“Americanii îşi doresc de la politica externă ceea ce îşi doresc mai toate naţiunile: securitate înainte de toate, urmată de prosperitate şi, dacă e posibil, senzaţia că ţara promoveaza valori politice şi morale dezirabile. Unii americani se gândesc, de asemenea, că este frumos ca Statele Unite să câştige o mulţime de medalii la Olimpiade şi să aibă un statut de “lider al lumii libere” şi chiar să fie protagonistele unor evenimente simbolice precum trimiterea primului om pe Lună. Însă înainte de toate, americanii îşi doresc să aibă securitate, un confort rezonabil şi să creadă că ţara lor este de partea îngerilor”, scrie pentru Foreign Policy cunoscutul profesor de relaţii internaţionale Stephen M. Walt, adept al şcolii realiste.
“Însă când mă uit la ultimele trei administraţii prezidenţiale şi la campania bizară care se desfăşoară în faţa ochilor noştri acum, ce mă izbeşte este modul în care cei trei preşedinţi post-Război Rece au eşuat în încercarea de a oferi americanilor politica externă pe care au promis-o în campanie. În fiecare caz, candidatul a promis o politică externă mai sensibila, mai reţinută – să îndrăznesc să spun “realistă”? – şi în fiecare caz au dus o politică prea ambiţioasă, nerealistă şi fără succes. Unii au eşuat mai rău ca alţii (vezi George W. Bush), dar nimeni nu a oferit americanilor politica externă promisă sau politica pe care oamenii şi-o doreau.
Să ne gândim la 1992. Candidând împotriva lui George H. W. Bush, ale cărui realizări de politică externă erau impresionante, Bill Clinton le-a spus americanilor “it’s the economy, stupid” şi a promis să investească “dividendele păcii” aici, acasă. Însă odată ajuns la Casa Albă, el nu a rezistat cântecului de sirena al hegemoniei liberale. A extins NATO spre est, ceea ce i-a adus Americii mai multe ţări slabe pe care să le apere şi a contribuit puţin la întărirea securităţii SUA, şi a îmbrăţişat o politică duală de containment în Golful Persic, ceea ce a adăugat şi mai multă cheltuială pentru apărarea SUA şi l-a “ajutat” pe Osama bin Laden să-şi îndrepte atenţia asupra “inamicului îndepărtat” şi să deschidă calea către 9/11.
Clinton se temea de fundăturile internaţionale foarte costisitoare şi nu a vrut să trimita trupe la sol nicăieri. Strategia lui de “angajare şi extindere” s-a bazat pe ipoteza că extinzând democraţia şi garanţiile americane de securitate nu va implica un cost, pentru că democraţiile nu vor lupta una împotriva alteia, Rusia va rămâne slabă pentru totdeauna şi toate acele garantii multilaterale nu vor trebui onorate vreodată. Clinton a avut noroc atât timp cât consecinţele unor greşeli pe care le-a făcut (9/11 şi politica revanşardă rusă) nu au apărut decât atunci când el era în siguranţă, dupa terminarea mandatelor.
Apoi să ne gândim la alegerile din 2000. Candidând împotriva vicepreşedintelui Al Gore şi neavând experienţă în politica externă, George W. Bush a avut un ton modest şi realist în campanie şi s-a bazat pe aşa-numiţii Vulcani, unii dintre ei niste adevăraţi realişti în materie de politică externă. A promis americanilor o politică externă puternică dar “blândă” şi consilierii săi i-au criticat pe Clinton şi Gore pentru iniţiativele lor greşite de “nation building”. Pe scurt, americanilor li s-a spus că Bush se va axa pe politica marilor puteri, evitând să intre în fundături în ţări cu o importanţă strategică marginală, că nu va uda praful de puşca.
