Profilul unei Românii dispărute

Motto: „Nu eşti artist dacă nu-ţi porţi tabloul în minte înainte de a-l executa şi dacă nu eşti stăpân pe meseria şi pe compoziţia ta” (Claude Monet)

Plecând de la cuvintele lui Claude Monet, am descoperit în opera lui Constantin Isachie prezenţa unor hărţi care se suprapun şi care, pentru un istoric, au o altă relevanţă spre deosebire de opinia unui critic de artă. Isachie a reuşit să comunice fără oprelişti atât cu compoziţia sa, cât mai ales cu proiecţia acesteia. A reuşit să construiască un dialog interior între cele două lumi şi de aici uşurinţa de a lucra şi de a elibera în cele din urmă mesajul acestei comunicări.

Isachie a avut puterea de a se adapta într-o Românie care se schimba arzând etape, fiind contemporan cu astfel de desfăşurări, ca voluntar în Primul Război Mondial, apoi balansul între avocatură şi pictură, pentru ca în final să se decidă pentru cea din urmă, dar fără a întoarce spatele stărilor sufleteşti care-i hrăneau acest dialog interior. Şi pentru a-l păstra, îl vedem spre apusul vieţii flanând în viaţa teologică.

A reuşit de asemenea să fie în apropierea unei demografii foarte restrânse, care se simţea responsabilă de soarta întregii ţări şi de ceea ce se întâmpla în interiorul ei şi profilul acestei demografii este redat în detaliu de arta sa portretistică.

Ceea ce numim simbolic „mondenitate” reprezintă în fapt un barometru foarte fin al nivelului de civilitate socială, culturală, cu desvârşire urbană şi nu în ultimul rând decidentă. Modenitatea consumă simboluri şi se reprezintă manevrându-le în interiorul ei, dar şi cu rolul de a le arăta celor selectaţi din afară pentru a le cunoaşte şi pentru a şi le însuşi. Gestul generalului Cihoski de a-i cumpăra tânărului Isachie portretul oferit de acesta în dar, într-o asemenea măsură încât pictorul îşi poate plăti studiile de artă la Florenţa şi apoi la Paris! Elementele de civilitate enunţate mai sus s-au manifestat sincron, precum nişte hărţi suprapuse, prin acest gest oferit unui talent care promitea.

Gabriela Eftimie, care a locuit în apropierea casei artistului, îşi aminteşte: „Portretul cu care pictorul s-a afirmat a fost cel al Generalului Cihoski, primul portret, cel din 1919. I l-a dăruit, dar generalul nu a vrut să-l accepte drept cadou şi i-a dat o sumă importantă de bani care l-a ajutat să urmeze studiile de la Florenţa. Acolo, profesorii i-au spus: «Dumneata eşti de studii în Franţa», aşa că a plecat la Paris, unde a fost printre puţinii studenţi străini admişi la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts. A mai studiat şi în atelierul lui Eustaţiu Stoenescu, povestea el, care îi spunea: «Eşti prea rafaelic».

La început a avut în Bucureşti un atelier improvizat într-un grajd, acolo a lucrat Portretul Generalului Cihoski. Abia când a construit casa din strada Vasile Fuică a avut un atelier adevărat, dar nu pentru multă vreme, întrucât în urma bombardamentelor din 1944 a ars tot etajul, cu atelier cu tot şi cu lucrările ce se aflau acolo. Soţii Isachie se retrăseseră la Câmpulung şi când s-au reîntors s-au apucat să refacă vila. Apoi, după schimbarea regimului, s-a considerat că au prea mult spaţiu şi au fost repartizate în casa lor alte două familii. Într-o scrisoare adresată Elvirei Godeanu, al cărei portret l-a pictat în vremea aceea, Isachie îi mărturisea: «casa aceasta a fost zbuciumul meu».
Casa i-a fost permanent supravegheată, îmi amintesc că o volgă neagră staţiona permanent vizavi”.

