Prof. Dr. Nicolae Constantinescu: „În tezaurul culturii populare se găsesc semnele cele mai viguroase ale identităţii româneşti”

Un cititor împătimit de lângă Bucureşti mi-a amintit că vine vacanţa şi că ar trebui să abordăm subiecte „de vară”. Mă conformez şi vă propun un interviu despre evoluţia folclorului românesc în ultimii 25 de ani. Nu cred că este cineva mai potrivit ca să vorbească pe această temă decât profesorul Nicolae (Nae) Constantinescu din Bucureşti, fostul şef al Catedrei de Etnologie şi Folclor, membru al Şcolii doctorale de la Facultatea de Litere, profesor emerit (consultant) al Universităţii Bucureşti. D-l Constantinescu are şi o bogată activitate didactică în străinătate, fiind, printre altele, lector de limba română la Universitatea de Stat din Portland, SUA. A ţinut cursuri speciale de cultură populară românească la Universitatea din Turku, Finlanda. A fost organizator şi participant, cu echipa României, la Smithsonian Folklife Festival, iunie-iulie 1999, la Washington DC. Este autorul unor volume şi lucrări ştiinţifice de referinţă în domeniu, printre care: „Rima în poezia populară românească”, Bucureşti, Editura Minerva, 1973; „Lectura textului folcloric”, Bucureşti, Editura Minerva, 1986; „Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale. Reflexe în folclorul românesc”, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, şi altele. Titlurile volumelor sale se pot întinde pe încă o pagină, la care ar trebui să adăugăm o lungă listă cu premiile obţinute şi cu societăţile ştiinţifice al căror membru este. Vom aminti doar două: membru al Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial şi membru al Societăţii Internaţionale de Studiere a Naraţiunilor Populare.

„Folclorul este socotit un fel de «arhivă a popoarelor»”

Ce rol ocupă folclorul în programa de astăzi a unei facultăţi de litere, domnule profesor?

Multe s-au schimbat în ultimii 25 de ani, de la durata studiilor universitare, amputată constant şi ajunsă, din 2008, conform programului Bologna, la numai trei ani (cu dublă specializare!), la o reorientare ideologică, să zicem, de la naţional comunismul lui Ceauşescu, la europenismul ultimului sfert de veac, înţeles adesea ca o abdicare deliberată de la tradiţiile naţionale. Asta, în condiţiile unei reforme a sistemului de învăţământ care stă sub semnul formulei lui Caragiale: „ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe, ori etc. etc., prin părţile esenţiale” – ceea ce nu înseamnă că I.L. este, cum se zice, contemporanul nostru, ci că noi (societatea, politicienii) am bătut pasul pe loc, incapabili să facem mişcarea necesară către o şcoală nouă şi un învăţământ modern. Pe de altă parte, la drept vorbind, chiar în noile condiţii, din ultimii 25 de ani, cel puţin la Bucureşti, s-a păstrat un status quo rezonabil. Sistemul cursurilor opţionale din anii II şi III face posibil ca un student să fie în contact cu disciplina Folclor/Etnologie pe durata celor trei ani de studiu şi să susţină licenţa în această disciplină. S-a menţinut masteratul de Antropologie culturală, Etnologie şi Folclor (doi ani) şi suntem reprezentaţi în cadrul Şcolii doctorale Litere cu doi conducători de doctorat, ceea ce înseamnă că la Universitatea din Bucureşti, care face anul acesta 150 de ani de existenţă, se pot parcurge toate treptele din învăţământul universitar în folclor – licenţă, masterat, doctorat. Profit de această ocazie pentru a informa cititorii că anul acesta (2014) avem concurs de admitere la specialitatea Studii culturale, Etnologie (3 ani).

Se ştie care sunt cele mai vechi cântece care se mai cântă la televiziuni sau de către lăutari, la nunţi şi botezuri?

Aceasta este o chestiune de teorie a folclorului, care a i-a preocupat pe specialişti cam de la “descoperirea” creaţiei populare, mai ales că atunci, în “eonul naţionalităţilor”, cum zicea Mircea Eliade, creaţia folclorică era chemată la “bară” pentru a depune mărturie despre vechimea diferitelor popoare “nou” apărute pe scena istoriei. S-au produs şi falsuri pentru a dovedi “vechimea”, “originalitatea” unui popor sau a altuia. Folclorul/creaţia populară este socotită un fel de “arhivă a popoarelor”. Dar a fixa cu exactitate când a fost creat un anumit cântec, o anumită poveste, o baladă sau o legendă nu se poate. Unele piese lirice pot fi datate relativ, în raport cu presupusul sau realul lor context genetic. Un vers precum „În gară la Leordeni…” nu putea să apară decât atunci când localitatea Leordeni a devenit staţie de cale ferată, iar cântecul despre „focul de la Costeşti” s-a zămislit, de către lăutarii locali, în urma incendiului care i-a surprins pe locuitorii din acea localitate, în sfânta biserică, în noaptea de Înviere.