Bunele intenţii ale lui Bush au fost spulberate de doi factori. Primul, în loc să se bazeze pe realiştii din tabăra Brent Scowcroft/Colin Powell a Partidului Republican, el i-a permis lui Dick Cheney să umple administraţia de neoconservatori, care aveau ambiţii şi mai mari şi o judecată şi mai proastă decât echipa lui Clinton. Al doilea, atacurile de la 11 septembrie le-au permis neoconservatorilor să îl convertească pe Bush la viziunea lor greşită despre lume şi să deschidă calea spre dezastrele din Irak şi Afganistan. În loc să le dea americanilor politica externă pentru care au votat, Bush, Cheney şi neoconservatorii le-au oferit scopul absurd de a încerca să transforme Orientul Mijlociu şi să răspândească libertatea prin lume. Ştim cu toţii cât de bine a funcţionat planul.
Sărim până în 2008. Un puţin cunoscut senator de Illinois începe foarte bine campania, bazându-se în special pe talentul oratoric, dar şi pe faptul că s-a opus războiului din Irak încă de la început. Promite să pună capăt acelui razboi şi, mai important, să reconstruiască relaţiile Americii cu restul lumii printr-o politică externă mai sensibilă, mai vizionară şi mai realistă. Având în vedere ce se întâmplase în Afganistan şi Irak, cu siguranţă că ţinea seama de ce îşi doresc americanii şi nu dorea să repete greşelile predecesorilor. Şi cu siguranţă că acest fost universitar specialist în drept constituţional dorea să corecteze greşelile erei Bush/Cheney: să închida Guantanamo, să termine cu tortura, să oprească supravegherea fără mandat, să reducă din secretomanie şi să aibă o guvernare transparentă şi responsabilă.
Însă nu s-a întâmplat aşa. Obama a ţinut nişte discursuri minunate şi elocinţa şi evidentul idealism au câştigat publicul, inclusiv Comitetul Nobel. Spre meritul său, Obama a avut acţiuni parţial încununate de succes pentru combaterea încălzirii globale, pentru securitatea nucleară şi pentru programul nuclear iranian. Cum SUA au început însă să se bazeze pe asasinate bine ţintite, Obama a fost nevoit să acţioneze în justiţiemai mulţi jurnalişti care atrăgeau atenţia asupra fenomenului decât a făcut-o Bush. Şi Obama a refuzat că oficialii din fruntea instituţiilor de forţă să fie traşi la răspundere atunci când au dezamăgit. A aprobat o creştere a numărului de trupe în Afganistan prost concepută şi cu un scop nu tocmai bun, a fost ambiguu în poziţia sa faţă de Primăverile Arabe, a susţinut o intervenţie nebunească în Libia şi a creat un stat eşuat şi a fost incapabil să se retragă din Irak. Efortul sau de a ajunge la o pace între palestinieni şi israelieni a eşuat din acelasi motiv ca în ultimii 20 de ani: lobby-ul evreiesc din America şi restul lobby-ului israelian a făcut imposibil ca Washingtonul să fie sincer sau să oprească extinderea aşezărilor israeliene.
Obama nu a implicat America în Siria şi a abordat cu prudenţă criza din Ucraina. Aceste decizii bune i-au făcut pe “ulii” să-l acuze că este “slab” şi că această politică duce la o lume şi mai nesigură. Asemenea viziuni sunt susţinute de statele cliente, care s-au obişnuit cu protecţia lui Uncle Sucker şi încep să se plângă imediat de credibilitatea Americii când Washingtonul refuză să facă ceea ce trebuie.
SUA sub Obama au continuat să apere peste 60 de alte state şi să conducă afacerile globale. Au continuat să desfăşoare militari în reţeaua mondială de sute de baze pe care o deţin. De fapt, au trimis mai multe trupe în Irak, Europa de Est şi chiar şi în Australia. SUA au încă cea mai mare forţă militară din lume, care îi costă pe contribuabili circa 600 de miliarde de dolari pe an. Suma aceasta reprezintă o treime din cheltuielile militare globale şi este egală cu cheltuielile pentru apărare ale următoarelor zece ţări luate la un loc. China, primul competitor, cheltuieşte doar 150 de miliarde de dolari. Iar în timpul mandatelor lui Obama, SUA au trimis forţe în Afganistan, au luptat în Libia şi au dat jos regimul, au reintrat în Irak şi s-au implicat (chiar dacă puţin) în Siria, au susţinut războiul dubios al Arabiei Saudite în Yemen, au continuat să opereze atacuri cu drone în alte ţări, s-au implicat diplomatic într-un mod neprofitabil în problemele din Ucraina şi apoi au bombardat din nou ţinte din Libia. Cine poate spune că asta e o retragere?
