Prospero-Caramitru şi generaţia Apocalipsei

S-a încheiat o stagiune bogată, diversă, cu momente de normalitate şi anormalitate, cu evenimente care vor marca premierele din toamnă şi stagiunile care vor urma. În această suită, o producţie de relief a fost „Furtuna” de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

O opţiune repertorială care celebrează un jubileu: 450 ani de la naşterea lui Shakespeare. Alegerea inspirată a avut şi toate „ingredientele” unei reuşite. Ion Caramitru este un actor cu vocaţie shakespeariană. A debutat la Casandra cu „Hamlet”, punându-şi amprenta, în lunga sa carieră, asupra unor roluri: Romeo, în „Romeo şi Julieta”, regia Vlad Mugur, Ferdinand în „Furtuna”, regia Liviu Ciulei, Feste în „A douăsprezecea noapte”, în viziunea lui Aureliu Manea, antologicul „Hamlet”, sub bagheta regizorală a lui Alexandru Tocilescu, care l-a propulsat în topul celor mai buni zece interpreţi ai celebrului personaj de-a lungul timpului, în lume.

Cu Shakespeare, Caramitru s-a confruntat şi în două propuneri scenice experimentale – premiera absolută cu ”Eduard al III-lea”, regia Alexandru Tocilescu, şi montarea-laborator cu „Macbeth” a lui Radu Penciulescu. Umbra marelui Will l-a urmărit şi în calitate de regizor, semnând două producţii remarcabile cu „Macbett” de Eugène Ionesco, cu o companie prestigioasă din Japonia şi cu trupa Teatrului Naţional din Macedonia.

Regizorul Alexander Morfov

Regizorul temerarului proiect cu „Furtuna” este bulgarul Alexander Morfov – un artist apreciat în elita teatrului internaţional. Publicul român i-a vizionat trei realizări de anvergură: „Exilaţii” şi „Don Juan”, cu Naţionalul din Sofia, şi „Vizita bătrânei doamne”, cu Naţionalul bucureştean. Pentru „Furtuna”, montată la Sankt Petersburg, el a fost încununat cu cea mai prestigioasă distincţie din teatrul rus, „Masca de Aur”.

Jucat în premieră absolută în 1611, „Furtuna” este un text-testament pentru Shakespeare, dar şi pentru anul 2014. Spectacolul de la TNB a stârnit la premieră aprecieri entuziaste la superlativ, dar şi rezerve şi dezaprobări. Un semn că este un eveniment viu.

Alexander Morfov explorează două teme shakepeariene: lumea ca teatru („Actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri”) şi viaţa e vis („Viaţa noastră e din plămada viselor făcută”). Frapantă este perspectiva din care le abordează scenic: cultura pop şi entertainment-ul. În aducerea la rampă a piesei, optează pentru un stil cultivat cu voluptate azi în teatru, „risipit, naiv, non-linear”. Morfov construieşte o reprezentaţie-oglindă pentru o lume avidă de spectacol, care suferă de boala imaginii, tentată să-şi trăiască viaţa virtual. O lume contaminată de postmodernitate şi de spiritul New Age care l-a scos pe Dumnezeu din creaţie.

Prospero – Einstein – Caramitru

Actorii întâmpină publicul încă de la intrarea în sală. Într-un decor ambiguu, sugerând o insulă, o corabie, o scenă elisabetană, îşi împart rolurile şi, sub bagheta magului Prospero, declanşează puterea misterică a teatrului. „Furtuna” devine un libret sui generis pentru cuvânt, mişcare, cânt, dans. Exilaţii – Prospero, duce de Milan, fiica sa, Miranda, şi uzurpatorii lor, trădătorul frate Alonso şi suita lui – trăiesc un coşmar ludic şi feeric, în care se confruntă cu jocul ignoranţei, al lăcomiei, al egoismului şi slavei deşarte. Asistăm la un spectacol exuberant şi exploziv. Arsenalul culiselor este pus în mişcare: lumini multicolore, efecte fumigene, maşinării dezlănţuite la vedere. Magia e trucată, se brodează pe anecdotica piesei, situaţii din cotidian sunt caricate cu umor, clişee de comportament şi tabuuri ale zilelor noastre.

În avalanşa de semne există multe aluviuni culturale, citate, trimiteri, ce fac deliciul publicului. Insula care îi aduce la un loc pe victime şi pe călăi nu este un altar al ispăşirii păcatelor. Surprinzătoare este imaginea lui Prospero. O apariţie domestică în haine ponosite, cu părul vâlvoi şi mustaţă, cu un teanc de cărţi în mână, care îl evocă pe Einstein. Este o imagine de marketing a unui secol scientist, peste care planează spectrul bombei atomice şi al apocalipsei. Ion Caramitru declară: „Morfov şi cu mine am fost de acord să sugerăm asemănarea lui Prospero cu… Einstein. Replica «Totul va pieri» este premonitorie, prefigurând, cumva, apariţia bombei atomice”.