„Costumul popular românesc are piese care aparţin vestimentaţiei vechilor daci”

Care sunt originile costumului popular românesc?

Costumul popular românesc are piese care aparţin vestimentaţiei vechilor daci (sunt dovezi în piatra Columnei de la Roma), şi unele particularităţi morfologice s-au păstrat până azi. Poate că, nici atunci, traco-daco-geţii nu se îmbrăcau chiar la fel, în diferitele provincii în care locuiau, iar pe parcursul timpului – au trecut 2.000 de ani de atunci – lucrurile s-au schimbat, apropierea şi distanţele dintre grupuri au făcut ca acestea să încerce să se diferenţieze unele de altele, să-şi construiască propria lor identitate, să respingă uniformitatea. Au fost şi factori istorici, sociali, care au impus materiale, croieli, motive ornamentale, culori diferite, influenţe, împrumuturi, restricţii impuse de stăpânii vremelnici etc.

Folclorului muzical i se reproşează o anume „lipsă de moralitate”. În mai toate cântecele (vezi, ca exemplu, „Ană, zorile se varsă”, cu Ioan Bocşa) sunt cântate „mândra”, „bădiţa”, beţia, păcatul. Până la urmă, ce cultivă folclorul?

Viaţa aşa cum e! Este ştiut că la una mie nouă sute, când a apărut marea colecţie a lui Gr. Tocilescu, „Materialuri folkloristice”, un cor de detractori, între care se auzea distinct vocea lui Nicolae Iorga, s-a repezit să „denunţe” insanităţile, imoralitatea, „ordurile” (asta zicea I.L. Caragiale despre „Spitalul amorului” al lui Anton Pann) din respectiva colecţie. Să notăm că majoritatea pieselor culese de dascăli locali, între care Christea N. Ţapu, îşi făcuseră treaba cu multă onestitate, nu interveniseră în textele adunate de ei de la lăutari sau de la ţărani, oferind o imagine corectă, adevărată, a ceea ce se cânta în satele şi oraşele româneşti la sfârşitul celui de-al XIX-lea veac. Nu profesorul Ioan Bocşa de la Cluj a inventat cântecul „Ană, zorile se varsă”; el l-a cules, l-a interpretat cât mai aproape de forma auzită pe teren (sau în arhivă), l-a repus în circulaţie, l-a dat înapoi, transformându-l în şlagăr.

Dar manelele? Acestea nu sunt o adevărată colecţie de „imoralitate”?

Cred că aceeaşi poziţie trebuie să adoptăm şi faţă de manele şi manelişti, fie că ne plac sau nu ne plac; le ascultăm, cum se întâmplă, din difuzoarele date la maximum, în maşini „bengoase”, cu geamurile larg deschise. Sau, şi mai grav, din televizoarele date pe unul din (prea) multele posturi de profil care, culmea, pledează pentru „autenticitatea” programelor difuzate de ele, propun o pletoră de interpreţi „autentici” şi ei, le difuzează CD-urile, mai înainte casetele, acum DVD-urile, apărute ca ciupercile după ploaie, fără nici un control, fără nici o oprelişte. Şi cine ar putea să le oprească?

De fapt, ce este folclorul autentic, d-le profesor? Cum îl deosebim de celălalt, contrafăcut?

Ar însemna să deschidem o adevărată cutie a Pandorei, să ne întoarcem 30-40-50 de ani înapoi, să redeschidem polemici în legătură cu „poluarea” folclorului etc. Şi atunci, amintiţi-vă, existau un singur post de televiziune cu 2 ore de program pe zi, un post naţional de radio, o casă de discuri unică, o cenzură eficientă etc. etc., în timp ce acum …, plus Internetul, sursă inepuizabilă de orice fel de muzici pofteşte inima sau gustul fiecărui consumator. Există, desigur, arhivele de folclor, care deţin, ca şi muzeele, mostre dintr-un folclor considerat, de cei ce l-au cules, drept autentic, deşi „veacul înaintează”, iar calitatea de căpătâi a folclorului este tocmai schimbarea, transformarea, adaptarea la noile condiţii de viaţă, la noile cerinţe ale „consumatorilor”.

