Prof. Dr. Dorel Săndesc: „Profesia mea este o Golgotă pe care o urc în fiecare zi”

Prof. Dr. Dorel Săndesc este Preşedintele ”Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă” (SRATI), membru în Comitetul Executiv, ”World Federation Societies of Anesthesiologists” (WFSA), membru al ”Consiliului European Society of Anesthesiology” (ESA) şi Preşedinte al ”Comisiei ATI” a Ministerului Sănătăţii. Actualmente, Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii.

Se spune că pe om îl poţi descoperi în adâncul puterii lui şi al dăruirii de care este în stare, numărându-i punţile pe care le-a străbătut însoţindu-i pe alţi semeni spre lumină, vindecare, eliberarea de poveri ce pot fi lăsate în urmă. Pierderea sănătăţii îi face pe cei bolnavi şi pe cei care le stau la căpătâi, medici, rude, prieteni, să simtă ce înseamnă aripa morţii, paroxismul suferinţei, lupta între viaţă şi moarte care se duce la reanimare. Profesorul Dorel Săndesc, acest mare doctor şi mare spirit cu care am avut fericirea să vorbesc, este un continuu creator de punţi între viaţă şi înţelesuri legate de ”viaţa de după viaţă”. Perspectiva marelui specialist este una eminamente creştină, deşi reuneşte domenii de cercetare de vârf în medicină, fizică, biologie, psihologie…

O meserie de graniţă, între viaţă şi moarte, între suferinţă şi salvare, între ştiinţă şi Dumnezeu

Medicina salvează vieţi, dar este şi o ctitorie de înţelesuri. O maieutică a adevărurilor despre om, existenţă, creaţie şi moarte. Cea mai înaltă ştiinţă, profesionalismul ajuns la cea mai înaltă altitudine devin punţile salvării şi înţelegerii. A căror traversare este Marea Încercare. La celălalt capăt se află cunoaşterea, revelarea misterului, taina credinţei şi Învierii.

Viaţa de medic, începând cu studiile, avatarurile repartiţiei şi ale rezidenţiatului, în ultimii ani ai dictaturii comuniste, alegerea specialităţii, experienţa de medic care a lucrat în clinici europene din Franţa, Anglia, Olanda şi din SUA sunt povestite firesc de interlocutorul meu, precum urcă personajul unui Bildungsroman treptele biografiei, fără romanţare, fără retorică. Iar căutarea echilibrului perfect într-o lume a dezechilibrelor, distopiilor şi decăderii valorilor ne aminteşte de acel trup omenesc, cu braţele şi picioarele ca nişte spiţe, înscrise în cercul unui simbol renascentist.

Performanţele medicinii contemporane reprezintă orizonturile Renaşterii în abordarea unui om total, în veacurile XX şi XXI. Bătălia dusă cu imposibilul de ieri şi chiar de acum o clipă ne impresionează. Numai un mare specialist poate vorbi despre viaţă şi moarte precum doctorul Dorel Săndesc. Şi despre credinţă, Dumnezeu şi viaţa de dincolo, cu eforturile celui ce luptă pentru viaţa de aici şi crede în Înviere.

El lucrează meticulos, perfect, fabulos, ca un inginer şi arhitect al trupului omenesc, al creierului omenesc, cel mai apropiat organ, ca lungime de undă, de Dumnezeu.

”În acea primă ‘oră de aur’ esenţială…”

Prof. Dr. Dorel Săndesc

Cum de aţi îmbrăţişat specialitatea de terapie intensivă?

Practic, după finalizarea Facultăţii de Medicină de la Cluj în 1985, şi trei ani de stagiatură, destul de diluată ca activitate, am fost repartizat la ţară. În 1988 am avut surpriza neplăcută să fim anunţaţi că nu vom putea să ne alegem posturile în zonele din care proveneam, ci într-o altă zonă, mult mai îndepărtată, undeva spre Moldova sau în nordul Ardealului. Eu şi soţia mea, de asemenea medic, specialist în boli infecţioase, suntem din judeţul Hunedoara. A fost o politică nebună a acelor ani, care a început chiar cu generaţia noastră. Fiind copii buni şi având note foarte bune, am ales o comună foarte mare, Chiochiş, lângă Beclean, cu 11 sate, în Bistriţa Năsăud. Acolo am ajuns în pragul iernii, nu aveam bani, îmi lăsasem un copil mic în grija bunicilor, însă am avut norocul să am parte de o experienţă extrem de intensă în plan profesional. Pentru prima dată ne-am aruncat cu pasiune să facem ceva, ne-am dedicat pacienţilor. Făceai de toate, de la micro-chirurgie la ginecologie, toxicologie, bineînţeles medicină internă, urologie… Mergeam mult pe teren, eram disponibili 24 de ore din 24, fiindcă locuiam în sat. Aveam şi foarte multe urgenţe pe care le tratam ca la carte, pentru că, bineînţeles, citeam foarte mult. Ţin minte că la început, când mergeam pe teren cu vizitiul, de multe ori nu eram sigur ce fel de medicament să prescriu şi atunci le indicam un fel de placebo până a doua zi pentru boala pe care o bănuiam. Seara, când ajungeam acasă, îmi luam cărţile şi începeam să citesc. Şi a doua zi eram în stare să le indic un tratament super corect. În acea perioadă aveam extrem de multe urgenţe pe care le tratam cât puteam de bine şi apoi le trimiteam la spital. De câteva ori am fost contactat de medici de la spitalul judeţean să mă felicite pentru ceea ce făcusem, în acea primă ”oră de aur” esenţială. Atunci am descoperit cât de importantă e această specializare, destul de ignorată în acea perioadă. În facultate, în sala de operaţii, toţi eram fascinaţi de chirurgie, nu de anestezie.

