Prof. Dr. MSc. Alexandru Vlad Ciurea: „Un chirurg poate fi în aceeaşi zi prinţ şi cerşetor”

Peste unele destine Dumnezeu a presărat har. Cu siguranţă şi peste profesorul Ciurea, un geniu al neurochirurgiei, care şlefuieşte, cu ştiinţă şi artă, creierul uman, atinge substanţa cenuşie. Îşi iubeşte profesia cu pasiune. Cu patimă. A trudit ani în şir, a deschis porţi noi. A înfiinţat Departamentul de Cercetare în Neuroştiinţe al Spitalului Clinic „Bagdasar-Arseni”, a condus şi a fost implicat în aproape 20 proiecte de cercetare naţionale şi internaţionale. A făcut-o cu acea curiozitate a exploratorului.

Vorbeşte despre mentorii săi dens, pasional, tulburător. Încearcă mereu să salveze vieţi dincolo de limita posibilului. Cu tenacitate. În cele peste 20.000 de operaţii a sculptat în creier, aşa cum Brâncuşi a sculptat în piatră. Se comportă în operaţie ca un excelent pianist la care fiecare gest este controlat, repetând, iar şi iar, aceeaşi partitură. Pentru pacienţii săi, el este creatorul de miracole. Vorbeşte cu amărăciune despre criza şi colapsul din sistemul medical româneasc actual.

– Aveţi o carieră strălucită, un CV impresionant, un palmares de titluri greu de enumerat. Ca o recunoaştere internaţională a neurochirurgiei româneşti, faceţi parte din „editorial board” al „Surgical Neurology”, SUA, „Springer Verlag”, Germania şi Viena, „Journal of Neurosurgical Sciences”, Italia, „Asian Journal of Neurosurgery”, Japonia, pentru a nu aminti decât câteva dintre ele. Sunteţi posesorul unor brevete de invenţii, autor a 23 de cărţi. Recent aţi lansat un excelent „Tratat de neurochirurgie” (volumul I), coordonat de dumneavoastră, în care amintiţi despre revoluţia totală din ultimii 30 de ani din domeniul diagnosticării leziunilor intracraniene şi intrarahidiene, despre noile metode de investigaţie neuroimagistice, despre actualităţi şi perspective. Cum aţi pornit să descifraţi tainele medicinii? Ce amintiri aveţi din acea perioadă?

– M-am născut la Vaslui. Era în timpul războiului şi familia s-a deplasat într-o zonă mai liniştită, la Braşov, unde am copilărit şi am făcut liceul. Bunicii mei erau medici şi ei sunt cei care mi-au insuflat dragostea pentru această profesie. Concurenţa era de 10-15 candidaţi pe un loc. Am intrat primul la Facultatea de Medicină din Cluj – am fost foarte mândru de acest lucru – şi am terminat pe locul 5 la Bucureşti. Majoritatea colegilor mei din Bucureşti sunt profesori universitari şi şefi de clinică. Era o emulaţie intelectuală din toate punctele de vedere, care, din nefericire, a dispărut în ziua de azi. Pe vremea aceea noi am preluat şcoala franceză de medicină. Se dădea un examen foarte greu în anul IV de facultate şi deveneai extern clinic. Extern însemna un doctor care avea un salariu foarte mic, care schimba din şase în şase luni spitalul şi era total dedicat clinicii în care lucra fără program, zi lumină, executând toată bucătăria: fişa de intrare, analize, evaluarea pacientului, un preliminar diagnostic, coborârea la camera de gardă, chiar şi transportul de la camera de gardă în secţii, preluarea pacientului, raportul medical imediat către medicul specialist sau primar. Se făcea deci o selecţie formidabilă din cadrul facultăţii, după care urma un alt examen, şi mai dur, care se numea intern clinic, prin care am rămas în Bucureşti şi nu am plecat în stagiu la ţară decât câteva luni pentru că începea stagiul de internat. Ca intern erai obligat să locuieşti în spital, aveai un salariu foarte mic, dar aveai toate condiţiile ca să înveţi. Nu ţi se cerea decât să stai 24 de ore din 24. Se asigurau masă şi casă şi erai format ca viitor clinician, ca viitor cadru universitar sau ca viitor medic primar cu experienţă încă de pe băncile universităţii. Internatul se dădea în anul VI.

„Înţelepciunea nu o primim de-a gata, trebuie s-o descoperim noi înşine”

– Neurochirurgia românească a avut istorie, a avut blazon. Care v-au fost mentorii?

– Am prins o constelaţie de profesori cu totul deosebiţi, dedicaţi meseriei, pacientului, ştiinţei şi care imprimau şcolii de medicină din România o anumită ţinută, o anumită calitate, o anumită pregătire. Decenii de-a rândul, şcoala românească de medicină a fost recunoscută şi apreciată atât în Europa, cât şi în afara ei. Am avut profesori cu nume sonore atât prin pregătirea lor profesională, cât şi prin cea academică şi prin cultura generală. Erau iubitori de pictură, de muzică, de teatru. Am să amintesc câteva nume deosebite din domeniul chirurgiei: prof. dr. Setlacek, prof. dr. Juvara, prof. dr. Gavriliu, prof. dr. Dan Alexandrescu, prof. dr. Sârbu, medici internişti la fel de importanţi, precum prof. dr. Bruckner, prof. dr. Spârchez, prof. dr. C.C. Dimitriu, care impuneau prin prezenţa lor o calitate medicală şi umană cu totul deosebită.

Doctorul Ciurea alături de Prof. Dr. P. Black

– De ce neurochirurgie?

– Mi-am dorit să fac chirurgie. După terminarea facultăţii, am parcurs stagiul de chirurgie generală, de obstetrică-ginecologie, de medicină internă, pediatrie, care erau obligatorii. Eram conduşi, în linie dreaptă, de către profesorii universitari care erau şefi de clinică. Şi acum îl ţin minte pe regretatul profesor Dan Alexandrescu, care începea operaţiile la 6.30, cu doi interni şi un medic specialist. La fel şi profesorul Dan Setlacek, începea operaţiile în zori pentru că internii erau „copiii clinicii”. Aşa ne-am format această generaţie de medici devotaţi activităţii medicale şi nu aveam în minte decât să fim cât mai performanţi, cât mai buni, cât mai corecţi atât faţă de clinica respectivă, cât şi faţă de pacienţi.

