Premiul Europei pentru teatru

Nimic mai previzibil decât o ceremonie de premiere. Nimic mai banal decât obişnuita alternanţă de momente comice, de emoţii şi mulţumiri, întâlnite de multe ori în calitatea mea de Preşedinte al juriului „Premiul Europei pentru teatru”. De aceea, înainte de a evoca spectacolele şi artiştii premiaţi la Sankt Petersburg, în cadrul celei de a 14-a ediţii a „Premiului Europa pentru teatru” (12-17 aprilie), merită descris ceea a fost, de astă dată, un eveniment „teatral”: decernarea premiilor. Pusă în scenă de un regizor respectat, Andrei Moguchi, seara a început printr-o neaşteptată întâlnire cu trecutul. În faţa celor 1.500 de spectatori, la avanscenă s-a ridicat un prieten, Alexandru Cepurov, celebru istoric al teatrului „Alexandrinski”, şi a precizat că mari figuri ale culturii ruse aveau abonamente şi locuri rezervate în sala imperială. Aceasta, explica el, permite localizarea lor şi reconstituirea dispunerii scriitorilor şi artiştilor familiarizaţi cu teatrul emblematic. Idee subtilă a lui Moguchi, premiaţi sunt plasaţi conform reperelor de care dispune istoricul şi aceasta produce o emoţie unică, particulară, când Peter Stein, celebrul regizor al „Livezii cu vişini” şi al celor „Trei surori” la Schaubühne, laureatul principal, se ridică pentru a saluta publicul din loja lui Cehov. Lui Liubimov, figură exemplară a teatrului rus, îi e rezervat fotoliul lui Dostoievski, iar lui Kristian Smeds, cel al lui Turgheniev. Fiecare premiat apare ca „dublul” de azi al unei glorii trecute…

La capătul acestei introduceri particulare, Teatrul Alexandrinski oferă un cadou simbolic întregii săli făcând să coboare memorabila cortină pictată pentru cel mai somptuos spectacol semnat aici, în 1904, de Meyerhold: „Bal mascat”, de Lermontov. Câte pagini n-am citit în România şi la Paris despre această montare de o bogăţie rară care, într-un fel, anunţa sfârşitul unei lumi prin fastul ei fără de măsură. Teatrul nu salvează operele regizorilor, dar, uneori, emoţionează graţie unor fetişuri sublime, ca această cortină care a rezistat Revoluţiei comuniste graţie unor maşinişti ce au disimulat-o undeva în teatru. Călătorie în timp, la ceasul premierelor europene.

Moguchi a respectat tradiţia muzicii corale de care cultura rusă e indisociabilă, dar, în mod ironic, a introdus şi mici dansatoare zglobii care păreau ieşite dintr-o versiune a „Lacului lebedelor” pentru copii… în timp ce o ţărancă – bine intrepretată! – împingea o căruţă de unde apăreau florile şi cadourile. Nimic pretenţios, până şi politicienii au vorbit liber! Cum să nu rămâi surprins văzând-o pe guvernatoarea oraşului, elegantă şi seducătoare, pe responsabilul la cultură, demn şi savant, atât de diferiţi de vechea gardă a politicienilor oficiali. Până şi în alegerea prezentatorilor, Moguchi s-a amuzat să alieze seriosul şi ludicul, reunind un domn sever în smocking şi o tânără actriţă în jeanşi sfâşiaţi. Şi cum să uit clipa în care, fiind în primul rând, l-am ajutat pe Liubimov să urce pe prima treaptă. Mâna îi era de gheaţă… emoţie sau bătrâneţe? Amândouă, fără îndoială. O ceremonie, pentru prima dată la St. Petersburg am descoperit-o, poate fi pusă în scenă şi poate surprinde.

Smeds, adaptare dupa romanul Mr. Vertigo de Paul Auster

Printre artiştii premiaţi, s-a detaşat un regizor finlandez pe care-l descoperisem acum câţiva ani la Helsinki. Atunci el pusese în scenă, în mod polemic şi agresiv, romanul naţional intitulat „Soldatul necunoscut”, specatcol care a suscitat un veritabil scandal. Sute şi zeci de cronici, de emisiuni, de dezbateri au transformat „Soldatul necunoscut” într-un echivalent al bătăii lui „Hernani” de la Paris, în secolul al XIX-lea. Nu însă pentru motive estetice, ci strict istorice, politice. El confirma puterea regăsită a unui teatru violent implicat în dezbaterile privind istoria recentă a unei ţări. Aici, Smeds a prezentat o noua adaptare scenică a unui roman, „Mr. Vertigo”, de Paul Auster, din păcate fără traducere. Mie mi-a susurat-o la ureche directoarea teatrului şi astfel am putut sezisa voiajul în lumea teatrului şi a filmului a unui protagonist genial şi bufon. Dar, dincolo de istoria povestită, ceea ce captiva era raportul cu spaţiul, punerea în condiţie a spectatorului care se afla când apropiat şi implicat în acţiune, când urmărea apariţii stranii, îndepărtate, în sala goală sau se învârtea încet pe platoul circular.