Dr. Dorel Săndesc are o relaţie de dragoste cu profesia

Sigur că era dificil deoarece chiar anestezia a fost aplicată la noi destul de târziu, în 1950. În 1957, profesorul Litarczek , patriarhul anesteziei, cum este considerat, înfiinţa la noi prima catedră de Anestezie şi Terapie Intensivă.

Atunci nici nu existau catedre bine constituite în toate centrele universitare. Când s-a pus problema de a da examenul pentru specialitate, am avut o nostalgie a medicinii generale, pentru că mi-am dat seama că va trebui să amputez din paleta foarte largă de patologie cu care veneam în contact şi de care mă ocupam ca medic de circumscripţie, de medicină generală, ca să aleg un sector foarte îngust. Mă obişnuisem ca acolo să fac de toate. Şi, brusc, am descoperit că există şi o altă specialitate, care tratează aproape tot, ca şi medicina generală, dar la un nivel tehnologic foarte ridicat. De fapt, cea mai tehnologizată specialitate.

Dar cât de tehnologizată era această specialitate în acea perioadă, într-un oraş de provincie?

Şi atunci se ştia că în terapie intensivă trebuie să susţii pacientul aflat între viaţă şi moarte cu aparatură specială. Sigur că din anii ‘90 până acum aparatura s-a dezvoltat foarte mult. Faptul că mi-am dat seama că voi putea păstra contactul cu toate ramurile medicinii m-a făcut să optez pentru această specialitate. Fac parte dintre primele generaţii care au ales această specializare din pasiune, şi nu pentru că nu puteau alege altceva. Să ne aducem aminte că, aşa cum specificaţi dumneavoastră, este o specialitate foarte tânără, care s-a dezvoltat abia în ultimii ani şi că înainte se murea în urma anesteziei. Atunci începea să se contureze profilul real. Ce e drept, alegerea mea a surprins pe foarte multă lume. Profesorii m-au sunat şi erau dezamăgiţi de ea. O altă dezamăgire a venit din partea lui taică-meu, un om de la ţară, foarte înţelept, care mi-a replicat: ”Ce-o să spun eu prietenilor mei? Cu ce te ocupi tu? Dacă luai cardiologie, le spuneam că te ocupi de inimă. Dacă luai nefrologie, că te ocupi de rinichi şi aşa mai departe. Dar tu cu ce te ocupi?”. N-am avut un răspuns foarte clar atunci. Aş fi putut să-i spun că obiectul meu este viaţa şi suferinţa. Pentru că asta face reanimarea. Încearcă să salveze oameni aflaţi într-un pericol iminent şi are şi această parte a terapiei durerii, în diversele ei forme. Asigurăm anestezia pentru intervenţii majore, care acum se pot desfăşura în deplin confort pentru pacient şi asigurăm totodată tratamentul durerii provocate de operaţie, de traumatisme sau de afecţiuni cronice. După aceea a intervenit soarta. Nu aveam nici bani, nici pedigree, nici partid în spate. Întrucât am avut o medie foarte bună, am putut să aleg un centru universitar. Am ales Centrul Universitar din Târgu Mureş. Dar nu am putut ulterior să încep rezidenţiatul în Târgu Mureş întrucât în acel an nu s-a realizat rezidenţat, şi dintre opţiunile avute la dispoziţie, Bucureşti, Cluj, unde făcusem eu facultatea, Timişoara, unde făcuse facultatea soţia mea, am ales Timişoara. Motivul a fost unul prozaic, întrucât aveau un cămin pentru familişti, unde ne asigurau o mini garsonieră. Ulterior, cel care avea să devină maestrul meu, profesorul Aurel Mogoşanu, m-a apreciat şi aşa am ajuns să devin timişorean.

În Anestezie, flerul şi feelingul personal sunt indispensabile

Aţi lucrat câţiva ani în străinătate, în Franţa, Anglia, Olanda şi Statele Unite. Acolo vi s-a propus un post de conducere, vi s-au oferit mulţi bani, însă dorul de casă a învins. Aţi revenit în ţară. De ce?

Dincolo de confortul material, am simţit că acolo am un suflet amputat. După ce am funcţionat acolo în condiţii optime, eram şocat. Când te întorci vezi şi mai acut toate deficienţele. Atunci m-am hotărât că dacă m-am întors trebuie să fac ceva. Nu vreau să rămân şi doar să mă plâng, cum marea majoritate a oamenilor o fac. Eu m-am întors şi trebuie să fac ceva. Obiectivul era clar: să transform Secţia mea de Terapie Intensivă de la Timişoara, care arăta foarte prost, într-o secţie comparabilă cu cele în care lucrasem în Vest. Am modernizat-o, arătând acum ca în Occident. Şi apoi am atacat proiecte naţionale din specialitatea noastră.

Anestezia este la graniţa dintre viaţă şi moarte. Şi, cu toate acestea, puţini oameni îşi dau seama că anestezistul este la fel de important ca un chirurg, întrucât şi el trebuie să se adapteze la fel de rapid în situaţii neprevăzute, aflate la limită.

Da, există şi butada “oamenii vin să se opereze, nu să se anestezieze”, dar anestezia are un rol major care acum s-a impus. Anestezia a făcut posibil progresul chirurgiei. Extraordinara dinamică a specialităţii Anestezie-Terapie Intensivă, care a explodat în ultimele decade, atât prin mijloacele farmacologice, cât şi prin dotarea tehnică, a făcut posibile operaţii care acum două-trei decade erau de neînchipuit. Acum se pot opera pacienţi oricât de gravă ar fi starea lor, aproape că nu mai avem contraindicaţii, cum era înainte. Atunci, la un pacient foarte în vârstă, de 80 de ani, sau la unul cu accident vascular cerebral sau care avusese infarct, chiar dacă era vorba despre o operaţie banală de apendicită perforată, aceasta nu se făcea pentru că nu era sigur că bolnavul rezistă. Acum aceste lucruri au intrat în rutină. Prin siguranţa oferită de anestezie sunt posibile progresele extraordinare ale chirurgiei, care şi-a permis proceduri tot mai mari, tot mai invazive, care nu mai pun în pericol viaţa pacientului. Din acest punct de vedere, rolul anesteziei este major, pentru că ea nu este numai injecţia de somn, este terapie intensivă perioperatorie. Practic, anestezistul răspunde de funcţiile vitale ale pacientului în timpul intervenţiei. De multe ori, chiar dacă intervenţia e mică, solicitarea este mult mai mare pentru anestezist decât pentru chirurg, atunci când pacientul este foarte grav. Sunt două specialităţi indispensabile în rezultatul final al vieţii pacientului.