– De ce aţi ales totuşi această specialitate, cu atâtea necunoscute, deosebit de dificilă, considerată regina artelor chirurgicale? La vremea aceea se opera cu ochiul liber, pe baza unor investigaţii simple, a unui examen neurologic. Leziunea se delimita şi apoi se intervenea operator, era o incertitudine totală.

– Se dădea examen de rezidenţiat (atunci se numea secundariat) şi la acest examen am obţinut un loc pe disciplinele chirurgicale. Când a venit locul la repartiţie, aveam de ales între ginecologie sau neurochirurgie. Nici în momentul de faţă nu cred că pot să spun de ce am ales neurochirurgia. Mi-am dorit o disciplină chirurgicală şi cred că m-a mai îndemnat ceva. Prof. dr. M. Olteanu, marele specialist în oftalmologie, m-a îndemnat să fac o disciplină chirurgicală mai deosebită. Am crezut că această alegere va fi doar o etapă din viaţa mea. Primul şoc pe care l-am avut a fost duritatea şi gravitatea leziunilor, atât ale creierului, cât şi ale măduvei spinării. Nici în ziua de astăzi nu regret că am ajuns la profesorul C. Arseni. Era o specialitate extrem, extrem de dificilă pe care nu o recomand nimănui şi care necesită o pregătire cu totul deosebită, atât fizică şi psihică, cât şi intelectuală, pentru a putea surmonta toate problemele pe care le implică patologia sistemului nervos, atât de complicată. În creier se află „centrul de comandă”, pentru că prima celulă care s-a format în organism este celula nervoasă, după care urmează cea cardiacă şi acestea dau naştere acestui miracol – viaţa. Sistemul nervos este cel care conduce întreaga noastră existenţă: ceea ce vorbim, gândim, iubim, ne certăm sau, din contră, reuşim să ne comportăm ca persoane umane civilizate. Profesorul C. Arseni, cu care am parcurs secundariatul, era extrem de dur şi faţă de propria persoană. Când m-am dus să-i cer concediu, mi-a spus: „Eu de 11 ani nu am avut concediu”. Nu permitea colaboratorilor niciun fel de rabat de la activitate, atunci se lucra şi sâmbăta, iar duminica, profesorul venea şi discuta cu colaboratorii despre operaţii, despre activitate, despre ştiinţă. Era singura zi de relaxare pe care o aveam, în prezenţa sau fără prezenţa profesorului, cu şefii de departamente. În rest se lucra non-stop şi nimeni nu se plângea. Nu se punea problema salariilor sau a zilei de mâine. Eram fericiţi că după o săptămână de lucru ne puteam întâlni cu colegii la o discuţie, undeva la o terasă, şi acest schimb intelectual între tineretul medical ne umplea de energie pozitivă pentru o nouă săptămână. După ce am făcut cinci ani de rezidenţiat, am dat examen de specialist în neurochirurgie. Au fost doar două posturi în toată ţara, am obţinut, prin concurs, postul de la Bucureşti, Spital Clinic „Dr. Marinescu”. Între timp am susţinut şi examenul de doctor în ştiinţe, cu specializarea neurochirurgie, tot cu profesorul C. Arseni, după care am devenit medic primar, prin concurs pe ţară. Orice treaptă însemna un mare efort, examenele erau extrem de dure, cel de primariat se ţinea cu public. Afară de starea emoţională şi de apăsarea profesională, mai era şi publicul, care nu întotdeauna îţi era favorabil. Chiar examenul operatoriu era cu public şi se punea ceasul care măsura timpul în care trebuia să termini operaţia (desigur, pe cadavre, ca să nu greşeşti ceva). După ce am terminat, profesorul Arseni a venit l-a mine şi m-a întrebat: „Domnule doctor, de câte ori ai făcut această operaţie pentru ca s-o prezinţi în faţa comisiei?”. De 36 de ori, i-am răspuns. „Trebuia s-o faci de 100 de ori!”.

„Cel mai eficient mod de a face un lucru este să-l faci”

– Profesorul C. Arseni avea o viziune foarte largă pentru a ridica neurochirurgia românească la standarde europene. Într-un interviu pe care l-am avut cu profesorul, acesta îmi povestea despre situaţia dramatică, cu paturi înşirate pe holuri, în care se afla spitalul atunci când s-a produs accidentul lui Nicuşor Ceauşescu şi a avut loc vizita familiei prezidenţiale.

– Într-adevăr, neurochirurgia de la Spitalul „Gheorghe Marinescu” era înghesuită într-un pavilion, în care primeam toate cazurile posibile şi imposibile, care veneau de peste tot şi nici nu se punea problema să refuzăm pe cineva, dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că erau pline culoarele de paturi pentru pacienţii care nu încăpeau în saloane. Când a fost vizita familiei Ceauşescu, profesorul C. Arseni a spus: „Nu trebuie să aranjăm nimic, lăsaţi lucrurile exact aşa cum sunt, dar să fie curăţenie. În aceste condiţii grele lucrez, în aceste condiţii grele îmi desfăşor activitatea pentru toţi”. Prin eforturile profesorului C. Arseni şi ale conducerii statului din perioada respectivă s-a alocat un buget important şi s-a creat clinica de neurochirurgie în care lucrăm şi astăzi şi pe care profesorul a dorit s-o transforme într-un prestigios Centru sau un „Institut al Creierului”. Din nefericire, n-a mai apucat. Această clădire de 10 etaje era destinată întregii patologii neurochirurgicale, traumatice craniene, traumatice spinale, neurochirurgie vasculară, tumorală, pediatrică şi neurorecuperări. Toate, într-un cadru complex de activităţi neurochirurgicale, într-un spital care atunci a fost considerat mamut, dar care avea o destinaţie precisă: rezolvarea tuturor problemelor de patologie a sistemului nervos, cu un număr de 550 de paturi, în totalitate, şi care se dorea un departament bine diferenţiat de neuroimagerie, de terapie intensivă, de cercetare.

