Probleme europene și dificultăți românești

După o campanie fără teme, în jurul unor candidați care nu au etalat vreo idee proprie, s-a stabilit noua reprezentare a României în Parlamentul European. Putem privi în urmă și aduce explicații.

Campania a fost dominată vizibil de zarva dintre palate, care a confiscat discuția. A fost clar însă că principalele partide nu au viziuni europene elaborate și că politica este înțeleasă greșit, drept elementară gâlceavă pentru funcții. Oricum, interesul pentru europarlamentare a fost umbrit de alegerile prezidențiale, care vin la sfârșitul anului.

Cât preț se pune la noi pe electorat rezultă din faptul că nici acum nu se știe câți votanți are țara. A avut loc un recensământ, instituția abilitată a dat un comunicat deja în vara lui 2012, care comunicat a fost confirmat ulterior, dar se preferă să se opereze cu un efectiv de votanți semnificativ mai mare decît există. Or, când nici lista electorală nu contează, ce să mai spunem despre proiecte și argumente?

Candidații nu au reușit să se profileze. De altfel, la drept vorbind, reprezentarea României în precedentul Parlament european a fost ștearsă, încât era rezonabil ca listele de candidați să fie primenite drastic. Nu s-a petrecut aceasta, iar faptul nu are cum să nu se resimtă, acum și în viitor. În definitiv, a închis vreun candidat cândva vreun capitol de negociere cu Uniunea Europeană? A publicat vreun studiu elocvent pe vreo temă propriu-zis europeană? A avut până acum vreun proiect major în reprezentarea țării? Să sperăm că se va recupera de aici înainte?

Ce ne spun rezultatele votului din 25 mai 2014 din România? Mai întâi, ne spun că abstinența la vot este mare – oricum excesivă la o țară sărăcită, cu o democrație tânără și exuberante afirmări ale eurooptimismului. Când abstinența este prea mare, cauzele trebuie căutate mai întâi în mediocritatea profilării alternativelor. Mai trebuie adăugate în explicație, de această dată, listele anoste de candidați și diversiunea cu alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, cu toate că se așteaptă mult de la intrarea țării în Uniunea Europeană, stăruie încă neclarități în privința acțiunilor ce aduc beneficii perceptibile. Atât la nivelul conducerilor, cât și la nivelul cetățenilor. Cultura europenității se rezumă la generalități, unele cu totul superficiale.

Într-o astfel de situație, șansele de deturnare a votanților sunt mari. PSD a câștigat, conform așteptărilor. S-a confirmat din nou că devizele anti- Băsescu sunt actuale și că până la sfârșitul actualei președinții a țării se câștigă prin respingerea netă a ocupantului. Într-adevăr, răul făcut României și celor care trăiesc în deceniul ce se încheie este imens, iar electoratul a perceput că prioritatea momentului este închiderea unei epoci nefaste.

Liberalii s-au adunat sub mai multe drapele: PNL a luat în jur de 15%, Diaconu peste 6%, iar disidența penibilă a lui Tăriceanu i-a stimulat pe mulți adepți ai liberalilor să voteze alte partide, pentru a-l detrona pe Crin Antonescu. Au fost în joc multe chestiuni ce merită discutate, începând cu întrebarea: mai contează adevărul, onestitatea și onoarea în politica de la noi? Țara pare să aibă un sfert din populație atrasă de liberali, dar nici o personalitate nu o adună acum într-o formațiune bine organizată.

În rest, sunt rezultate prevăzute de sondaje. Nici un partid nu și-a atins complet obiectivele. Nu se profilează nici un nou partid și nici vreo personalitate nouă. România și-ar face binele dacă ar avea cîteva partide solide, plasate într-o competiție reală, pe care cetățenii o controlează prin votul lor.Nu ar trebui pus, oare, capăt situației în care nulități profesionale și politice trădează de la o zi la alta, înclină formal balanțe și îndreaptă țara, în momente cruciale, prin jocul majorităților, pe cărările cele mai proaste?

Este, însă, mai util de acum să privim la ceea ce este de făcut, chiar dacă nu sînt motive să se aștepte ceva aparte, căci nu sînt proiecte clare. Sînt mai mult distribuții de forțe. Este limpede că Parlamentul European care-și începe mandatul are de rezolvat probleme deloc ușoare. Momentul istoric cere o clară cotitură. Scrutând fie și numai scena dezbaterilor din Germania (vezi analize lucide precum H. M. Enzensberger, Sanftes Monster Brüssel oder dieEntmündigung Europas, Suhrkamp, FaM, 2011, sau Jochen Bittner, So nicht Europa!. Die drei grossenFehler der EU, DTV, München, 2010) sau Franța (vezi Jean-Marie Miossec, Rivages d’Europe, L’ Harmattan, Paris, 2013), oricine își poate da seama de întinderea nemulțumirii față de starea politicii europene. Nu mai vorbesc de crizele persistente în Europa (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Academia Română, Buc., 2013). Nu stărui nici asupra resuscitării deunăzi a tezei Europei cu viteze diferite (de către Franța oficială!) sau gestionării greșite a crizei ucrainiene, din lunile recente.