Anestezia este o ştiinţă, dar, în acelaşi timp, are şi o parte de inefabil”

După un dialog cu Doamna cu coasă

Domnul profesor Litarczek îmi spunea într-un interviu, acum câţiva ani, că anestezistul trebuie să aibă întotdeauna o inimă rece. Dumneavoastră cum o aveţi?

Este necesar acest lucru ca să poţi să controlezi totul. Sunt fericit că pot să-i fiu prieten acum Maestrului. La cei peste 80 de ani este foarte activ şi a fost alături de noi în toţi paşii pe care i-am făcut. În anestezie este absolută nevoie de capacitatea de a-ţi menţine controlul pentru că ea operează doar în situaţii extreme, între viaţă şi moarte, şi apoi acel parcurs al operaţiei care este ca un zbor, o decolare, o plutire şi aterizarea te solicită cel puţin într-o manieră comparabilă cu cea a unui pilot care răspunde de nişte vieţi. Este cunoscută această comparaţie între cele două profesii şi se reflectă, de asemenea, în modalităţi de lucru din aviaţie folosite în profesia noastră. Este la modă acum şirul de checklist-uri, adică să bifezi toţi paşii pe care trebuie să-i faci, pentru că acţiunile sunt tot mai complexe şi există riscul să uiţi un pas care poate compromite rezultatul. Şi iată că acum acest mod de lucru intră şi în domeniul medical şi, prin excelenţă, în domeniul anesteziei-terapiei intensive.

Cât de gravă poate fi o greşeală în anestezie? Pentru că, la un moment dat, îmi închipui că sunt situaţii când trebuie să intri într-o urgenţă, fără a şti foarte multe lucruri despre pacient. Cedarea la presiunea psihologică este o greşeală?

Sigur, este un domeniu în care, prin natura patologiei şi a profilului pacienţilor, orice eroare poate avea un impact foarte mare. Trebuie spus însă că în prezent anestezia este un act medical cu un grad foarte mare de siguranţă. Incidenţa erorilor şi a complicaţiilor datorate anesteziei a scăzut extraordinar în ultimele două decenii şi aceasta pentru că avem o mare varietate de mijloace la îndemână. Există medicamente care se pot adapta situaţiei pacientului indiferent care este aceasta, fie că este hipertensiv sau hipotensiv, care se adaptează la profilul cardiac, la cel metabolic şi cel respirator… Anestezia a devenit de fapt un element cheie de siguranţă a pacientului pe parcursul unei intervenţii chirurgicale. Există în continuare, desigur, şi complicaţii şi incidente, dar şi erori. Este un subiect cunoscut şi discutat în lumea medicală. Oricum, faptul că ele au scăzut la un nivel atât de mic ne plasează într-o zonă fastă, comparativ cu maeştrii noştri care au practicat-o şi au salvat multe vieţi, dar şi cu preţul unor complicaţii, al unor erori.

În secţia de Anestezie-Terapie Intensivă de la Timişoara

Dar, desigur domnule doctor, cu cât este mai performant sistemul de aviaţie, ca şi în anestezie, cu atât mai mult creşte neprevăzutul. Şi, cu siguranţă, din acest motiv, standardizarea este foarte importantă. Anestezia, dincolo de aspectul său pur medical, te provoacă şi în alte domenii, extramedicale?

Aş spune chiar filosofice. Ea este o ştiinţă, dar, în acelaşi timp, are şi o parte de inefabil. Sunt gânditori, sunt medici care apreciază că anestezia ar putea fi considerată cea mai mare invenţie a omenirii, pentru că ea interferează cu starea de conştienţă. Prin simplul fapt că aboleşte temporar starea de conştienţă şi apoi o readuce la normal într-o perioadă scurtă de timp, prin simplul fapt că interferează cu ea, ne-ar putea ajuta să înţelegem cel mai mare mister al fiinţei umane: ce este conştiinţa umană, ce este sufletul. Există foarte multe consideraţii pe această temă. S-au scris şi foarte multe cărţi, cum ar fi ”Anatomişti în căutarea sufletului”, pe care nu l-au găsit.

Să ne aducem aminte despre acest subiect, abordat de medicul oncolog radiolog Jeffrey Lang, care amintea despre dovezi ale existenţei lumii de dincolo, făcând nişte experienţe pe bolnavi de cancer în stadiu terminal, sau de neuro-chirurgul Eban Alexander, care vorbea de faptul că ne continuăm existenţa înr-un univers paralel, sau de psihologul Raymond Moody în ”Life after Life”, până la celebrul cosmolog Stephen Hawking, care compară creierul uman cu un computer performant. Ce credeţi despre aceste explicaţii? Sunt ele ştiinţifice? Au legătură cu ceea ce se întâmplă în timpul morţii clinice? Există revelaţie în medicină?