– Viziune pe care dumneavoastră aţi dezvoltat-o, pentru că aţi făcut aici nu un spital, chiar un Centru de Excelenţă, un forum de gândire, de dezvoltare a neurochirurgiei pe ţară.

– După profesorul C. Arseni, trebuie să fim foarte corecţi, a urmat profesorul A. Constantinovici, care era nu numai un foarte bun neurochirurg, dar în acelaşi timp un vizionar, care a înţeles că nu se poate să avem un spital atât de mare numai monomorf. Trebuia să conţină şi alte discipline clinice. Pentru că organismul uman nu are numai creier sau numai măduva spinării şi trebuie să existe şi chirurgie generală, şi cardiologie, şi chirurgie plastică reparatorie, şi ortopedie. Astfel s-a dezvoltat un spital pluridisciplinar, în special devotat patologiei neurochirurgicale. S-au menţinut cinci secţii de neurochirurgie complet independente, care îşi desfăşoară activitatea pe diferite planuri neurochirurgicale, aprofundând preponderent patologia cerebrală traumatică, vasculară, tumorală, spinală, pediatrică, funcţională… Aşa a apărut „Centrul de Excelenţă”, printr-un proiect pe care l-am prezentat ministrului Hajdu Gabor. Era în anul 2000. Acest „Centru” a fost dotat în anul 2003 cu cele mai moderne aparaturi din lume, la data respectivă, şi care reprezintă şi elementul nostru de funcţionare, la parametri moderni şi în momentul de faţă. Aparatul Gama Knife pe care l-am adus se afla între primele 10 din Europa la acea vreme. Acest centru nu a fost o improvizaţie, ci o clădire ridicată de la 0 la parametri europeni.

Dr. Ciurea împreună cu alţi oameni de ştiinţă

– Când aţi intrat în această profesie nu exista toată imagistica sofisticată de acum: IRM, tomografie computerizată, investigaţia angiografică 3D rotaţională, ce permite vizualizarea în spaţiu, PET. Cum se lucra atunci?

– Primul lucru care ni se cerea şi pe care trebuia să-l facem cu sfinţenie era un examen foarte atent al pacientului, din toate punctele de vedere. Profesorul C. Arseni era foarte strict cu acest lucru, ca şi şefii de clinică şi de departament. După ce aveai un examen foarte bun clinic, te bazai pe câteva analize paraclinice, radiologice, oftalmologice prin care îţi definitivai diagnosticul. După aceea mai urma şi flerul clinic, ca să ştii leziunea, mărimea ei, localizarea şi ce poţi să faci.

– Flerul în medicină este egal cu talentul?

– Există şi noţiunea de talent, dar în afară de ea este vorba de munca de acumulare, picătură cu picătură, pentru a ajunge la nivelul de pregătire medicală şi intelectuală a doctorului. Foarte mulţi se pierd pe parcurs, din diferite motive. Fie că nu rezistă la ritm, sunt probleme de familie, de sănătate, cu părinţii… Orice pierdere a contactului cu meseria, orice fel de stricare a disciplinei în neurochirurgie, te grevează imediat şi nu mai poţi să ţii pasul cu ceilalţi colegi sau cu cerinţele acestei discipline. Nouă pe vremea aceea ni se cerea foarte mult. Din nefericire, şi eu cer foarte mult de la colaboratori. Noi nu cunoşteam noţiunea de weekend.

– Acum weekendul începe de joi. Toată lumea se gândeşte la asta. Televiziunile ne asfixiază cu grătarele cu mici şi cu drumurile sufocante către litoral… Toată ţara e în petrecere!

– Da. Ne domină acest weekend. De altfel, şi tentaţiile erau mai puţine. Eram fericiţi dacă scăpam câteva zile la munte sau la mare şi asta reprezenta o gură de oxigen. În acele vremuri, în condiţii dificile, munceai mult, dar aveai şi satisfacţii. Şi totuşi se obţineau rezultate remarcabile, şi totuşi reuşeam să învăţăm şi să fim recunoscuţi în afară. Profesorul C. Arseni era citat în marile enciclopedii franceze, cu priorităţi clinice, cu soluţii chirurgicale care au rămas implementate în neurochirurgie. Şi întreaga şcoală de neurochirurgie românească a căutat să capete un suflu european. Generaţia tânără cred că este debusolată şi doreşte mult şi rapid, doreşte să ajungă la vârf fără să aştepte şi mai ales fără să muncească prea mult. „Orice lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede”, spunea Confucius. E nevoie de ore de lucru necuantificabile.

„Alzheimerul, Parkinsonul, cancerul au încă foarte multe necunoscute”

– Vă ocupaţi de mulţi ani de cercetare. Şi aici, şi în străinătate, sunteţi un nume foarte cunoscut. Aţi lucrat ca invitat în Danemarca, Coreea de Sud şi Kuweit. Din păcate, în acest domeniu sunt încă foarte multe enigme: Alzheimerul, cancerul, Parkinsonul, la care să mai adăugăm şi numărul mare de accidente vasculare cerebrale ischemice. Toate tipurile de tumori canceroase sunt în creştere în întreaga lume. România a raportat cele mai multe tumori maligne din tot spaţiul Uniunii Europene. Bolile neurologice au crescut în ultimul timp prin suprasolicitarea sistemului nervos central. De ce credeţi că nu pot fi descifrate? Nu se alocă destui bani pentru cercetare?

