adaos la dublul meu univers, evreiesc şi românesc, o fereastră spre cultura franceză şi occidentală. Îmi amintesc cu drag şi de profesorii pe care i-am avut la celelate materii: Ioan Cuciureanu şi Vicu Timofte la geografie, Naum Lischer şi Filip Titus la rusă, Moritz Caufman, Avram Marcus şi Vitalie Hovco la matematică, Rodica Buzilă la chimie, Margareta Viţelaru la ştiinţele naturii etc. Vreau să citez şi pe doamna secretară Rebecuţa David, care mi-a semnat Diploma de Maturitate şi pe soţul ei Strul David al cărui sfârşit a fost tragic.

M-am despărţit de târgul în care am văzut lumina zilei în 1963, când, pe neaşteptate, am primit “aprobarea”, trebuind să plecăm repede spre Israel. Mulţi ani au trecut de atunci, dar nu am putut uita nici dascălii şi nici elevii şi elevele cu care am copilărit şi învăţat. Îmi aplec capul cu respect în faţa numelor de învăţători şi profesori pe care i-am menţionat şi dintre care cei mai mulţi nu mai sunt în viaţă. Ei şi colegii lor au fost aceia care, prin sârguinţa lor, au ridicat prestigiul acestui aşezământ educaţional, unde se făcea şi se face „carte bună”.

Ce datorez părinţilor, şcolii şi liceului din Hârlău şi în general orăşelului meu natal?

Totul! Aici am primit bazele intelectuale, dragostea de carte, o etică şi o morală care m-au călăuzit pretutindeni în lumea universitară şi intelectuală în Israel şi în Franţa.

Dacă există o relaţie între destinul unei vieţi şi locurile natale, pot afirma că angajamentul meu în domeniul istoriei a fost determinat de ambianţa Hârlăului, unde se întâlnesc amintiri istorice şi dilemele convieţuirii. Aici, unde am văzut lumina zilei; am fost marcat de ruinele palatului domnesc al lui Ştefan cel Mare, de lângă frumoasa biserică Sfântul Gheorghe, cât şi de superba Sinagogă Mare, datând din anul 1814. Din anii copilăriei am putut surprinde problematica relaţiilor dintre creştini şi evrei, cu o viaţă culturală şi religioasă bogată, deşi diminuată de presiunile unui regim totalitar, buna înţelegere intercomunitară, acomodarea, dar şi tensiunile şi momentele de intoleranţă, subiecte care se regăsesc în diferitele mele cărţi consacrate istoriei evreilor români şi României contemporane. Da, aici am primit totul de la foştii mei dascăli, în acel univers unic al unui Hârlău îmbălsămat de lilieci şi flori de tei, înfrumuseţat de dansurile ţăranilor duminica, dar şi de muzica sinagogală, impregnat de memoria unui popor bătrân care a dat lumii monoteismul şi Biblia.

Această întâlnire unică între cultura românească, pe de o parte, şi cea evreiască, pe de altă parte, acest microcosm al Hârlăului de altădată, unde români, evrei, germani, lipoveni, ţigani şi alte neamuri au trăit şi convieţuit în armonie, a creat, fără îndoială, condiţiile propice pentru dezvoltarea spirituală a unei întregi generaţii, iar pentru mine esenţa elanurilor juvenile rezumate prin trei cuvinte: muncă, voinţă, perseverenţă!

În concluzie, proclam ca nu am uitat lecţiile de la şcoală, nici serbările, nici excursiile. Nu am uitat Bahluiul care îngheţa iarna şi aproape seca vara. Nu am uitat drumul ce mergea spre Zagavia şi spre pădure. Nu am uitat ghioceii, toporaşii şi viorelele pe care le culegeam pentru a le oferi învăţătoarei şi profesoarelor noastre. Nu am uitat mărţişorul, nici liliacul în floare, nici teiul din faţa casei. Nu am uitat nici jocul caprei, nici dansurile şi cântecele populare româneşti şi nici melodiile evreieşti. Nu am uitat nici toaca şi clopotele de la Biserica Sf. Gheorghe, nici psalmii de la Sinagoga Mare, nici gara şi nici unicul cinematograf. Nu am uitat oamenii care au contribuit la formaţia mea intelectuală… Nu am uitat bunul cel mai de preţ, acel umanism deschis, pe care l-am primit – pentru toată viaţa – în orăşelul copilăriei mele…

Iată ce datorez părinţilor, şcolii şi liceului din Hârlău.

(Extras din discursul pronunţat pe data de 9 mai 2008, la liceul “Ştefan cel Mare” (devenit Colegiu Naţional) din Hârlău, cu ocazia aniversării a 55 de ani de existenţă).