Anestezia nu acţionează numai într-un loc anatomic anume aşa cum se considerase înainte. Acţiunea sa este difuză şi practic din perspectiva mecanismelor de acţiune ale anesteziei, acum starea de conştienţă este şi ea înţeleasă nu ca o funcţie a unei zone specializate a creierului, ci ca o funcţie a sistemului nervos central în totalitatea lui. Spus mai poetic şi mai vizual, starea de conştienţă e considerată ca un fel de nor de electroni, un epifenomen al creierului sau, mai imaterial, ca o lungime de undă, poate unica lungime de undă care vibrează la lungimea de undă a Creatorului. Iată cum, prin cunoaşterea mecanismelor acestea legate de anestezie deschidem fereastra spre concepţii sau ipoteze ce se apropie foarte mult chiar de concepţiile religioase. Sigur că lucrând în zona asta între viaţă şi moarte, pe care o tot amintesc, ea te provoacă să-ţi pui multe întrebări: ce este moartea? Faptul că lucrez în această specialitate a determinat în mine o evoluţie a conceptului de moarte. Moartea este, în munca mea, tot timpul prezentă. Este o rubrică permanentă în raportul de gardă al unei secţii de Anestezie Terapie Intensivă. Moartea este mereu prezentă, eşti mereu în dialog cu această doamnă cu coasa, chiar într-o competiţie, într-un meci în care de multe ori câştigăm. Uneori şi pierdem. Te urmăreşte această apropiere intensivă a morţii şi o percepi diferit din acea zonă.

Împreună cu soţia sa

În activitatea de transplant, medicii anestezişti sunt cei care identifică pacienţii care ajung în moarte cerebrală şi devin potenţiali donatori de organe. De altfel, dumneavoastră sunteţi Coordonator naţional al Sistemului de identificare şi management al donorilor de organe şi ţesuturi în moarte cerbrală.

S-a dovedit clar că în momentul în care creierul îşi încetează activitatea, şi acest lucru se diagnostichează prin teste standardizate internaţionale, mai întâi clinic, apoi prin electroencefalogramă şi alte teste, va urma inevitabil şi oprirea inimii. Pacientul este considerat decedat în momentul diagnosticului morţii cerebrale.

Şi cu toate acestea sunt medici în străinătate care, în ultimul timp, afirmă faptul că există o funcţionare a creierului, chiar după ce este instalată moartea clinică.

Moartea clinică nu este sinonimă cu moartea cerebrală, este o stare în care există într-adevăr potenţial de reversibilitate. Diagnosticul de moarte cerebrală, standardizat, confirmă faptul că, invariabil, va urma şi oprirea cardiacă; nu există nicio excepţie dintre toate cazurile de moarte cerebrală înregistrate pe plan mondial. După instalarea morţii cerebrale, există un interval în care, doar prin terapie intensivă susţinută, unele organe pot fi menţinute viabile şi utilizate pentru transplant, pentru a salva alte vieţi. După stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală, pacientul este medical şi juridic declarat decedat. Acordul familiei permite apoi prelevarea organelor viabile şi care vor trăi şi vor menţine în viaţă alţi oameni.

Cu doctorul Raed Arafat

Revin la întrebarea pusă de dumneavoastră: ce e moartea?

După concepţia generală, moartea e un moment, momentul de final al unui proces numit viaţă, marcat ca atare în certificatul de deces: anul, ziua, ora. De fapt, când analizezi moartea din Reanimare, îţi dai seama că în momentul în care declarăm pe cineva decedat, în acel individ încă există viaţă. Viaţă care, în cazul transplantului, va continua să trăiască în alţi oameni pe care îi va salva. Şi atunci nu poţi să nu faci referire la Shakespeare, care, în genialitatea sa, şi-a pus această problemă, scriind: ”Sunt oare morţii morţi, Când părul şi unghiile continuă să le crească în morminte?”. Şi tot el răspunde anticipând conceptul de moarte cerebrală: ”O, da, pentru că atunci când creierul nu mai funcţionează omul este mort”. Concluzionând toate acestea, ajungi clar să înţelegi că moartea nu este acel punct final al unui proces numit viaţă, ci, în mod evident, medical, moartea este şi ea un proces. Da, moartea este un proces care continuă procesul numit viaţă. Şi acceptând această realitate medicală indiscutabilă, iată cum se deschide o fereastră către un alt gând: De ce oare nu ar urma un alt proces şi după aceasta?

”Oamenii sunt nefericiţi pentru că nu ştiu că sunt fericiţi”

Cu Patriarhul Anesteziei, Prof. Litarczek

Vreţi să spuneţi că există ”Viaţă după moarte”, aşa cum se afirmă uneori?

Da. Eu rămân ataşat concepţiei creştine şi cred că moartea este doar un proces care continuă procesul vieţii şi după care urmează celălalt proces, Marele Necunoscut.

Vi s-a întâmplat, domnule doctor, ca după trezirea din anestezie, un pacient să vă povestească că a trecut prin acel ”tunel luminos”, că a văzut acea lumină puternică? Au trăit ei o simplă iluzie?

Aceste trăiri sunt certe. Avem mulţi pacienţi care ajung în stop cardiac, sunt resuscitaţi, revin la viaţă, la starea de conştienţă şi o parte din ei raportează acest tip de experienţe. Ba chiar unele care preced trecerea prin tunel. Chiar profesorul Litarczek a trecut printr-o asemenea experienţă într-o situaţie medicală critică, când s-a detaşat de corpul său şi a văzut tot ceea ce i s-a întâmplat în sala de operaţie şi a raportat după aceea cu lux de amănunte, povestind şi despre unele manevre de resuscitare, şi după aceea, cum a simţit că recade în corpul său. De altfel, mai am încă un caz, al unei colege foarte tinere care a făcut un stop cardiac şi a fost resuscitată de colegi timp îndelungat şi care apoi a putut să redea cu exactitate tot ceea ce s-a întâmplat în sala de operaţii. Aceste lucruri există şi de la această realitate putem evolua într-o multitudine de ipoteze. Fără a le considera dovezi indubitable, ele îmi alimentează credinţa mea în suflet, în viaţa de apoi, în Creator, în Dumnezeu.