– Personal sunt preocupat de elementele de cercetare în domeniul tumorilor maligne ale sistemului nervos, fapt pentru care am şi o serie de publicaţii. De altfel, am dat examen pentru obţinerea titlului de cercetător gradul I-MSc. În lume, în domeniul cercetării afecţiunilor sistemului nervos, eforturile sunt permanente. S-a reuşit să se aloce foarte multe fonduri şi să se facă pas cu pas o mulţime de descoperiri importante. Se acumulează cunoştinţe incredibile în toată lumea atât pentru diagnostic, cât şi pentru terapii, dar noi nu putem privi un tratament al cancerului cerebral exact ca la alte soluţii ale cancerelor, pentru că nu poţi extirpa din creier în totalitatea lui. Poţi încerca, dar deseori este imposibil. Câteva celule dacă rămân refac tumora respectivă. Nu poţi să-l previi. Sunt foarte multe necunoscute. Nu se cunosc metodele de a preveni cancerul cerebral. Edward Kennedy a decedat în 9 luni având tratament medical potrivit cercetărilor actuale şi în jurul lui nume de prestigiu. Deci viitorul în tratarea cancerului cerebral nu este chirurgia. Sper să ajungem să introducem nişte substanţe în creierul uman fără a mai fi nevoie de intervenţia chirurgicală. Chirurgia este cea care poate să scoată tumora de-acolo, poate să scadă tensiunea intracraniană, dar aceste celule canceroase trebuie combătute pe baza altor tratamente. Au apărut o serie întreagă de vectori care transportă celule şi substante cu activitate antitumorală. Nu numai în cancerul cerebral, dar şi în altele, ca leucemia, tratamentul este în continuă schimbare. Privitor la Alzheimer, cu toate eforturile făcute nu se cunosc în momentul de faţă factorii etiologici ca să-i putem combate din timp pentru a preveni apariţia bolii la persoanele mai în vârstă, pentru că după aceea, dintre toate tratamentele încercate, niciunul nu a dat rezultate.

În sala de operaţii

– Care sunt primele simptome care trebuie să ne determine să apelăm la medicul specialist, întrucât ştim că boala canceroasă e surdă?

– Primele simptome sunt cefalee rebelă la tratament, vărsături matinale, tulburări de echilibru şi de vedere, crize de pierdere a conştiinţei. Controlul neurologic este obligatoriu anual după 50 de ani. Investigaţia noninvazivă IRM, prin care se poate obţine maximum de informaţii cu noniradiere.

– Care credeţi că sunt factorii de risc în aceste boli care nu au încă rezolvări?

– Tot timpul s-a discutat că dacă duci o viaţă cât mai cumpătată, cât mai liniştită, fără tutun, fără alcool, fără nopţi pierdute etc., o să trăieşti mai bine, mai mult şi mai sănătos. Winston Churchill a fumat trei-patru trabucuri pe zi, a consumat alcool în fiecare zi, a fost un sedentar, o persoană obeză şi totuşi a trăit foarte mult şi cu o minte lucidă până la 92 de ani. Deci se infirmă aceste afirmaţii. Factori de risc avem la tot pasul, din cauza stresului zilnic, a problemelor zilnice, a nopţilor pierdute, din cauza faptului că poate cerem prea mult de la viaţă. Astăzi vrem să terminăm joia la ora 12 şi să fugim la munte şi la mare… Şi atunci ne autocreăm factori de risc. Nu se mai pune problema unei vieţi liniştite, calme, a unui organism cu un metabolism care să funcţioneze normal. De multe ori depăşim în dorinţele noastre ceea ce ne-au oferit natura şi Dumnezeu. Poate că cerem prea mult de la viaţa noastră. Sunt persoane care, în activitatea lor, într-o zi vin de la Beijing, se schimbă şi a doua zi pleacă spre San Francisco. Toate aceste modificări pe care le suportă celula umană duc la dereglări ale genomului uman şi în special la cea mai sensibilă, care este celula nervoasă, ceea ce poate duce la boli foarte grave. În ultimul timp uitaţi ce se întâmplă în natură cu aceste explozii solare, cu aceste schimbări de climă, cu toate aceste radiaţii, cu telefonia mobilă. Am prezentat şi câteva studii în această direcţie şi am spus că telefonia mobilă este o boală a civilizaţiei, este, ca şi automobilul, un „rău necesar”. Cei care folosesc telefoane mobile timp de 10 ani, 4-5 ore pe zi, sunt predispuşi de a dezvolta tumori cerebrale, avertizează OMS. Undele electromagnetice se focusează ca şi cum ai trage cu Kalaşnikovul asupra celulelor nervoase şi auditive. Trebuie să ne încadrăm în anumiţi parametri şi să le folosim numai atât cât este strict necesar. Nu să stăm toată ziua să facem business la telefon şi să discutăm chiar lucruri neesenţiale, pentru că, în mod sigur, telefonia mobilă, la un număr de ore, afectează nervul auditiv, dă stare de vertij şi o stare de oboseală pe care oricare dintre noi o simţim.

„Diferenţa dintre Dumnezeu şi mine este că El poate ceea ce eu simt”

– Aţi smuls de pe graniţa nefiinţei mii de bolnavi care trecuseră dincolo, în teritoriul morţii. Lucraţi într-o meserie care nu vă permite să greşiţi. Înainte de a intra în sala de operaţii aveţi un ritual?

– În primul rând mă rog la Dumnezeu. Dar înainte mă gândesc la pacientul pe care trebuie să-l operez. Mă rog lui Dumnezeu şi pentru pacienţi, şi pentru mine. Pentru pacienţi să reuşească operaţia, şi pentru mine să am puterea fizică şi psihică să depăşesc momentele grele. Operaţia nu se desfăşoară ca un râu liniştit. Prezintă multe necunoscute şi de multe ori, strategia ta operatorie, pe care ai conceput-o, ţi-ai imprimat-o, diferă foarte mult de ceea ce găseşti. Fiecare corp este o enigmă. Iar în creier, deviaţia operatorie anatomică sub un centimetru poate fi uneori fatală pentru pacient. Din nefericire, am văzut şi asemenea cazuri. Atunci sunt momente în care e bine să opreşti operaţia, să stai liniştit şi să te rogi lui Dumnezeu să te ajute. Altfel, poţi merge din greşeală în greşeală. Nu-mi închipui că vreun doctor vrea răul pacientului, dar suntem fiinţe umane şi fiinţa umană poate să greşească. Din multe cauze: necunoştinţă, superficialitate, oboseală, subestimare a leziunii, de supraestimare a forţelor proprii, de tehnologie neadecvată. Mai bine să fii corect, în cazul în care eşti depăşit de situaţie. Ieri am operat un copilaş cu tumoră extrem de mare, extrem de grea, infiltrativă, adică disparată în diferite locuri. Am operat şi la un moment dat am spus: oprim pentru că acest copil are patru ani şi începem noi să-i facem mai rău, pentru că nu vom putea, oricâte ore am mai sta, să scoatem tumora în totalitate. Şi cum menţinerea pacientului adormit trecuse deja de şase ore, nu-l mai putem ţine sedat în continuare. Mai bine închidem, spunem familiei ce am putut să facem şi vedem dacă reuşim, cu o a doua operaţie, să rezolvăm situaţia.