Privind, peste ani, portretul Henriettei Cihoski-Veron din perioada interbelică, observăm cu adevărat profilul unei Românii dispărute. Nu este vorba aici numai de vestimentaţie şi etichetă, cât mai degrabă de un limbaj al corpului, de atitudinea şi mesajul lui, prin intermediul etichetei, cutumelor, şi vestimentaţiei.

Isachie a surprins detaliul în mişcare chiar din clipa proiectării sale, şi astfel poţi intui mişcarea ce urmează să se întâmple sub ochii tăi deşi personajul pe care-l priveşti încearcă să ascundă de privirea ta dorinţa de mişcare. Fizionomiile păstrează un element comun, chiar dincolo de 1945. Portretul Irinei Valasoglu realizat în anul 1948 este profilul unei Românii care se lupta să mai reziste în simplitatea unei eleganţe şi a unei seninătăţi a gestului.

Revenind la portretul Henriettei Cihoski, putem spune că profilul mondenităţii este în primul rând unul de continuă formatare culturală. Şi există continuitate între generaţii, dacă nu intervine o îndelungată perioadă de turbulenţe ideologice radicale. Un exemplu ar putea fie portretul sculptoriţei Henriette Cihoski, căsătorită Veron. Deşi a trăit în a doua parte a secolului XX, ea este portretizată în rochia străbunicii. Prin gesturi, atitudine, graţie, păstrează rigoarea socială şi subtilitatea cuturală a unui profil social distinct, care a format România modernă încă din anii 1830-1848. Specialistul Mihaela Varga explică: „Henriette este fiica generalului Henri Cihoski şi a doamnei Sophie, n. Ferhat. Familia Ferhat (Ferhatian) a fost o foarte bogată familie de armeni din Focşani.

Henriette poartă în acest portret rochia de nuntă a bunicii sale, care s-a căsătorit înainte, în jurul anului 1895. Decolteul, care nu ar fi fost permis în acea vreme, se explică prin faptul că nepoata nu mai purta corset, aşa că nu a putut încheia rochia până spre mijlocul gâtului. Rochia încă mai există în familia Veron şi nepoata Henriettei s-a fotografiat în această rochie a stră-străbunicii sale. Rochia, iniţial albă, dar vremea şi-a spus cuvântul, era de tafta cu ciucuri din acelaşi material.

Henriette Cihoski, căsătorită Veron (1911-1999), a fost sculptoriţă, cu studii la şcoala de Belle Arte din Paris, în atelierul unui sculptor celebru în epocă, Henri Bouchard, iar în ţară a studiat cu Oscar Han”.

Crititcul Mircea Deac îl defineşte pe Isachie drept un pictor al „norilor de ceaţă”, deoarece „Constantin Isachie Popescu a fost primul şi unicul artist care a reuşit să redea culoarea învăluitoare, ca în legendele şi miturile norilor de ceaţă izvorâte din ape, acoperind aşezări şi poduri. Când am văzut prima oară tablourile sale, «London Bridge» şi «Dimineaţa pe Tamisa», am înţeles că pictorul avea puterea de a înfăptui miracolul care făcea vizibilul invizibil ascunzând misterele lumii ce numai lui îi erau cunoscute.
Este adevărat că printre artiştii impresionişti se află mari maeştri ai norilor şi ai ceţurilor ca de exemplu Claude Monet şi William Turner, cărora pictorul Constantin Isachie Popescu li se alătură. Nici un alt pictor din România nu a pictat peisaje învăluite în ceaţă şi nori la ore ale dimineţii sau în amurg, cu strălucirea şi măiestria pictorului Isachie”.

Descoperindu-l pe Isachie şi lumea pe care a imortalizat-o, îmi pun întrebarea unde ne este înalta societate? Care sunt resorturile prin care respiră, gesturile vizibile şi codurile ascunse vederii celor mulţi? Eşti cu adevărat elegant prin felul în care îţi faci simţită prezenţa pe stradă. Acesta era un prim pas al codului aristocrat de care îşi aminteşte Ion Ghica, pas pe care l-a învăţat din copilărie. Drumul spre înalta societate până la 1945 era presărat cu adevărate iniţieri privind comportamentul, vestimentaţia, măsura cuvintelor în tonalităţi rezonabile şi în gesturi cât mai discrete cu putinţă. Puteai accede către înalta societate prin puterea spiritului şi cu sprijinul unei persuasiuni abia simţite, deloc agresivă.