DE ACELAŞI AUTOR:

  • LES JUIFS EN ROUMANIE (1866-1919). DE L’EXCLUSION L’EMANCIPATION, Editions de l’Université de Provence, Aix-en-Provence, 1979, 382 p. Préface de Pierre Guiral.
  • JUIFS ET JUDAÏSME EN AFRIQUE DU NORD DANS L’ANTIQUITE ET LE HAUT MOYEN AGE (co-direction), Montpellier, Université Paul Valéry, 1985, 21/29 cm, 117 p. (Sem n°1).
  • ARMAND LUNEL ET LES JUIFS DU MIDI (direction) Université Paul Valéry, 1986, 360 p. (Sem n°2).
  • BLEICHRÖDER ET CREMIEUX. LE COMBAT POUR L’EMANCIPATION DES JUIFS DE ROUMANIE DEVANT LE CONGRES DE BERLIN. CORRESPONDANCE INEDITE (1878-1880), Montpellier, Université Paul Valéry, 1987, 264 p. (Sem n°3).
  • LES JUIFS A MONTPELLIER ET DANS LE LANGUEDOC DU MOYEN AGE A NOS JOURS (direction), Montpellier, Université Paul Valéry, 1988, 446 p. (Sem n°4).
  • L’EMANCIPATION DES JUIFS DE ROUMANIE (1913-1919). DE L’INEGALITE CIVIQUE AUX DROITS DE MINORITE: L’ORIGINALITE D’UN COMBAT A PARTIR DES GUERRES BALKANIQUES ET JUSQU’A LA CONFERENCE DE PAIX DE PARIS, Montpellier, Université Paul Valéry, 1992, 350 p. (Sem n°5). Préface de Charles-Olivier Carbonell. Prix de la Fondation culturelle israélienne (Haifa, 1993).
  • LE COMBAT INTERNATIONAL POUR L’EMANCIPATION DES JUIFS DE ROUMANIE. DOCUMENTS ET TEMOIGNAGES (1913-1919), Université de Tel Aviv, Centre Goldstein-Goren, Institut de Recherche de la Diaspora, Tel Aviv, 1994, 317 p.
  • LES JUIFS DU MIDI. UNE HISTOIRE MILLENAIRE (co-auteur avec Danièle Iancu), Avignon, éd. A. Barthélémy, 1995, 351 p. Mention du Grand Prix historique de Provence (Marseille, 1996).
  • PERMANENCES ET MUTATIONS DANS LA SOCIETE ISRAELIENNE (direction), Montpellier, Université Paul Valéry, 1996, 190 p. (Sem n°6).
  • LES JUIFS EN ROUMANIE (1919-1938). DE L’EMANCIPATION A LA MARGINALISATION, Editions Peeters, Paris-Louvain, collection de la Revue des Etudes juives, 1996, 432 p. Préface de Pierre Guiral et postface de Gérard Nahon.
  • THE JEWS IN ROMANIA (1866-1919). FROM EXCLUSION TO EMANCIPATION, New York, East European Monographs, Columbia University Press, 1996, 191 p.
  • EVREII ÎN ROMÂNIA (1866-1919). DE LA EXCLUDERE LA EMANCIPARE, Bucarest, Hasefer, 1996, 444 p.
  • DE L’AFFAIRE DREYFUS A LA FIN DE LA SECONDE GUERRE MONDIALE (1894-1945): LES ENGAGEMENTS DE JULES ISAAC (direction), Aix-en-Provence, Association des Amis de Jules Isaac, 1998, 21/29 cm,116 p.
  • EMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA (1913-1919). DE LA INEGALITATEA CIVICĂ LA DREPTURILE DE MINORITATE. ORIGINALITATEA UNEI LUPTE ÎNCEPÂND CU RĂZBOAIELE BALCANICE ŞI PÂNĂ LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS, Bucureşti, Hasefer, 1998, 415 p.
  • LA SHOAH EN ROUMANIE. LES JUIFS SOUS LE REGIME D’ANTONESCU (1940-1944). DOCUMENTS DIPLOMATIQUES FRANÇAIS INEDITS, Montpellier, Université Paul Valéry, 1998, 189 p. (Sem n°7).
  • LA SHOAH EN ROUMANIE. LES JUIFS SOUS LE REGIME D’ANTONESCU (1940-1944). DOCUMENTS DIPLOMATIQUES FRANÇAIS INEDITS, Montpellier, Université Paul Valéry, 2e édition revue et augmentée, 2000, 205 p. (Sem. n°8).
  • EVREII DIN ROMÂNIA (1919-1938). DE LA EMANCIPARE LA MARGINALIZARE, Bucarest, Hasefer, 2000, 377 p.
  • SHOAH ÎN ROMÂNIA. EVREII ÎN TIMPUL REGIMULUI ANTONESCU (1940-1944), Iaşi, Polirom, 2001, 206 p.
  • TRACER LE CHEMIN. MELANGES OFFERTS AUX PROFESSEURS RENE-SAMUEL SIRAT ET CLAUDE SULTAN (direction), Montpellier, Université Paul Valéry, 2002, 222 p. (Sem n°10).