– Să nu uităm că şi explozia de la Cernobîl, din 1986, a produs modificări genetice, a făcut să crească numărul de tumori.

– Sunt convins că asupra sistemului nervos a fost un dezastru, pentru că celula nervoasă este extrem de sensibilă. A fost o explozie de malformaţii ale sistemului nervos în aria Prut, Iaşi, Galaţi, şi, din nefericire, la foarte mulţi copii din România, cu vârste mici, au apărut tumori cerebrale. Ceva se întâmplă în atmosferă, ceva se întâmplă la pacientul tânăr care nu rezistă la impactul cu schimbarea naturii, la impactul radiologic din natură. Aţi auzit de aceste raze ultraviolete extrem de periculoase din această vară. Medicii avertizau: nu lăsaţi copiii să iasă pe plajă între orele 11 şi 4 după-amiază. Şi cu toate astea, am văzut zilele acestea la televiziune o mare de oameni, copii care erau pe plajă, alergau fericiţi, dezbrăcaţi, uneori fără măcar o pălăriuţă. Parcă intenţionau să-şi facă rău. Sunt foarte îngrijorat şi, sincer vă spun, nu ştiu ce repercusiuni vor avea radiaţiile puternice ale soarelui din această vară.

„Tocmai adevărurile simple sunt cele pe care omul le descoperă ultimele”

– Cum vă explicaţi, după atâţia ani de profesie, perfecţiunea creierului uman? Aşa cum spunea Omar Khayyam, „când venim, venim de unde? Când plecăm, plecăm spre unde?”, cu toţii ne întrebăm cine ne-a creat în acestă formă?

– Este de neexplicat. Sunt lucruri pe care încercăm să le învăţăm, să le aprofundăm, încercăm să le aducem la o formă cât mai completă. Nu tot ceea ce ştim şi gândim se potriveşte exact cu structura cerebrală. Intuim anumite circuite, definiţii, după aceea le schimbăm. Deci lumea evoluează. Cunoaşterea structurii umane a creierului este foarte dificilă. Mai există un aspect. Întotdeauna experimentele se fac pe animale. Or, anatomia creierului nu seamănă cu a niciunui animal. Doar cu maimuţele s-a reuşit o oarecare apropiere şi s-au obţinut anumite rezultate. Deci învăţăm continuu din ceea ce se întâmplă în creier: cum poate stoca o asemenea memorie formidabilă, cum poate avea o asemenea putere de reacţie în anumite situaţii, despre puterea de concentrare. Aţi auzit, desigur, de studiile de transmitere a informaţiilor la distanţă prin putere cerebrală (fenomenele de telepatie) şi altele. Este vorba despre acea inteligenţă a materiei. Creierul rămâne într-adevăr o necunoscută. Cunoaştem foarte mici porţiuni, le punem cap la cap şi suntem într-un continuu proces de învăţare. Putem afirma că, în ştiinţele cerebrale, despre creier se cunoaşte 30-35%.

– Aţi reuşit de foarte multe ori să treceţi peste limitele posibilului, ba chiar ale imposibilului. Ce înseamnă eşecul pentru dumneavoastră?

– Orice operaţie te afectează atât fizic şi psihic, cât şi emoţional. Poţi efectua o operaţie impecabilă şi totuşi pacientului să nu-i meargă bine din diferite motive. Cum spunea Mark Twain: în aceeaşi zi poţi să fii prinţ pentru o operaţie formidabilă şi cerşetor pentru că nu reuşeşti să performezi la dorinţa pe care ţi-ai impus-o. Şi totuşi trebuie să treci peste acest lucru pentru că te aşteaptă o nouă operaţie şi încă o nouă operaţie. Trebuie să ai posibilitatea să strângi din dinţi şi să mergi mai departe, să-ţi dai seama unde ai greşit, să recunoşti faţă de tine însuţi că poate ai fost obosit, poate nu ai realizat toate riscurile şi să faci o nouă operaţie foarte bună pentru că este vorba de viaţa unui om. Este foarte greu pentru că apar dificultăţi din multe părţi. Cu atât mai mult în faţa unui pacient care are o afecţiune cerebrală sau a măduvei spinării, poţi fi convins că faci bine şi uşor ajungi în partea cealaltă şi nu obţii rezultatul dorit. Fiecare caz este o mare problemă. Nu există „ştiu asta şi totul se rezolvă”. Şi asta este foarte dureros. De exemplu, mă gândesc la hernia de disc lombară, care este o boală a lumii moderne. Sunt persoane care se duc la un doctor, acela le spune „nicio problemă, este un fleac, ca o apendictomie, mâine te operez, durează o jumătate de oră şi pleci acasă”. Neadevărat. Este vorba despre o afecţiune extrem de serioasă, cu afectarea mersului, a nervilor care merg la picioare şi care poate fi invalidantă. Orice operaţie de hernie de disc este extrem de complexă şi prezintă o strategie adaptată fiecărui caz, în legătură cu vârsta, cu localizarea herniei, cu posibilităţile terapeutice… Niciodată nu ai voie să gândeşti că o intervenţie neurochirurgicală este o copilărie, un fleac. De aici apar şi greşeli. Nu poţi să gândeşti că actul tău chirurgical care a reuşit are vreun preţ care poate fi estimat într-o cifră. Faptul că ai reuşit o operaţie, ai reuşit să dai viaţă unui om şi să-l redai societăţii şi familiei este cea mai mare satisfacţie.