Înalta societate investea în propria-i spiritualizare, ajutându-i adesea şi pe alţii fără mijloace, cu ajutorul unor accesorii precum contul bancar, vila suplimentară de la Şosea transformată ocazional în cenaclu literar, club pentru artişti, societate filantropică etc. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreţie la primul bal, către vârsta de 15-16 ani, când părinţii îl prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaţilor din lumea afacerilor. La rândul lor, adulţii intrau pe scena publică prin baluri de binefacere, pentru srângerea fondurilor necesare stingerii unor suferinţe cotidiene, în faţa cărora societatea reacţiona cu greutate.

Un posibil răspuns se ascunde în cuvintele scriitorului sârb Milorad Pavić, care a spus un adevăr înspăimântător în romanul-lexicon “Dicţionarul khazar”: „Atunci când e să dispară un popor, dispare mai întâi înalta societate şi, odată cu ea, şi literatura”.

Înalta societate a fost întotdeauna o poveste legată de putere şi de export al modelelor. Dar nouă, celor de azi, ne scapă un amănunt semnificativ. Punctul de plecare. Cum s-a născut de fapt această poveste? Dintr-o necesitate, ar putea fi răspunsul. Este vorba mai degrabă de o atitudine „în trend” cu istoria şi întotdeauna pregătită cu schimbările peisajului. Nu este nimic „glossy” şi nici vreo urmă de „glamour”. Vechii greci au definit fundamental această atitudine în trend cu istoria. Dacă nu o mai puteau păstra, atunci nu mai exista high life. Iar punctul de plecare al poveştii noastre se află chiar în etimologia celui mai uzitat cuvânt, care defineşte înalta societate: aristocraţia. Avem un cuvânt compus din „aristos” (mai bun, mai înţelept, mai luminat) şi „cratos” (putere). Aşadar, pentru vechii greci şi întreaga antichitate, era esenţial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni. Când aceşti „mai buni” deveneau „mai răi”, societatea se prăbuşea în „kakocraţie” (de la grecescul „kakos”, mai rău, mai prost) şi sfârşea în tiranie sau anarhie.

Peste o mie de ani, Franţa aristocratică şi absolutistă a păstrat sintagma „nobleţea care obligă”, probabil cea mai discretă şi dificil de cuprins definire a înaltei societăţi.
„Nobleţea care obligă” înseamnă mai multe obligaţii decât drepturi. Când aceia care joacă rolul unei demografii ierarhic-superioare consideră că deţin mai multe privilegii decât obligaţii, încetează să fie ceea ce grecii defineau prin „aristocraţie”.

Muzeul Municipiului Bucureşti găzduieşte între 3 iulie şi 29 septembrie, la Palatul Şuţu, o restrospectivă Isachie, adunând lucrări din colecţii particulare şi din mai multe muzee din ţară precum Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Peleş. Expoziţia „Constantin Isachie, un pictor al modenităţii” „cuprinde întreaga variaţie imagistică, de la portrete la peisaje, flori, oferă un vast spectacol al naturii construit ca efect pictural. Personal, rămân dator peisajelor în ceaţă, cu râuri, poduri, case, porturi, străzi ce impun privitorului sentimente opace, sentimentale, vag filozofice, secrete. Nu ştiu dacă această realizare picturală de mare rafinament este reflectarea unei obsesii sau este dovada unei deosebite măiestrii” (Mircea Deac).

Opera lui Constantin Isachie ne oferă profilul unei Românii ierarhizate în valori distincte, pe care, privindu-le chipurile, observăm că reuşeşte încă să mai comunice cu noi. Acesta pare a fi mesajul final pe care, foarte posibil, l-a proiectat în posteritate pictorul Isachie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.