Naufragiaţi pe insulă, eroii caută „ceva”, dar, cum ar spune Sfântul Pavel: „Toţi caută ale sale şi nu ale lui Dumnezeu”. Avem tabloul unei lumi care lunecă la suprafaţa existenţei, în care drama s-a banalizat. Pe acest no man’s land, fără cer, trăiesc şi momente când îşi privesc cerul interior. E o goană după iubire, adică după Dumnezeu. În grija maternă a lui Prospero pentru Miranda, în disperarea criminalului Alonso pentru pierderea fiului său, Ferdinand, în dorinţa maleficului Caliban de a avea un stăpân ocrotitor pe care să-l servească, în nevoia de libertate şi zbor a lui Ariel, în declaraţiile de dragoste ale cuplului Ferdinand-Miranda, în superba lor nuntă, care învăluie sala şi scena. Dar vrăjile lui Prospero „nu au pus şi eternitate în iubirea lor” (Ecleziastul, 3.11).

Ferdinand (Alexandru Călin) şi Miranda (Crina Semciuc)

Prospero-Einstein este orb şi surd la cuvântul divin. Ratează Revelaţia, care există în testamentul lui Prospero-Shakespeare. Celebrul monolog din final, ruperea baghetei de către erou sunt tratate de regizor în cheie minoră. Când vraja spectacolului se spulberă, se instaurează, pentru o clipă, un gol. Îl simţim la sfârşitul reprezentaţiei, când cei trei – Miranda, Ariel, Caliban –, eliberaţi de măşti, îşi simt libertatea ca pe o povară. După ce se privesc şi ne privesc faţă în faţă, părăsesc scena împreună, hârjonindu-se veseli.

În construirea acestui joc crud, care devine „un joc încântător de artificii”, Alexander Morfov a avut colaboratori inspiraţi. Impresionează decorul lui Nikola Toromanov, un scenograf cu personalitate şi stil. El creează un decor-personaj care provoacă şi contemplă zbaterea eroilor, integrând povestea într-un circuit misterios. Lumina lui Chris Jaeger, un maestru al lightning design-ului, sculptează, aducând armonii imponderabile. Linia şi policromia costumelor imaginate de tânăra şi talentata scenografă Andrada Chiriac aruncă o punte expresivă peste timp şi spaţii. Este admirabil arabescul mişcător al coregrafului Florin Fieroiu, care potenţează expresivitatea ansamblului şi a interpreţilor. Cocktailul muzical (unde se întâlnesc Carl Orff şi Joe Cocker) – ales de Morfov şi adus la rampă de Lucian Maxim – amplifică beatitudinea şi miracolul.

Caliban (Mihai Călin)

În orchestrarea acestui concert de expresii vizuale şi auditive, Alexander Morfov este inventiv, riguros şi viguros, stimulând creativitatea şi vitalitatea actorilor. Patetici, burleşti, excentrici, pitoreşti, portretizează veridic, în scene de grup sau de prim-plan: Andrei Finţi – Alonso, regele Neapolului, Mihai Calotă – Trinculo, Marcelo Cobzariu – Stefano, Alexandru Călin – Ferdinand, Vitalie Bichir – Gonzalo, Ioan Andrei Ionescu – Antonio, Gavril Pătru – Sebastian. Creionează cu aplomb, într-un decor viu, marinari, spirite, creaturi ale insulei: Eduard Cîrlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Ionuţ Toader, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană.

Se detaşează o tripletă „de aur”: Miranda – Crina Semciuc, prin fragilitate, forţă, farmec; Ariel – István Téglás, prin plasticitate corporală şi subtile nuanţe psihologice, întruchipând un încântător „airy spirit”; Caliban – Mihai Călin, într-o creaţie excepţională, surprinzătoare prin amestecul de grotesc şi graţios, o imagine cuceritoare a urâtului.

Prospero (Ion Caramitru) şi Ariel (Istvan Teglas)

Prospero a fost pentru mari actori şi regizori un personaj-destin: de la Kean, Michael Redgrave, John Gielgud, Vanessa Redgrave, George Constantin, la Peter Brook, Giorgio Strehler, Liviu Ciulei. Un personaj-destin este şi pentru Ion Caramitru. Prezenţa sa spiritualizează, adună energiile trupei. Îmbinând tonul colocvial cu cel confidenţial, lirismul cu luciditatea, melancolia cu autoironia, el îl construieşte pe Prospero-Einstein cu naturaleţe, simplitate şi rafinament. În rostirea lui Caramitru, o forţă secretă circulă prin cuvinte. Simţim „visarea fermecată şi sfâşietoare a lui Shakespeare”. Maestru de ceremonii şi raisonneur al spectacolului, actorul şochează la aplauze, când îşi smulge mustaţa. Un gest profetic pentru o generaţie amnezică şi autistă şi Furtuna care va veni (?!).

O reprezentaţie de „top” care se anunţă a fi una longevivă. V-o recomandăm.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.