„A fi neurochirurg înseamnă a reuşi să-l armonizezi pe Sisif cu Apollo”

– Aveţi discipoli care vă urmează în această profesie?

– În şcoala românească s-au format profesori de neurochirurgie. Din nefericire suntem destul de puţini pentru că urcarea pe treptele universitare este extrem de dificilă şi numărul de profesori din toată ţara este destul de limitat. Sunt doi profesori la Iaşi, un profesor la Cluj, trei profesori la Bucureşti… Şi cam atât. Depinde de profesor, de exemplul pe care-l dă. Dar depinde şi de dorinţa şi de motivaţia celui tânăr. Din păcate, unii dintre cei tineri, deşi sunt talentaţi, sunt superficiali. Noi eram fericiţi când unul dintre doctori pleca în concediu ca să putem să-i luăm locul alături de profesor sau de şeful de secţie ca să învăţăm cât mai multă meserie. Se spune că meseria se fură. Nu este chiar aşa. Ea se învaţă stând lângă cineva care o face bine. Începi să copiezi gândirea, gesturile, evoluţia, strategia şi ajungi la anumite concluzii coerente care îţi permit să te poţi desfăşura. Or, dacă tu stai la spital cu ceasul în mână şi te gândeşti unde te duci diseară sau unde să pleci în weekend şi priveşti totul ca un funcţionar public, atunci totul se prăbuşeşte. Este răspunsul pentru generaţia tânără că această meserie nu se face în grabă. Este o meserie care foarte greu se realizează în privat şi care este plină de capcane şi de complicaţii. Generaţia care urmează şi este normal să vină trebuie să se călească. Or, unde să se călească? Doar în gărzi unde se izbesc de toate complicaţiile posibile şi imposibile, unde vin cazurile cele mai dificile, în care învaţă enorm ce au de făcut.

– Dumneavoastră care aţi lucrat în universităţi de prestigiu ne puteţi spune ce se întâmplă acolo cu medicii tineri care vor să urmeze această profesie?

– La fel. Cei care ţin în picioare secţiile de neurochirurgie, medicii din Vest stau zi lumină în spital şi muncesc până le sar capacele. De multe ori, după o activitate superintensivă, vine a doua zi şi şeful şi-i ceartă. Sunt poveşti că se vine la ora 9. În America medicii vin la 6 dimineaţa, ca şi în Germania, unde la ora 7 toţi doctorii sunt în spital. Toată lumea este preocupată, iar noţiunea de a pleca la prânz sau de a pleca mai devreme este exclusă, în afara unor cazuri excepţionale. Chirurgia e foarte grea. Noi, de exemplu, dacă am terminat ieri operaţia la ora 5.30, intervenţie extrem de lungă şi de obositoare, echipa cu care am lucrat a rămas lipită de pacient să vadă cum se trezeşte, cum reacţionează, cum execută ordinele, cum vorbeşte…

„Adevărata ignoranţă nu este absenţa cunoaşterii, ci refuzul de a o dobândi”

– Aţi lucrat mult timp în străinătate, iar publicarea unei monografii medicale româneşti într-o editură americană de prestigiu, pe care ati făcut-o, constituie un eveniment editorial şi o recunoaştere a valorii medicinii româneşti. De ce n-aţi rămas în Occident, unde medicii sunt remuneraţi potrivit statutului lor? Nu aşteaptă să fie umiliţi. Un doctor trebuie să se gândească la profesia lui şi nu la ce va pune pe masă a doua zi. Ca medic, trebuie să fii pus la punct cu ultimele cercetări din domeniu, să citeşti cărţi de specialitate, trebuie să te duci la congrese şi nu poţi să stai acolo la o pensiune, când colegii tăi locuiesc în hoteluri de cinci stele. Altfel, n-ai cum să fii respectat. Deci este nevoie de bani. Nu vă îngrijorează colapsul medicinii din ţara noastră? Toate meandrele din ultimii ani nu au favorizat dezvoltarea lineară a unui act medical corect.

– Într-adevăr nu am rămas în străinătate pentru că eram convins că pot face ceva pentru ţara mea. Actualmente, în Sănătate, mai jos decât s-a ajuns nu se mai poate. Noi stăm pe nişte picioare de lut de mult timp. Pretenţiile au crescut, lumea vrea să aibă acces la toate informaţiile, la toate tratamentele, exact ca în Occident, solicită tratamentele de acolo. Şi are dreptate. Atunci când vine cineva din partea familiei îţi cere maximum şi de interes şi de cunoştinţe şi eşti obligat să dai un răspuns corespunzător. Trebuie să te comporţi cât mai corect cu putinţă. Nu poţi trata sau opera cu ceasul în mână. Din cauza aceasta generaţia tânără trebuie stimulată financiar ca să nu fie la îndemâna unei asemenea capcane, a promiscuităţii, pentru că nu poţi avea respect ca medic dacă se condiţionează un act clinic sau un act chirurgical. Nicăieri în lume nu se întâmplă aşa ceva. Există într-adevăr peste tot, şi în Franţa, şi în Germania, şi în Elveţia, Italia, noţiunea că dacă pacientul este mulţumit, aduce medicului orice fel de atenţie, începând de la o floare până la o bijuterie, dacă vreţi, ca un premiu, un bonus. Dar sărăcia îndeamnă la gesturi necugetate. Aşa cum scria Ileana Vulpescu în „Arta conversaţiei”, „v-ar conveni să aveţi în faţa dumneavoastră un chirurg care doreşte să efectueze o operaţie dificilă, să coboare în faţa spitalului dintr-un tramvai, cu o geantă mare, cu haina cu nasturii rupţi, transpirat, obosit, sărac şi nemâncat, sau aţi dori un chirurg care să coboare dintr-o maşină civilizată, relaxat, cu zâmbetul pe buze, îmbrăcat elegant şi prezentându-se într-un mod adecvat? Alegeţi…”. Oferiţi aceluia căruia i-aţi încredinţat viaţa proprie sau pe cea a copilului dumneavostră posibilitatea să se concentreze numai pe aşa ceva. Să nu aibă problema zilei de mâine, pentru ca să se poată gândi exact la ce are de făcut, şi nu la faptul că nu are ce să ducă acasă. Din acest motiv, în Germania, cel mai bine dintre profesionişti sunt salarizaţi doctorii. Un medic rezident, începător, cu gărzi cu tot, trece de 3.500 de euro, deci îşi poate asigura un trai decent, îşi poate plăti o locaţie adecvată dacă schimbă locul de muncă şi oraşul, poate evolua într-un cadru civilizat, poate să participe la un congres sau să-şi cumpere o carte de specialitate.