Ca pacient, atunci când semnezi acea confirmare că îţi asumi un risc intrând într-o operaţie, trăieşti un moment sfâşietor, în câteva minute făcându-ţi un bilanţ al vieţii. E o zonă care te marchează.

Da, este un moment special, în care oamenii, fiind într-o situaţie limită, trec prin nişte reacţii deosebite. Îmi aduc aminte de mulţi pacienţi, cu care mergând împreună spre sala de operaţie îmi destăinuiau momente dramatice din viaţa lor. Ştiu multe persoane care au trecut prin reanimare şi care, supravieţuind, s-au schimbat. Au ajuns să îşi reconsidere valorile într-un mod radical. Acolo realizezi pe de o parte cât eşti de norocos, pentru că de multe ori doar soarta, nenorocul fac ca ei să fie acolo şi noi să fim în picioare. Am o imagine în care o puşcă nevăzută, silenţioasă îl nimereşte pe cel de lângă noi. Ajungi să relativizezi falsele tale mari probleme existenţiale. Acest lucru te ajută într-un fel să apreciezi darul incredibil al vieţii, de care uităm de cele mai multe ori. Uităm mult prea uşor, lăsându-ne otrăviţi de probleme minore. De multe ori le spun colegilor şi prietenilor mei, atunci când îi văd nemulţumiţi, nervoşi: haide să-ţi fac psihoterapie la Reanimare, să vezi ce înseamnă cu adevărat necazul. Aşa vei descoperi cât eşti de fericit. Le aduc aninte de incredibila butadă a lui Dostoievski: ”Oamenii sunt nefericiţi pentru că nu ştiu că sunt fericiţi”. Spusă de un om care a trăit atâta suferinţă, de la epilesia de care a suferit la suferinţa închisorii, la condamnarea la moarte cu ştreangul pus la gât. Pe de altă parte, profesia mea te supune şi unor stări negative extraordinar de intense. În general, la Reanimare nu trăim în stări de mijloc, ci doar în extreme, datorită dramelor la care suntem martori.

Ales Omul Anului 2013 de Cotidianul

În cazuri de urgenţă, cum vă daţi seama care este cea mai bună anestezie pe care trebuie s-o aplicaţi unui pacient?

Există o mare diversitate de situaţii cu care te confrunţi şi la care trebuie să aplici varianta cea mai bună de tratament. Această diversificare a impus un curent în medicina modernă, acela al ghidurilor şi standardelor. Să creăm protocoale care să standardizeze măsurile ce trebuie luate în diferite situaţii clinice particulare. Acest lucru s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Dar, din păcate, de multe ori aceste ghiduri sunt destul de rigide şi nu sunt perfect adaptate situaţiei pacientului. Eu consider ghidurile necesare pentru că ele garantează un standard minim de performanţă, foarte util pentru medicii tinerii, întrucât au la ce să se raporteze. Atunci când apar experienţa şi expertiza în domeniu, ele nu mai sunt la fel de utile, pentru că experţii ajung la soluţii superioare lor. De multe ori flerul şi feelingul profesional contează mult.

Cum reacţionaţi când aveţi un pacient alergic care poate face oricând un şoc anafilactic?

Aceasta e una din provocările specialităţii noastre. Din păcate la o parte dintre pacienţi acesta poate izbucni brusc şi poate fi ameninţător de viaţă. În şocul alergic, dacă se intervine corect şi la timp, pacientul poate fi salvat. Important este să te pregăteşti pentru toate posibilele complicaţii şi situaţii ce pot apărea în mod neprevăzut. Când eşti tânăr, doreşti să-ţi reuşească anestezia. Eşti axat pe tehnicile actului în sine. Însă experienţa te face să fii obligat să pregăteşti tot. Pentru că dacă pacientul face acest şoc şi tu nu ai pregătită adrenalina salvatoare şi îţi trebuie un interval până s-o găseşti, pauza poate fi decisivă pentru pacient.

Care a fost cel mai greu moment prin care aţi trecut în această profesie?

Există momente grele inevitabile, de aceea le spun studenţilor mei: cel mai important lucru este ca voi să faceţi alegerea profesiei şi a specialităţii. Dacă nu alegi tu, intervine acel moment critic când regreţi că ai îmbrăţişat această profesie şi te vei întoarce cu furie asupra celui care te-a îndemnat s-o faci, putând eşua; dacă ai ales tu, vei strânge din dinţi şi vei merge mai departe.

Unul dintre momentele cele mai dificile a fost începutul, când mi se părea că nu voi avea niciodată capacitatea tehnică de a face atâtea manevre. Apoi a fost inevitabilul deşert al umilinţei. Până când am înţeles că este benefic, am suferit pentru că trebuia să accept la un moment dat că ştiu puţin şi că pornesc de la zero.

”Neputinţa de a salva o viaţă este expresia maximă a eşecului”

În Salonul de Terapie Intensivă

Ce înseamnă eşecul în viaţa dumneavoastră?

Neputinţa de a salva o viaţă este expresia maximă a eşecului. Cea mai grea parte din meseria noastră, pentru mine, este cea în care trebuie să comunic unor părinţi că şi-au pierdut copilul sau că nu are nicio şansă. Este înfiorător atunci când văd la capătul culoarului lung, care am impresia că nu se mai termină, nişte părinţi aşteptând de la tine o veste şi tu ştii ce trebuie să le spui. Este o Golgotă pe care o parcurgi şi care te consumă înfiorător. Toate acestea explică de ce această profesie este profesia cu cel mai mare grad de toxicomanie (alcool, tutun, droguri), tentaţia de suicid, probleme psihiatrice. Pentru că mulţi dintre medici nu rezistă, nu-şi pot păstra echilibrul şi cedează. E un preţ enorm pe care îl plătesc cei care lucrează încontinuu pe această linie a frontului dintre viaţă şi moarte.