  • LES MYTHES FONDATEURS DE L’ANTISEMITISME. DE L’ANTIQUITE A NOS JOURS, Toulouse, éditions Privat, 2003, 192 p.
  • PERMANENCES ET RUPTURES DANS L’HISTOIRE DES JUIFS DE ROUMANIE (XIXe-XXe SIECLES) (direction), Montpellier, Université Paul Valéry, 2004, 350 p. (Semn°11).
  • LUPTA INTERNAŢIONALĂ PENTRU EMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA. DOCUMENTE ŞI MĂRTURII. Vol. I (1913-1919), Bucureşti, Hasefer, 2004, 317 p.
  • LUPTA INTERNAŢIONALĂ PENTRU EMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA. DOCUMENTE ŞI MĂRTURII. Vol. II (1919-1939), Bucureşti, Hasefer, 2004, 395 p.
  • MITURILE FONDATOARE ALE ANTISEMITISMULUI. DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE, Bucureşti, Hasefer, Colecţia Judaica, 2005, 303 p.
  • L’HISTOIRE DES JUIFS DE ROUMANIE ET L’EGO-HISTOIRE, Discours à l’occasion de l’octroi du titre de Docteur Honoris Causa par l’Université “Babes-Bolyai” de Cluj-Napoca, Cluj, Editura Fundaţiei pentru studii europene, 2006, 111 p. (édition bilingue).
  • BLEICHROEDER ŞI CRÉMIEUX. LUPTA PENTRU EMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA LA CONGRESUL DE LA BERLIN (1878-1880). CORESPONDENŢĂ INEDITĂ (1878-1880), Bucureşti, Hasefer, 2006, 382 p.
  • PERMANENŢE ŞI RUPTURI ÎN ISTORIA EVREILOR DIN ROMÂNIA (SECOLELE XIX-XX (coordonator), Bucureşti, Hasefer, 2006, 437 p.
  • LES JUIFS DE ROUMANIE ET LA SOLIDARITE INTERNATIONALE (1919-1939) (direction), Montpellier, Université Paul Valéry, 2006, 351 p. (Sem n°12).
  • EVREII ÎN ROMÂNIA (1866-1919). DE LA EXCLUDERE LA EMANCIPARE. Ediţia a II-a revizuită şi adaugită, cu o “Bibliografie cronologică a chestiunii evreieşti (1861-1919) completată până în anul 2006”, Bucureşti, Hasefer, 2006, 480 p.
  • ALEXANDRU SAFRAN. O VIAŢĂ DE LUPTĂ, O RAZĂ DE LUMINĂ, Bucureşti, Hasefer, 2008, 394 p. (şi 32 p. de ilustraţii).
  • EVREII ÎN ROMÂNIA (1866-1919). DE LA EXCLUDERE LA EMANCIPARE. Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, cu o “Bibliografie cronologică a chestiunii evreieşti (1861-1919) completată până în anul 2008”. Cuvânt înainte de Aurel Vainer, Prefaţă de Andrei Marga, Bucureşti, Hasefer, 2009, 502 p.
  • ALEXANDRE SAFRAN ET LA SHOAH INACHEVEE EN ROUMANIE. RECUEIL DE DOCUMENTS (1940-1944). Avant-Propos d’Aurel Vainer, et Préface d’Andrei Marga, Bucarest, éditions Hasefer, 2010, 607 p.
  • ALEXANDRU SAFRAN ŞI SOAHUL NETERMINAT ÎN ROMÂNIA. CULEGERE DE DOCUMENTE (1940-1944). Cuvânt înainte de Aurel Vainer, Prefaţă de Andrei Marga, Bucureşti, Hasefer, 2010, 576 p.
  • ISTORIOGRAFIE, ŞOAH, BIOGRAFIE ŞI SCRIEREA ISTORIEI EVREILOR DIN ROMÂNIA, Discurs pronunţat cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Evenimente şi imagine Academică, 2010, 124 p.
  • ELOGE D’EDMOND REBOUL ET THEMES DE MES RECHERCHES ACTUELLES. Discours de réception à l’Académie de Nîmes, Publications de l’Académie, 2011, 34 p.
  • EVREII DIN ROMÂNIA ŞI DIPLOMAŢIA OCCIDENTALĂ (1856-1945). Discurs pronunţat cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, Oradea, 2011, 85 p.
  • L’ECRITURE DE L’HISTOIRE JUIVE. MELANGES EN L’HONNEUR DE GERARD NAHON (co-direction avec Danièle Iancu), Paris – Louvain, Peeters, 2012, 686 p.
  • PROFESORI ŞI STUDENŢI EVREI / ENSEIGNANTS ET ÉTUDIANTS JUIFS (co-direction avec Alexandru-Florin Platon), Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 461 p. (Dagesh 1)
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.