Profesorul Ciurea la un congres internaţional

– Am auzit că în ultimul timp, la noi, firmele nu mai au voie să sponsorizeze deplasarea medicilor la congrese.

– Într-adevăr, firmele doresc să te atragă cu produsul lor. Există firme care fac sponsorizări la diferite congrese nu numai individual, ci în grup, prilej cu care firma respectivă îşi prezintă şi produsul. În standurile congresului se află şi aceste firme care prezintă aparatură, tehnologie, medicamente… Or, ca să ajungi acolo, să le vezi, să pui mâna pe ele, să realizezi efectul, indicaţia, contraindicaţia, nu poţi decât subvenţionat. Nimeni nu-şi poate plăti participarea la mai multe congrese pe an. Unele firme îţi oferă posibilitatea de a te duce în străinătate să vezi ce se întâmplă, să participi la workshopuri de prezentare a unui medicament sau a unei aparaturi medicale şi în care este prezentat chiar produsul lor, într-un joc ofertă-contraofertă. Te ajută să ajungi acolo, îţi oferă condiţii de participare, hoteliere, dar în acelaşi timp te obligă să participi la tot ce este legat de firma respectivă. Nu este vorba de conflict de interese pentru că nu se pune problema cumpărării acestor produse, întrucât licitaţiile se fac electronic. Nu se pune problema că medicul care vrea să meargă la congres trebuie să cumpere. Dar dacă medicul este convins că un medicament sau un instrument este folositor nu greşeşte cu nimic. În toată lumea se practică acest lucru. Dacă se opreşte şi această sursă de participare la congrese, înseamnă că medicina românească rămâne în afara lumii. Fotbaliştii intră pe teren plini de tot felul de inscripţii, iar pe stadion sunt tot felul de bannere. Este vorba despre sponsorizare care susţine echipa de fotbal ca să se poată deplasa. Atunci, dacă mâine este un congres de neurochirurgie la Budapesta şi din clinică pleacă la congres 10-12 chirurgi, este vreo ruşine că o firmă care are tehnologie sau aparatură sau medicaţie de vârf sponsorizează această deplasare? Care este conflictul de interese? Se duc în locul potrivit pentru problema care se suprapune exact cu gândirea de care au nevoie.

– Dacă aţi da timpul înapoi, aţi rămâne aici sau aţi pleca?

– N-am avut tentaţia de a părăsi ţara niciun moment. Am imprimat şi copiilor mei ideea de a nu pleca din ţară. Lucrurile însă au evoluat. Suntem în Uniunea Europeană: poţi oricând să pleci şi să te întorci. „Ubi bene, ibi patria”, spuneau romanii. Atunci nu se punea problema că stai la Roma sau în Dacia Felix. La Herculanum existau băi termale, se trăia civilizat, existau condiţii poate mai bune ca la Roma. Aşa şi acum. Dacă din punctul de vedere al meseriei îţi găseşti un job potrivit – mă refer la meseria mea – şi îţi găseşti o locaţie potrivită, nimeni nu te poate opri să mergi acolo. Dorinţa mea personală este ca aceşti tineri, peste care nu poţi suprapune situaţia pe care am avut-o noi, dacă găsesc condiţii de lucru civilizate să plece, dar să se întoarcă, evident pe alt plan spiritual şi financiar, pentru că sunt convins că această ţară nu poate să meargă numai din rău în mai rău în domeniul Sănătăţii. Nu se poate, pentru că de 20 de ani vorbim aceleaşi lucruri, de 20 de ani apar aceleaşi găuri negre în care ne prăbuşim, de 20 de ani supravieţuim prin nişte personalităţi care au împins medicina înainte. Cele pe care le-am amintit, după care au urmat alte personalităţi, reprezintă comete care apar în constelaţie, luminează puternic şi împing medicina românească înainte. Ce s-ar întâmpla dacă toţi profesorii universitari care au experienţă, în toate domeniile, mâine ar pleca în străinătate? S-ar produce un gol imens. Tineretul nu poţi să-l opreşti. Poţi doar să-l sfătuieşti să înveţe, să-şi obţină un suport în străinătate şi să se întoarcă cu cunoştinţele acumulate. Pentru că se pare că prima apă din care ai băut este imprimată în genomul uman şi tot acolo te vei întoarce, dacă poţi, după un număr de ani şi vei evolua, nu atât uman, ci şi genetic, şi spiritual. Pe de altă parte, este dovedit – şi sunt convins de acest lucru – că România are un potenţial energetic cu totul deosebit, de care ne batem joc. Acest potenţial există în zona carpatică şi nu uitaţi un lucru pe care toate guvernele îl uită, avem cea mai bogată ţară în apă şi totuşi trăim prost, nu ştim ce să facem cu aceste resurse naturale. Numai dacă am exporta apă în Iordania, am putea trăi de zece ori mai bine.

– Ştiu că meseria de chirurg îţi acaparează tot timpul. Totuşi, când aveţi un strop de timp, cum vă relaxaţi, care sunt pasiunile dumneavoastră?