În sala de operaţii, chirurg şi anestezist şi Dumnezeu deasupra, cum vă înţelegeţi? Chirurgul este considerat de pacient ca un senior, cu o aură de zeu. Dar, în această situaţie, rolul anestezistului este la fel de mare. La un moment dat trebuie să te înţelegi din priviri. Aveţi o echipă cu care lucraţi?

Fiecare chirurg sau anestezist are o întreagă paletă de bancuri despre celălalt. Este o relaţie intensă şi esenţială. A existat o perioadă în care se favoriza lucrul prin rotaţie, astfel că un anestezist lucra prin rotaţie în toate specialităţile chirurgicale, asigurând o repartiţie echitabilă. În ultimul timp însă e favorizată munca în cluster-uri, aceste grupuri în care există un spirit de echipă. E foarte important ceea ce spuneaţi, să comunici şi să ai încredere. Se spune că un chirurg bun merită un anestezist bun, iar un chirurg prost merită un anestezist foarte bun, ca să poată rezolva complicaţiile acestuia. Doctorii sunt şi ei supuşi avatarurilor păcătoase ale naturii umane şi de multe ori orgoliile influenţează relaţiile. Dar aceste aspecte sunt mai degrabă superficiale, mai profundă este responsabilitatea în faţa marilor provocări comune.

O ţară bolnavă îşi alungă salvatorii”

La semnarea protocolului între România şi Republica Moldova

Bineînţeles, anestezistul trebuie să supravegheze bolnavul şi după operaţie. Apar dilemele. Vă analizaţi întrebându-vă: ”Sunt eu vinovat? Poate aparatura tehnică nu a fost performantă? Poate nu am avut medicamentul necesar la momentul potrivit? Poate s-a întâmplat ceva care nu depindea de mine? Poate trebuia făcută o anestezie rahidiană sau era mai bine o anestezie generală?”. Întrebări, întrebări… Mai ales că în această profesie nu totul este făcut după schemă.

E un subiect de mare interes managementul eşecului. Incapacitatea de a asigura acest management este principala sursă de decompensare a unui medic. Există cursuri şi tehnici de comunicare a veştii proaste către membrii familiei, există cursuri în care înveţi cum să manageriezi această problemă din punct de vedere legal, pentru că există tendinţa, foarte naturală, să încerci să acoperi o eroare. Ceea ce este cel mai greu, de fapt, se petrece înăuntrul tău. De mult mai multe ori decât eventuale situaţii medico-legale. Sunt mult mai multe cazuri care obsedează minţile doctorilor decât cele legate de reclamaţii sau proces. De fiecare dată când pierzi un pacient te întrebi în nopţile lungi de insomnie: oare nu puteam face altceva? Şi tu, ca medic, te revolţi împotriva absurdităţii pierderii unui om. Asta dă de fapt dificultatea acestei profesii: procesul interior. Pe lângă acest proces interior care este inevitabil apare apoi şi mediul în care trăieşti şi care la noi este marcat de o agresivitate tot mai mare asupra corpului medical. Medicul este vinovat de tot ce se întâmplă rău şi de tot ce nu merge bine. Prin această atitudine se contribuie la un fenomen naţional dramatic: alungarea din ţară a salvatorilor. Numărul de medici a scăzut la 1,9 doctori la mia de cetăţeni, cel mai mic din Europa. O ţară bolnavă îşi alungă salvatorii. Nişte salvatori a căror valoare este indiscutabilă şi s-a dovedit reală la o scară foarte largă. S-a dovedit că medicii români sunt foarte valoroşi. Dintre cei 15 mii de medici români care au plecat în sisteme sanitare foarte bine puse la punct din Occident, cvasi-totalitatea lor s-a inserat excelent în clinici şi spitale de renume. Şi această afirmaţie este susţinută de câteva exemple edificatoare. Am fost recent, ca reprezentant al României, la întâlnirea Consiliului European al profesiei noastre. Reprezentantul Irlandei se numeşte Ştefan Gligor. Reprezentantul Angliei, Bazil Ateleanu. Cel al Franţei, Dan Ungureanu-Longrois. Preşedintele Societăţii Europene se numeşte Daniela Filipescu. Toţi sunt români născuţi în România şi au făcut Medicina şi s-au specializat aici. Şi iată că nu au rămas nişte simpli ”căpşunari pe câmpiile medicinii”, cum le place unora să spună despre medicii care au plecat, ci performează la cel mai înalt nivel în ţările respective. Iată o realitate a cărei forţă de expresie este atât de mare încât nu mai e nevoie de niciun fel de comentariu.

Alături de Cristi Minculescu

Dar să coborâm pe pământ. Ne pleacă medicii. Statul român plăteşte o sumă imensă pentru şcolarizarea lor şi cred că este în continuare o mare greşeală ca după terminarea facultăţii aceştia să nu semneze, ca peste tot în lume, un act adiţional prin care să fie obligaţi să lucreze timp de trei ani în România după terminarea studiilor. Poate într-un fel ar fi stopată această fugă masivă a creierelor. Şi tot atât de adevărat este faptul că aceştia pleacă întrucât salariile medicilor sunt mizerabile. Aveţi o funcţie de răspundere. Sunteţi Ministru Secretar de Stat la Sănătate. Ce provocare v-a împins să acceptaţi acest post?

