Grecia este recunoscătoare pentru gura de oxigen primită graţie maratonului negocierilor nocturne între reprezentanţii băncilor şi cei ai Uniunii Europene. O reducere cu 50% a datoriilor faţă de bănci este, fără doar şi poate, o soluţie spectaculoasă, aproape neverosimilă, la o problemă care părea fără de ieşire. Cum au reuşit oare mai-marii Europei să convingă băncile să renunţe "voluntar" la jumătate din aceste profituri, vehiculate a fi undeva la 100 de miliarde de euro, nu ştim.

Putem doar să presupunem. La urma urmei, alternativa de a pierde de tot profiturile se conturase mai demult; era nevoie doar un bobârnac din partea Consiliului European pentru ca Grecia să declare faliment şi, deci, să-şi plătească datoriile la celebrele sale calende. Doamna Merkel a negat că a fost nevoie de ameninţări pentru a obţine acest acord, dar, desigur, cine ar recunoaşte una ca asta.

Care sunt implicaţiile unei asemenea măsuri fără precedent? Desigur, nu ne plac băncile, ba chiar ne bucurăm când vedem că o iau "în freză"; la urma urmei, ele poartă o parte bună din vina crizei financiare care cere atâtea sacrificii sociale. Însă este corect ca un guvern să se împrumute descreierat, în orice condiţii, pentru ca apoi, prevalându-se de iminenţa unei apocalipse financiare, să nu mai dea toţi banii înapoi? Este asta definiţia unui succes politic?

Cutia Pandorei neplăţii datoriilor de stat a fost deschisă. Numai în Europa, un număr mare de ţări se împrumută de la bănci pentru a-şi rostogoli deficitul bugetar, de la o lună la alta. Poate că acum se vor crede îndreptăţite să ceară şi ele reducerea datoriilor. Poate că şi politicienii lor vor fi gata să plătească acelaşi preţ exorbitant achitat de Grecia pentru obţinerea indulgenţei financiare. Pe lângă vânzarea celor mai importante companii strategice, care îi va îngenunchea independenţa naţională, guvernul grec va fi de acum înainte asistat de un grup permanent de experţi în finanţe. La cererea Germaniei, acesta va funcţiona la Atena şi va avea ca scop principal să reformeze aparatul de stat şi colectarea taxelor. În aceste condiţii, mai este Grecia un stat suveran sau doar o dependinţă a Europei?

România este şi ea o ţară care se împrumută îngrijorător de mult, fără a fi evident că inumana "reformă" fiscală ar aduce după sine o creştere a veniturilor bugetare. Suntem îndreptăţiţi să ne temem că riscăm să ajungem în categoria ţărilor conduse de diverşi experţi, impuşi nedemocratic să hotărască ce se întâmplă cu banii cetăţenilor. Recenta manifestare a îngrijorării preşedintelui, conform căreia băncile străine ar putea să îşi reducă expunerea în ţara noastră, demonstrează că principalul plan de supravieţuire a aparatului de stat ia în calcul continuarea împumuturilor bancare, dincolo de orice măsură economică care să impulsioneze creşterea fondurilor bugetare.

Mai mult, sunt şi economişti sceptici cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri. Ei consideră că Europa doar a reuşit să amâne apocalipsa financiară şi că se îndreaptă vertiginos către o disoluţie a zonei euro, care probabil că va avea loc într-un an sau doi. Cu alte cuvinte, oricât am sacrifica e în zadar.