„Tot ce iese din contextul propriu de viaţă al vechiului folclor, trecând pe scenă sau în studiouri de televiziune, presupune o alterare”

Când a încetat să se creeze folclor autentic? De ce suntem tentaţi să apreciem că doar cântecele/dansurile/costumele vechi sunt valoroase?

Pot să refuz să răspund la această întrebare? Sau să răspund, tranşant, într-un singur cuvânt: niciodată!? Povestirile şi cântecele despre Primul şi Al Doilea Război Mondial sunt ele folclor autentic sau nu? Da, zic eu, chiar cu asupra de măsură. Dar bancurile despre „epoca de aur”? Dar aşa-zisele legende urbane, mostre de folclor contemporan, create, produse în alte medii decât şezătoarea satului tradiţional sau claca de desfăcat porumb ori lungile nopţi de aşteptat la moară? Şi de ce ar dispărea folclorul muzical? Ar fi muzica populară mai perisabilă decât basmul popular? Nu văd de ce. Dimpotrivă! Dar cred că un etnomuzicolog ar fi mai în măsură să detalieze această problemă. Aţi observat, desigur, că în limbajul de specialitate au apărut termeni noi; „folclor” este un cuvânt desuet, chiar retrograd, are unele conotaţii etniciste, naţionaliste; s-ar prefera, dacă limba ar permite, „folcloruri”, după cum lui „muzică populară” i se opune termenul „muzici populare”.

Ce spune folclorul despre identitatea românească?

Bătrânul Alecsandri a clamat că „românul e născut poet”; contemporanii lui şi cei de după el, până în plin secol XX, i-au ţinut isonul, subliniind „bogăţia şi frumuseţea” folclorului românesc, unicitatea lui, glasul specific al românilor în concertul vast al popoarelor lumii. S-au alăturat etnologi, etnomuzicologi de talie mondială precum Constantin Brăiloiu, sociologi, filosofi precum Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, care au încercat să esenţializeze specificul românesc pornind de la fondul arhaic, tradiţional conţinut în poezia şi muzica populară, în dansurile tradiţionale, în costumul de sărbătoare, în obiceiuri şi datini. Nimeni nu ar putea să conteste că în tezaurul culturii populare se găsesc semnele cele mai viguroase ale identităţii noastre culturale. Nu întâmplător, între aceste semne, selectate, propuse şi incluse în lista patrimoniului cultural imaterial al UNESCO se regăsesc Doina, Căluşul, Ceramica de Horezu, Colindatul de ceată bărbătească (acesta din urmă, în comun cu R. Moldova).

Câteva televiziuni transmit non-stop un amalgam de muzică populară autentică, bruiată de piese jalnice, contrafăcute, semnate de agramaţi şi diverşi solişti de pripas. Ce e de făcut?

Dar dacă eu nu mă uit la aceste televiziuni?! Şi ce facem cu Internetul, mai agresiv şi şi mai greu de controlat? Şi cu CD-urile piratate, care nu deţin niciun drept de difuzare, şi cu spectacolele şuşanele, şi cu nenumăratele festivaluri şi concursuri? E un fenomen de o asemenea amploare, încât depăşeşte posibilitatea de a-l cuprinde în totalitatea lui şi de a-l controla în vreun fel. Dar crezi că etalonul „Tezaur folcloric” reprezintă mostre de folclor autentic? De fapt, tot ceea ce iese din mediul, din contextul propriu de viaţă al vechiului folclor, trecând pe scenă, în studiouri improvizate de televiziune, pe video etc. presupune o alterare. La nunţi, vin formaţii cu orgă electronică şi staţie de mare putere, care cântă acelaşi repertoriu din Bucureşti până la Carei, şi din Dorna pân’ la Tulcea. Există nişte iniţiative legislative, greu de pus în aplicare. Nu spun că trebuie să stăm cu mâinile în sân, dar nici nu văd posibilitatea de a interveni într-un fenomen viu, activ, impetuos. Timpul poate să aibă un efect pozitiv: câte dintre cântecele „noi”, cântate pe scenele Cântării României, în urmă cu 25-30 de ani, se mai aud acum? S-au şters complet din memorie. Sper ca viitorul să mă confirme!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Ion Longin Popescu 67 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.