Suntem martori la o dramă, datorită statutului medicului în societatea românească. Şi cred că o mare vină o are Europa occidentală. Am spus-o explicit la Congresul European: faptul că noi, România, dăm mai mult ţărilor bogate decât primim în domeniul sanitar. Cine poate evalua aportul acesta incomensurabil cu atâţia specialişti care sunt oferiţi pe tavă? Europa, de câte ori deschidem această discuţie, are tendinţa să închidă ochii. Medicii români i-au rezolvat o mare problemă. Suntem o ţară cu hemoragie continuă. Sigur că şi noi trebuie să facem ceva rapid, pentru a schimba statutul medicului, dar Europa este obligată să recunoască această problemă. Ni se spune: ”De vină sunteţi voi că nu asiguraţi o salarizare bună”. Dar niciuna dintre ţările din Europa de Est nu poate remonta acest handicap peste noapte. Acest lucru trebuie impus Europei de Vest, care trebuie să aloce direct, proporţional, fonduri importante. Ei sunt beneficiarii acestui fenomen. Oferim un capital greu de evaluat financiar şi rezolvăm o problemă serioasă pentru vestul Europei şi nu primim nimic în schimb. Eu am spus-o şi o voi afirma de câte ori am ocazia.

Aşadar, ce v-aţi propus să realizaţi în domeniul Sănătăţii care este atât de vitregit? Care sunt acţiunile prioritare?

Am acceptat acest post cu dorinţa de a realiza câteva planuri concrete. Am fost chemat ca profesionist, şi nu politic. Vreau să mă concentrez pe elemente pe care eu le ştiu din practica medicală şi care sunt convins că sunt foarte necesare în sistemul sanitar. Noi, în România, avem un sistem de urgenţă prespitalicesc bine pus la punct în realizarea căruia un merit deosebit îl are doctorul Raed Arafat. Din păcate însă, calitatea îngrijirii pacienţilor gravi nu este la fel de bună în spitale, acolo unde se duce bătălia definitivă. Or, ca să fim logici şi să avem în minte pacientul, şi nu un anumit sector de specialitate, lucrăm la implementarea unor proiecte prin care să asigurăm condiţii bune de îngrijire pentru toate marile urgenţe şi în spitale. Am numit aceste programe ”Acţiuni Prioritare” şi pe unele dintre aceste proiecte deja am început să le lansăm: Unul din ele este Acţiunea Prioritară Infarct Miocardic Acut, care asigură finanţarea stenturilor pentru tratamentul în urgenţă a pacienţilor cu infarct. Spitalele nu au bani suficienţi să asigure întotdeauna stenturi, iar pacienţii nici ei, de cele mai multe ori, nu-şi permit să le cumpere, fiind destul de scumpe. Acest program a dus la o scădere de trei ori a mortalităţii. Acţiunea Prioritară Anestezie-Terapie Intensivă completează finanţarea insuficientă de la Casa de Asigurări de Sănătate pentru tratamentul celor mai grave cazuri din spitale, internate în secţiile de Terapie Intensivă. Un alt program este ”Acţiunea Prioritară Moarte Subită”, axată pe pacienţii cu tulburări de ritm cardiac severe, ce pot determina stopul cardiac, prin care se asigură defibrilatoarele implantabile intracardiace ce previn moartea. Aceste aparate recunosc imediat tulburările de ritm şi intervin salvator. Sperăm ca anul acesta să reuşim să lansăm încă două proiecte: ”Acţiunea Prioritară Accidentul vascular cerebral”, prin care să asigurăm finanţarea pentru medicamente trombolitice, acele medicamente care desfundă vasul cerebral obstruat şi astfel pot preveni deficitele neurologice, evitând ca pacienţii cu accident cerebral să rămână cu handicap major, trăind o adevărată dramă. Şi mai avem ”Acţiunea Prioritară Traumă”. Anual, conform datelor furnizate de Poliţia Română, mor peste 3.000 de oameni numai din accidente de circulaţie. Putem spune că la 10 ani dispare un oraş de dimensiuni medii. Este o problemă majoră, pentru care nu a existat niciun program până în prezent. Vrem să dăm drumul la acest program prin care să finanţăm materilele de osteosinteză care sunt necesare în operarea acestor pacienţi. E vorba despre materiale scumpe din titan pe care bugetele spitalelor nu şi le permit şi cu atât mai puţin pacienţii. Dacă ne ajută Dumnezeu să le implementăm, putem spune că a rămas ceva după noi care are impact direct asupra salvării pacienţilor gravi. Eu consider că orice sistem trebuie să pună ca prioritate absolută urgenţele majore, acei oameni aflaţi între viaţă şi moarte care nu mai pot aştepta ziua de mâine. Ne-am propus şi o nouă paradigmă în ceea ce priveşte lista de medicamente compensate. Această actualizare nu este normal să se facă o dată la şase ani. Ea trebuie să fie un proces continuu prin care atunci când un medicament nou apare şi îşi arată beneficiile prin studii serioase conform standardelor internaţionale să poată fi evaluat şi eventual introdus. De asemenea, procesul trebuie să includă şi un mecanism de scoatere a medicamentelor care nu îşi mai găsesc justificarea pentru că între timp au apărut alte medicamente mai eficiente. Un program important, cu finanţare prin Banca Mondială, va demara în această toamnă şi va avea ca obiective modernizarea infrastructurii şi dotarea cu echipamente medicale în sectoare cheie ale sectorului sanitar, ca radioterapia, radioimagistica, blocurile operatorii, unităţi de primire a urgenţelor şi secţiile de anestezie-terapie intensivă.

”Profesia de medic este uneori, aşa, ca o iubită

Alături de Doctorul Raed Arafat într-o conferinţă

Ca profesor universitar, ce îi sfătuiţi pe studenţii dumneavoastră? Cum să fie drumul pe care să şi-l aleagă?