Grupul islandez „Vestuport theatre” a prezentat două spectacole inspirate de „Metamorfoza” lui Kafka şi de „Faust”. Ambele, spectacole „ambientale”, unde actorii ocupă întreg spaţiul scenic, dar mai ales pe verticală ca şi cum, de fiecare dată, teatrul caută să invadeze întreaga clădire pentru a plasa publicul într-o situaţie de martor uimit. Unii au refuzat această expansiune a spaţiului de joc considerată abuzivă, mie acest grup mi s-a părut ludic şi dezinvolt. El propune spectacole agreabile pe care le urmăreşti destins şi de care nu-ţi aminteşti mult timp. Spectacole generoase!

Viliam Docolomansky a prezentat un modest spectacol teatral în spiritul lui Eugenio Barba, spectacol bine realizat pe plan fizic, animat de o adevărată devoţiune a membrilor grupului. Decepţia produsă n-am putut-o corecta căci, din criză de timp, cel de al doilea spectacol mi-a scăpat. O dimensiune „populară”, dar uneori abuziv sentimentală, a adus-o grupul portughez „Teatro Meridional”, prezentând „1974″, anul căderii lui Salazar. În acelaşi spirit s-a înscris şi reprezentaţia inaugurală „Honey”, de Tonino Guerra, în regia lui Yuri Liubimov. Dar de astă dată, cum să nu priveşti acest elogiu făcut teatrului ca formă de artă simplă, populară fără a uita că Tonino Guerra a fost scenaristul lui Fellini, iar Liubimov, în ciuda vârstei, îşi reiterează încrederea în teatru? Sunt spectacole care merită să nu fie disociate de biografia artiştilor! Andrei Moguchi a sedus printr-o operă pentru copii, dar mai ales prin exultanta ceremonie de închidere. Doar Katie Mitchell n-a putut arăta nimic. Am regretat, dar ne consolăm aşteptând-o la Avignon.

Vestuport, Metamorfoza după Kafka

Peter Stein şi „Berliner Ensemble” au jucat unul din cele mai bizare texte ale lui Kleist, „Ulciorul sfărâmat”. Într-un decor masiv, cum îi plac regizorului german, epocile se amestecă discret şi reconstituirea istorică nu se instalează abuziv. În centru, un mare actor, Brandauer, care joacă rolul judecătorului corupt şi cinic, un fel de echivalent al lui Azdak, celebrul judecător brechtian din „Cercul de cretă caucazian”. Stein cultivă în toate spectacolele sale efectul final ca şi aici când pereţii casei se ridică şi dezvăluie pe judecătorul care, însingurat, îşi face o potecă prin zăpada ce acoperă scena goală. Moment de neuitat, putere de o clipă a teatrului!

Dincolo de premii şi ceremonii, regret că n-am putut vedea eseul lui Valerii Fokin despre Gogol şi moartea sa. Îl aştept undeva în lume! Dar, în schimb, spre deosebire de prieteni dragi ca Felix Alexa, m-am lăsat cucerit de cele „Trei surori” ale lui Lev Dodin. Spectacol ce are o aparenţă clasică, sugerând amintiri din vechile montări ruseşti. Dar dincolo de aparenţă, Dodin invită actorii a juca frontal, fără relaţii „realiste” între ei, adresându-se mereu sălii sub forma unor monolguri de o melancolie extremă. Alteori, în cadrul ferestrelor fără geam, surorile apar ca nişte vechi imagini fotografice amintind o lume dispărută. Totul e lent ca un andante iremediabil a cărui armonie şi nelinişte traversează o lume fără ieşire. Şi, din nou, cum să uiţi această înceată avansare a pereţilor casei care, la capăt, sfârşesc prin a expulza personajele de pe platou şi le fac să se refugieze, aproape printre spectatori, ultim adăpost. Poate eu însumi eram în seara aceea invadat de melancolia rusă pe care aceste „Trei surori” au accentuat-o cu o putere nebănuită. şi de aceea le-am iubit mai mult ca oricând.

În încheiere, Peter Stein a refăcut deja foarte cunoscuta lectură a sa din „Faust”. În compania unui prieten, compozitor italian Arturo Annechino, el a demonstrat geniul ce-i e propriu de a se confrunta cu un text în chiar matricea sa, în secretele limbii goetheene şi ale materialităţii ei. Un „Faust” masiv şi pietros, un Faust aspru şi – surpriză! – uneori dezinvolt, astfel a citit Stein textul care-l acompaniază de ani de zile.

Înaintea plecării, o prietenă, Elena Kuzina, m-a însoţit pentru o ultimă plimbare, nu pentru a vedea tablouri şi specatcole, ci pentru a redescoperi acele locuri rare legate de istoria marelui oraş, sala unde Meyerhold a prezentat „Balagancik”, casa lui Valerii Briusov, muzeul Annei Ahmatova… Apoi, în noapte plecam dintr-un aeroport mizerabil, ce purta amprenta indelebilă a comunismului, amprentă ştearsă de pe palate, dar prezentă pe pereţii acestui loc ce-mi întărea convingerea că istoria şi rănile ei nu dispar printr-un miracol.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.