Nu mai aruncaţi cu pietre: bipolar, absent, bolnav, alcoolic, fumător, închis în bula de la Bruxelles, acesta este portretul făcut lui Jean-Claudfe Juncker de presa britanică, o parte din presa germană şi chiar americană. La 61 de ani, preşedintele Comisiei Europene, care a declarat că mandatul său este cel “al ultimei şanse” pentru UE, ar fi un “om uzat, îmbătrâtnit, obosit”, scrie Liberation.
“Das Juncker Syndrom”, titra pe 9 iulie Frankfurter Allgemeine Zeitung, un ziar din aceeaşi familie politică cu el, descriindu-l ca pe un individ “neputincios şi obosit” care “nu a reuşit” să facă din Comisie un organism “politic”. Mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est, printre care Polonia, Ungaria, Cehia şi Estonia, au cerut chiar demisia lui, pentru că nu ar fi fost capabil să împiedice Brexitul. Pe scurt, zilele lui Juncker, aflat în functie de pe 1 noiembrie 2014, ar fi numărate.
Fost premier al Luxemburgului între 1995 şi 2013, Juncker nu crede că se califică pentru “campania de destabilizare”, după cum a declarat pentru Liberation. “Sunt foarte surprins că ziarele preiau aceste zvonuri şi aceste apeluri la demisia mea fără să analizeze motivele care ar putea oferi explicaţii”, spune Juncker.
Însă Juncker este parţial responsabil pentru această situaţie. În momentul în care a declarat pentru Politico, în 2015, că are calculi renali, el a făcut greşeala ce a stârnit interesul presei pentru sănătatea sa. “În iunie 2015 am primit tratamentul şi mi-e foarte bine, mulţumesc”, spune el.
Însă dupa pietrele la rinichi s-a pus problema alcoolismului chiar pe prima pagina a ziarelor. Este adevărat că Juncker a băut bine şi bea în continuare, scrie Liberation, însă aceasta comparat cu canoanele acestui secol 21 foarte igienic. Când era premier al Luxemburgului a putut fi văzut bând în timpul prânzului trei pahare de coniac unul după altul, după ce a băut mai multe pahare de vin alb luxemburghez. Iar în timpul interviului pentru Liberation, Juncker a dat pe gât patru pahare de şampanie, mâncând doar o mică salată. “Credeţi însă că aş mai fi în această funcţie dacă aş începe cu paharele de coniac de la micul dejun?”, spune Juncker. “Putem să iertăm toate păcatele unui politician, însă nu alcoolismul. Această întâmplare i-o datorez lui Jeroen Dijsselbloem”, ministrul de Finanţe din Olanda, care i-a luat locul în fruntea grupului statelor euro. În ianuarie 2014, nemulţumit că a fost criticat de Juncker pentru gestionarea crizei în Olanda, Dijsselbloem a vorbit la televiziune despre aplecarea lui Juncker pentru sticla cu băutură. “Asta mi-a făcut cu adevărat rau şi mi-a adus probleme şi cu soţia mea, care se întreba dacă nu cumva o mint, pentru că eu nu beau când sunt acasă”.
Pentru Juncker, aceste zvonuri au o origine precisă: “Am o problemă de echilibru la piciorul stâng care ma obligă să mă ţin de balustradă când sunt pe scări. Un ministru olandez pe care l-am luat de braţ când urcam a dedus că sunt beat. Este o problemă plecată de la un accident grav de maşină. În 1989 am stat trei săptămâni in comă şi şase luni în scaun cu rotile”.
Comportamentul lui Juncker este tot mai mult interpretat prin acest viciu al său. Dacă preşedintele Comisiei strânge în brate pe cineva, ceea ce îl crispa la culme pe Nicolas Sarkozy, care nu îl suportă pe Juncker, este pentru că ar fi beat sau nu departe de aceasta stare. Atitudinea sa la summitul de la Riga a fost definită multa vreme prin viciul băuturii. Cand i-a primit pe şefii de stat şi de guvern el i-a sărutat pe chelie (în cazul premierului belgian), i-a dat o cravată lui Alexis Tsipras, a trecut la ironii prefăcându-se că nu ştie cine sunt preşedinţii şi premierii, i-a spus “salut, dictatorule!” lui Viktor Orban.
“Ei şi? Îl cunosc pe premierul Belgiei de când era mic şi mereu l-am sărutat pe cap. Lui Orban îi spun mereu dictator. Aşa sunt eu. Dacă nu ma încadrez în tipare, atunci înseamnă că sunt alcoolic?”, spune indignat Juncker. De fapt, scrie Liberation,un oficial european nu poate fi decât plictisitor, iar dacă se comportă ca o fiinţa umană, atunci nu poate fi decât nebun sau alcoolic.
Singura problemă de care se plânge într-adevăr Juncker este “oboseala”. “Să fii preşedintele Comisiei nu e ca şi atunci când eram premierul Luxemburgului. Trebuie să lucrez 14-15 ore pe zi şi nu eram obişnuit să fac asta”. Juncker nu înţelege cum a aparut ştirea că nu ar fi prezent la Bruxelles. “Nu mă duc acasă în Luxemburg decât în weekend. Soţia mea a rămas acolo pentru a se ocupa de mama ei bolnavă”. “Trebuie să public toate întâlnirile mele, toate apelurile telefonice, să alertez presa la toate micile deplasări pentru a arăta că muncesc? E ridicol!”.
De unde campania împotriva preşedintelui Comisiei? “Este pentru că acţionez, iar asta îţi creează duşmani. Statele nu sunt obişnuite cu o Comisie care să aibă iniţiativă”.
Juncker şi-a pus în cap toata Europa de Est, scrie Liberation, în chestiunea imigranţilor, a angajaţilor detaşaţi şi a statului de drept, pentru că “este este vorba de un conflict de valori”. Juncker susţine candidatura social-democratului german Martin Schulz la preşedinţia Parlamentului European, pentru un nou mandat, iar aceasta a dus la înrăutăţirea relaţiilor cu creştin-democraţii germani. O parte din problemele lui Juncker vin chiar din Comisia pe care o conduce. El şi-a dat seama că eficientul dar dictatorialul său sef de cabinet, germanul Martin Selmayr, şi-a făcut mulţi duşmani din cauză că i-a distrus pe cei care i-au opus rezistenţă şi l-a rupt pe Juncker de corpul funcţionarilor europeni, tocmai pentru a-l proteja.
“În Luxemburg mă plimbam pe străzi şi oamenii veneua la mine şi îmi puneau întrebări. Aici, la Bruxelles, trebuia să cobor mai des în sala de presă şi să mă văd mai des cu jurnaliştii”, incheie Jean-Claude Juncker interviul pentru Liberation.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.