Le spun studenţilor şi mai ales rezidenţilor mei la început de drum: acceptaţi cu umilinţă cât de puţin ştiţi, nu mascaţi pe un eşafodaj slab realitatea, pentru că apoi orice construcţie se va prăbuşi. Trebuie să accepţi că pentru a deveni meseriaş trebuie să treci prin acel deşert al umilinţei înainte de a ajunge la oază. Toţi tinerii medici, în momentul în care încep rezidenţiatul, au în faţă o altă miză. Nu mai este vorba să iei un examen ca la facultate, ci să înveţi o meserie care nu numai că îţi dă sursa de trai, dar te defineşte ca om. Pentru aceasta urmează o perioadă de sacrificiu inevitabil. În primii ani, un medic tânăr trebuie să renunţe foarte mult la stilul său de viaţă, la hobby-urile sale, pentru a dedica cea mai mare parte din timp studiului, pregătirii. Dacă descoperă pasiunea şi interesul pentru meserie, relaţia sa cu profesia nu va fi una de povară, ci una pasională. O relaţie de dragoste. Cunosc o asistentă în vârstă care stătea cu o ţigară în colţul gurii când eu veneam după-amiaza sau noapea să-mi văd pacienţii şi care îmi spunea: ”Iarăşi te-a chemat amanta!”. Şi profesia de medic este uneori, aşa, ca o iubită.

Aveţi studenţi astăzi care au această pasiune nebună?

O, da. În ultimii ani mulţi şefi de promoţie aleg această specialitate. La primul curs întreb: Dragii mei, cine a dat la Medicină cu gândul să devină anestezist? Răspund unu, doi, maximum trei pe an. Şi le spun ca pe mine asta mă relaxează pentru că nu risc, prin cursul meu, să distrug visul nimănui. Dar în fiecare an facem adepţi. Nu încep niciodată cursul lăudând această specialitate. Ci le spun: bine aţi venit în cea mai dură, cea mai stresantă, cea mai încărcată cu responsabilitate profesie care există în lume. Veţi lucra într-un mediu de lucru cu infecţii, cu viruşi, cu sânge, cu secreţii umane. Şi totul suprasaturat de suferinţă. Iată tot atâtea motive să nu faci această meserie. Dar, în acelaşi timp, tot atâtea motive pentru câţiva nebuni să o facă pentru că miza îi atrage. Aceea că ai salvat o viaţă.

”În lipsa sacrului, inundaţi de profan, ne dezumanizăm”

UNIREA Societăţilor de Anestezie din România şi Moldova

Între Ştiinţă şi Transcendent, unde se situează medicina?

E o meserie de graniţă, aşa cum am mai spus, între viaţă şi moarte, între suferinţă şi salvare, între ştiinţă şi Dumnezeu.

Avem nevoie de sacru, domnule doctor? Ce crede un pozitivist ca dumneavoastră, un om de ştiinţă?

Sacrul este absolut necesar. În lipsa sacrului, inundaţi de profan, ne dezumanizăm. Meseria asta m-a ajutat foarte mult să-mi întăresc credinţa. Fără îndoială este zona în care vedem că se întâmplă Miracole. Vezi pacienţi cărora tu, după toate raţionamentele medicale, ştiinţifice, nu le dai nicio şansă şi totuşi scapă. Şi ar fi o probă de orgoliu nemăsurat să poţi să crezi că toate astea le-ai făcut doar tu. Trăieşti acea senzaţie că ai făcut-o cu ajutorul lui Dumnezeu. Sau că eşti şi tu, coautor, prin gesturile tale, la un Miracol. Ce-ţi poate oferi mai mult o profesie decât asta?

Sunteţi un om calm în faţa situaţiilor limită?

Sunt mai calm decât în viaţa personală şi ajung să fiu mult mai calculat. A transmite siguranţă, calm şi încredere echipei este extraordinar de important.

În viaţa atât de agitată pe care o duceţi, şi aş îndrăzni să spun extrem de dură, cum reuşiţi să vă încărcaţi bateriile?

Datorită meseriei am ajuns să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am şi să mă bucur de toate darurile pe care le am de la viaţă şi că trăiesc. În situaţii limită, de presiune, ca şi în faţa durerii şi a suferinţei, apelez la ceea ce recomand şi pacienţilor mei: rugăciunea. Conceptul de fericire creştină are o bază antropologică. Pentru omul credincios, care crede cu tărie că este o fiinţă creată şi că Dumnezeu este creatorul lui, este absolut firesc să-l roage pe Dumnezeu să-l vindece. Eu cred şi simt că ajută pe fiecare om în parte. Apoi familia are un rol esenţial, ca şi prietenii. Dumnezeu a făcut să am parte de toate aceste daruri.

Ce vă nemulţumeşte în lumea de azi?

Ieşind dintr-o societate controlată şi lipsită de valori, am intrat cu entuziasm într-o societate liberă, dar care, vai, s-a dovedit şi ea total bulversată în ceea ce priveşte valorile. În comunism trăiam cu iluzia şi speranţa evadării înspre o lume liberă, care să ne ofere altceva. Acum trăim cu potenţialul sau foarte probabilul eşec – economic, social, moral – la nivel mondial al societăţii moderne. Pe de altă parte, eu cred că acest şoc, ca şi cele de la Reanimare, poate reprezenta momentul de cotitură, momentul întoarcerii spre adevăratele valori, spre o umanitate mai sănătoasă.

Când aveţi o picătură de timp ce faceţi?

Îmi place foarte mult să citesc, dar, din păcate, e o plăcere pe care mi-o fură de multe ori profesia, care îmi pune sechestru pe toată viaţa. Dar mă lupt să-mi fac un strop de timp să pot să citesc o carte, să pot vedea un film mai deosebit, de artă, să merg la spectacole, la concerte. Îmi place să călătoresc. Lucruri obişnuite. Şi încerc, dar îmi şi place să fac ceea ce doctorii spun mereu: să am grijă de sănătatea mea.

La ce visaţi?

În timpul visului trăiesc o altă viaţă. Am o panoplie de vise extrem de variate, care, de multe ori, mă marchează. E dansul fascinant al umbrelor, proiectate pe pereţii peşterii de viaţa reală. Visele mele exprimă vâltoarea celuilalt vis: viaţa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 1

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.