Noul Parlament European, care marchează, prin reglementările sale două treimi din legislația țărilor membre, are de regândit ansamblul organizării europene, căci rezultatele nu mai sunt cele scontate. Este limpede că nu ne mai aflăm în Europa concepută de fondatori – de la Adenauer, de Gaulle și de Gasperi la Brandt, Schmidt și Delors. Idealurile acestora și, îndeosebi, propensiunea lucidității trebuie însă păstrate, dacă este ca Europa unită să rămână competitivă. Deocamdată, mai ales la marginile acestei Europe, s-a instalat o superficialitate ideologizată, ce nu diferă de dogmatismele cunoscute ale istoriei. Cum se observă și la noi, din imagini despre ceea ce ar putea fi se deduc considerații edulcorate despre ceea ce este, care ajută nu la lămurirea lucrurilor, ci la confortul noilor propagandiști. Or, nu de noi propagandiști este nevoie, ci de o gândire lucidă și efectivă a problemelor existente. Altfel, acestea vor deveni copleșitoare.

Care sunt problemele europene ce așteaptă rezolvări neîntârziate? Europa unită a rămas cu un deficit democratic grav. Or, se știe prea bine că o democrație doar interguvernamentală se demite, treptat, singură. Europa recentă a mărit decalajele sociale (chiar un ilustru prelat german atrage atenția asupra faptului!), ceea ce contrazice flagrant proiectul unificării. Statul social, cuprins în însăși arhitectura europeană, trebuie reconstruit cu idei noi, încât datoriile suverane să nu devină o povară și mai mare. Educația europeană se birocratizează de la o zi la alta, încât reconceperea fundamentelor a devenit indispensabilă. Politica energetică este, prin forța lucrurilor, pe primul plan. Integrarea economică a noilor generații are nevoie de soluții ce nu s-au mai încercat. Apatia politică ridică întrebarea dacă democrația redusă la alegeri periodice nu generează cumva, în era condiționărilor economice și a manipulărilor mediatice, doar o nouă oligarhie, în locul așteptatei Europe a cetățenilor. Diagnozele date recent societăților europene – societăți ale „forțelor ascunse”, ale „riscului”, ale „cinismului”, ale „minciunii”, ale „infantilizării”, ale „indiferenței” – readuc în discuție chestiunea valorilor. Europa unită se extinde cu succes, dar nu cumva coeziunea ei a devenit o problemă? Ea nu are încă o politică externă (de aceea, Africa de Nord și Ucraina au surprins-o nepregătită), încât China, Rusia, dar uneori și SUA, preferă discuția cu fiecare dintre țările europene. Iar faptul istoric al gestionării unui ansamblu compus din douăzecișiopt de țări, în „era globalizării”, a societății „informaționale” și a „schimbării lumii”, pune întrebări ce ating condiția fiecărui european.

Din nefericire, garniturile de personal de calitate îndoielnică pe care România le promovează fac din contribuția ei la dezlegarea problemelor doar o participare. Dar, fie și pe acest fundal, rămâne o datorie să se caute, cu mijloace puse la dispoziție de Parlamentul European, depășirea dificultăților românești. Pe lângă cele deja menționate, mă gândesc la normalizarea în termeni contemporani a infrastructurii, mai ales a celei de transport, la atragerea investițiilor străine directe, la reducerea discrepanțelor față de celelalte țări, la complementarea emigrării forței de muncă cu stabilizarea celor bine calificați acasă. Mereu virtuala lansare a agriculturii românești într-o Europă a supraproducției agricole, mărirea efectivului de lucrători în România, valorificarea Dunării, a Mării Negre și a altor regiuni ale țării, rămân urgențe. Mă gândesc, firește, și la „provocările” anilor ce vin, precum intrarea completă în sistemul „Schengen”, lămurirea formei de conducere a Uniunii Europene (câte viteze și cine le stabilește?), intrarea în zona Euro și, mai ales, motivarea cetățenilor pentru o Europă care are nevoie încă de soluții neîncercate în istorie, de pricepere și de eforturi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.