Pe scurt, Obama nu a prea dus o politică externă de stânga sau una care să se distanţeze de excepţionalismul american şi de presupusa indespensabilitate a SUA ca furnizor de ordine globală.
Şi ajungem în 2016. Din nou, americanii par să dorească o politică externă mai puţin hiperactivă şi mai eficientă. Ca şi în 1992, 2000 şi 2008, avem un candidat (Trump) care sugerează – deşi în mod incoerent – că va face o mulţime de lucruri diferite şi în mod diferit. Nu le va permite aliaţilor să-şi facă de cap, nu se va băga în procese de “nation building”, îi va intimida pe aliaţi şi inamici depotrivă doar prin personalitatea sa. Acestea sună bine iniţial, însă dacă cineva crede că Trump chiar va face aceste lucruri, ei bine acela este exact clientul naiv de care Trump a profitat pe parcursul carierei sale în afaceri.
Şi iat-o pe Hillary Clinton. A fost o internaţionalistă dură în întrega ei carieră şi crede că pentru SUA este mai bine să încerce şi să greşească decât să nu încerce deloc. Echipa sa mare de experţi în politică externă este plină de internaţionalişti liberali care sunt convinşi că SUA pot rezolva o mulţime de probleme internaţionale în zone pe care nu le înţeleg.
Dar până şi Clinton recunoaşte că susţinerea pentru hegemonia liberală este slabă şi de aceea spune publicului că SUA nu vor trimite “niciodată” trupe la sol în Irak. Însa ne-am putea întreba dacă se va ţine de cuvânt – în special dacă îi va asculta pe cei care au consiliat-o în trecut şi cel mai probabil o vor consilia şi în viitor.
Deci, de ce americanii nu primesc politica externă pe care o doresc? Poate pentru că poporul american nu ştie prea multe despre politica externă şi astfel trebuie să o lase în seama experţilor. E posibil, dar această explicaţie ar fi mai valabilă dacă unul şi acelaşi sistem nu ar fi dat greş rău de tot în ultimii ani, în mod repetat şi din aceleaşi motive (ameninţări, exagerarea avantajului pe care îl conferă forţa militară, prea multa deferenţă faţă de aliaţi cu valoare strategică mică, politica internă care este lăsată să treacă în sfera politicii externe).
Adevăratele motive pentru care americanii nu au politica externă pe care o vor sunt trei.
Primul, pentru că ţara este încă atât de sigură şi de bogată, este aproape imună la consecinţele unor nebunii în politica externă. Alte ţări pot suferi daune mari când SUA fac o eroare de calcul, însă majoritatea americanilor nu suferă deloc.
Al doilea, Statele Unite au construit multe instituţii globale, şi-au asumat multe sarcini globale şi au creat un set de organizaţii nationale de securitate în timpul Razboiului Rece. Status quo-ul este bine înrădăcinat şi asta explică de ce liderii SUA nu sunt dispuşi să renunţe la atitudini, angajamente şi politici care sunt aplicate de decenii, chiar dacă lumea s-a schimbat din multe puncte de vedere.
În al treilea rând, birocraţia, grupurile de interese, think-tank-urile, universităţile, fundaţiile de caritate şi o parte mare din presă sunt profund angajate pe calea hegemoniei liberale, atât din motive idealiste, cât şi pentru că le maximizează propriul statut. Voci critice vor exista mereu (aşa cum este acest comentariu), dar ele sunt minoritare. Avem de-a face cu o “deconectare” care persistă între mase şi elite în ce priveşte politica externă, iar politica externă oficială a SUA diferă deseori de politica pe care americanii o vor. În politica americană, când o minoritate bine plasată crede într-o anumită abordare, iar marea parte a publicului este indiferentă sau implicată doar când şi când în această dezbatere, minoritatea câştigă.
Şi astfel americanii nu au parte de politica externă pe care o doresc sau o merită.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.