– Încerc să mă detaşez de gândirea din sala de operaţii. Iubesc natura, îmi place să călătoresc. Când am un strop de timp, mă amuză să stau pe o terasă şi să discut lucruri cât mai îndepărtate de meseria mea. Îmi plac istoria, arheologia, geografia, artele şi de aceea, când plec undeva, cutreier muzeele. Citesc şi foarte multă religie, mă interesează toate evoluţiile din istoria religiei. Îmi place să aflu cum gândesc alte populaţii. Toate aceste lucruri deschid o nouă fereastră asupra lumii.

– Ce rol a jucat destinul în viaţa dumneavoastră?

– Nici eu nu ştiu ce să cred. Tot timpul sunt apăsat-relaxat, ca şi Coloana Infinitului, care reprezintă de fapt deschidere-închidere. Probabil că acesta este destinul. Dar, dacă mă uit la Coloana Infinitului, şi am mare respect pentru această personalitate, Constantin Brâncuşi, ea reprezintă exact destinul meu în care ai o destindere, după aceea ai o închidere şi parcă totul este în compensaţie. Dacă reuşeşti foarte multe lucruri într-un domeniu şi nu ai fost destul de atent, imediat apare partea de închidere în care trebuie să plăteşti pentru ceea ce nu ai realizat.

Prof. Ciurea împreună cu regele Iordaniei, Abdulah al II-ea

– Aţi fost în Iordania recent, fiind primit de Maiestatea sa, regele Abdulah al II-lea. Exact ca şi în Israel şi în Egipt, unde apa este la un mare preţ, şi picătură cu picătură oamenii fac minuni, transformă deşertul în plantaţii. Când străbaţi România cu maşina, te îngrozeşti văzând că mai toate pământurile sunt nelucrate, lăsate de izbelişte. Ce vă supără în societatea de azi?

– Am ajuns ruşinea Europei prin incapacitatea noastră, din anul 1990 şi până acum, de a guverna în mod corect şi de a ne gândi la ţară întâi şi apoi la propriile noastre buzunare. Atâta vreme cât putem trăi în această ţară numai pentru că avem apă şi avem o agricultură – să ne aducem aminte că România a fost grânarul Europei -, de ce să nu ne întoarcem la aceste lucruri? Există o soluţie. Dacă eu nu ştiu să lucrez, trebuie arendat acest pământ. Boierii sau fiii lor stăteau la Paris şi arendau pământul celui care se pricepea. Arendaşul, om de la ţară, avea tot interesul să facă o pregătire corespunzătoare a zonei şi să scoată o recoltă cât mai bună, pentru că din ea avea şi el o cotă-parte. Şi ţăranul era mulţumit pentru că trăia din produsul muncii lui. Bătălia care se dădea pentru o bucată de pământ era totală, ca în „Ion” al lui Rebreanu. Atâta timp cât nu ne gândim decât la buzunarul nostru şi la cât vom câştiga noi ca guvernanţi, nu vom obţine nimic. Dacă gândim cum să avem, este foarte simplu. Elveţienii nu şi-au făcut ei singuri acele şosele şi viaducte. Le-au dat pentru construire celor mai bune firme care erau din Italia la vremea respectivă. La fel aş face şi cu autostrăzile. Sunt o grămadă de firme din Germania, Coreea de Sud, Japonia, care vor să construiască, pentru că în ţara lor este totul ocupat, nu mai ai unde să baţi un cui. În condiţiile acestea, daţi-le domnilor această zonă, pe bucăţi întregi de autostradă, să şi-o facă cât de repede. Să pună ce taxe vor, să ofere ce servicii vor… „Adevărata ignoranţă nu este absenţa cunoaşterii, ci refuzul de a o dobândi”, afirma filosoful englez Karl Popper.

– Guvernanţii noştri spun că nu subfinanţarea ar fi de vină, ci risipa din sistemul medical. România ocupă penultimul loc în Uniunea Europeană, cu un nivel de 3,2% din PIB alocat Sănătăţii.

– Degeaba guvernanţii şi parlamentarii noştri la cea mai mai mică operaţie, zgârietură fug în străinătate. Această fugă dovedeşte lipsa de responsabilitate faţă de propriul tău sistem de Sănătate şi faţă de propriul tău popor. Cezar nu şi-a părăsit legiunile în timp de iarnă în Galia, a rămas să-i reziste lui Vercingetorix, în timpul războiului galic, deşi putea să fugă la Roma şi să stea la căldurică. A stat toată iarna lângă legionarii săi şi a reuşit să le insufle puterea de a lupta şi până la urmă de a învinge. Dacă vă amintiţi, ca să reziste, nu numai că a făcut un val de apărare faţă de gali, a făcut şi al doilea val de apărare împotriva triburilor care atacau din afară. La noi, cel mai bun tratament pentru guvernanţi este avionul de Viena sau de Paris sau de Berlin. Reprezintă o dezertare şi o neîncredere, deşi toată lumea spune că doctorii români sunt bine pregătiţi. Există soluţii şi în sistem. În clipa aceasta ar trebui să evaluăm corect toate spitalele, dar la sânge, cele valoroase rămân în picioare, cele nerecuperabile pot fi transformate în birouri, în case de persoane în vârstă, centre de recuperare. Banii trebuie băgaţi numai în cele care rămân în picioare, dezvoltate la parametri europeni, unde trebuie adusă aparatură de ultimă oră cu service-uri. Nu poţi să ţii un spital în picioare dacă nu ai destui bani. Există soluţii. În Hamburg anul trecut, unde am fost profesor, am văzut un spital vândut cu un euro, cu toată aparatura din interior, firmei „Asclepios”, care a început să îl renoveze de la zero. Sunt îngrozit că ceea ce s-a întâmplat în Spitalul Giuleşti se poate întâmpla în orice spital românesc din sistemul de Sănătate. S-a redus numărul de posturi la toate nivelurile, medici, infirmiere. La 7 plecări ai voie să angajezi o singură persoană. Dacă mai supravieţuiesc spitalele în România aceasta se datorează unor elite medicale.

– La ce visaţi?

– Să fiu sănătos şi să pot trata pacienţi cu afecţiuni neurochirurgicale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.