Protagonist poliglot şi absurd transcendent în „Noul locatar”

O halucinantă stare de spirit este rezultatul vizionării spectacolului cu piesa Noul locatar, de Eugène Ionesco, pusă în scenă la Teatrul Nottara de remarcabilul regizor Toma Gabor.

De la atmosfera suprarealistă a încăperii în care urmează să intre chiriaşul cel nou, cu fereastra în spatele căreia se înalţă un fuior de fum, fereastră ce devine un “personaj” de-a lungul desfăşurării acţiunii, la debitul verbal aiuritor al portăresei, dublat de măsurătorile inexplicabile ale nouvenitului, de la caligrafierea savantă în alb-negru a personajelor la coregrafia absurdă şi sugestivă a protagoniştilor, coborâtă parcă din cinematograful mut, totul transpune spectatorul într-un univers bizar, egal ca forţă cu textul absurd al lui Eugène Ionesco.

Noul locatar se instalează într-un mod original

Lectura piesei, ca şi a spectacolului, se poate face pe mai multe niveluri: al nevrozei umane, al alienării, al închistări în memorie, al efemerităţii vieţii şi inutilităţii obiectelor. Spectacolul lui Tompa Gabor pare o anticameră a dispariţiei, dacă nu chiar o punere în scenă a unei “morţi în direct”, potenţată de aglomerarea obiectelor inutile, până la invazia coletelor căzând de sus în spaţiul încăperii, de imobilitatea personajului aşezat în fotoliul său plasat în cercul dinainte trasat din centrul camerei, dispărând treptat sub năvala atâtor inutile elemente de recuzită.

Lumina descreşte treptat, fereastra este acoperită de piesele de mobilier, plasate într-un balet mecanic al celor doi hamali, ciocli cu melon şi mănuşi, mişcându-se pe muzică de operă.

Francisco Alfonsin dirijează dramatic sarabanda instalării în noul apartament

Un inventar bizar de obiecte, amintind uneori de aceiaşi pictori suprarealişti, ca maşina de cusut sau portretele lui Tinguely, învelite în folii de plastic transparent, indicând, sau nu, straturi ale vieţii personajului, de la căluţul de lem, ca o aluzie la săniuţa Rosebud din filmul Cetăţeaul Kane,şi bradul de Crăciun la cărţi, orologiu, este plasat în locurile indicate de Noul locatar, cu gesturi de dirijor, demiurg al unei orchestre nevăzute.

„(…) Locatar, aşadar un ocupant temporar, beneficiar, fără să o fi cerut, al unui contract efemer pentru un apartament pe care vrea să-l orânduiască pe măsura lui. Ce este însă acest straniu apartament? E viaţa omului, fireşte. Viaţa de-a lungul căreia acumulează posesiuni derizorii şi inutile, bunuri materiale de tot felul, mobile, bogăţii, ca şi bunuri imateriale, tot atât de derizorii, cultură, amintiri etc. Numai că toate aceste bunuri, care îi oferă aparent linişte şi siguranţă, vor fi, în cele din urmă, mormântul lui, mormântul nostru. (…) Această acumulare, această proliferare aducătoare de moarte nu e decât o manifestare a deficitului ontologic concretizat în inflaţia monstruoasă a obiectelor, o manifestare a abisului care pune în primejdie apartenanţa noastră la o esenţă spirituală de atâtea ori ascunsă din păcate, nevoia noastră de infinit, setea noastră, conştientă sau nu, de Dumnezeu”, scria Marie-France Ionesco.

Noul locatar şi hamalii săi într-un moment de reverie printre obiectele copilăriei

Dacă am duce demonstraţia mai departe, punctată şi de elemente ale inspiratei scenografii al lui Helmut Stürmer, spaţiul închis, doar aparent un apartament de închiriat, ar putea deveni o încăpere de trecere, un fel de Purgatoriu în care chiriaşul este întâi asediat de mărturii ale vieţii mundane, pe care le va lăsa ducându-se într-un alt loc, printr-un îngust culoar de trecere, aşa cum poate fi citit finalul spectacolului.

Portăreasa, excelent interpretată de Ada Navrot, cu care plurilingvul nou-venit intră în dispută, încercând s-o facă să dispară din încăperea de trecere, poate fi şi un Charon-femeie, o femeie băieţoasă a cărei identitate pare să se schimbe de la monolog la monolog. Norii de fum din fereastra apartamentului, fereastră pe care noul locatar vrea s-o obtureze şi chiar îi contrapune luminii, surprinzător, portretul dramaturgului Eugène Ionesco, privit din spate ca şi când ar fi fost crucificat, este şi ea un însemn al spaţiului transcendent mascat într-o locuinţă obişnuită.

Francisco Alfonsin dă indicaţii hamalilor-ciocli

De altfel, ideea de moarte, de dispariţie, spirituală şi chiar fizică, este sugerată şi de Tompa Gabor, care mărturisea: “Piesa pare minimalistă şi chiar repetitivă de la un moment dat, dar de aici decurge o structură muzicală specială. (…) Discutam cu toţii că fiecare s-a mutat, la un moment dat, dintr-un loc în altul, din mic în mare sau dintr-o ţară în alta, dar cred că aici este vorba de ceva mai important; este vorba, probabil, despre acea mutare pe o altă lume şi despre ce ne rămâne la sfârşitul acestei mutări, în care se sintetizează întreaga viaţă, când, deşi înconjuraţi de obiectele adunate de-a lungul întregii noastre existenţe, ne rămân, de fapt, doar amintirile (…)”.

Această lume a alienării, a memoriei este foarte bine servită şi de prezenţa în rolul Noului locatar a actorului spaniol Francisco Alfonsin, cu jocul lui straniu, cu folosirea mai multor limbi spaniolă, franceză, engleză, română -, cu rigiditatea majestuoasă, ce degajă mister, cu balansul continuu între agitaţie şi seninătate, între calm şi nervi.

O componentă deloc neglijabilă a spectacolului este frumuseţea decorului semnat de Helmut Stürmer. De la camera goală în care începe spectacolul la imaginarea obiectelor şi mai ales împachetarea lor în plastic semi-transparent, care le conferă o notă de instabilitate şi de “trecere”, aglomerarea baloturilor din final, care cad, neidentificabile, invadând spaţiul şi odată cu el pe Noul locatar, răspunde perfect ideii regizorale. Spaţiul, ca şi ocupatul lui nu mai au istorie, nu mai au individualitate. Devin memorie, înainte de a se pierde în neant. Iar memoria acestui absurd drum al existenţei umane pare străjuit de cele două portrete, al lui Eugène Ionesco şi al lui Samuel Beckett. Chei şi aluzii livreşti la arta Absurdului din secolul trecut.

Caseta amintirilor e adusă în apartamentul care va fi locuit vremelnic

Scenograful este secondat inspirat de Corina Grămoşteanu, realizatoarea costumelor.

Aparenta lipsa de sens a întregii acţiuni se sprijină şi pe jocul actorilor. Alături de Francisco Alfonsin, amintit deja, Ion Grosu şi Gabriel Răuţă dovedesc o remarcabilă expresivitate a plasticii corporale, cu elementete de mimică şi pantomimă, ritmând întregul mers al spectacolului.

Regizorul Tompa Gabor nu mai are nevoie de prezentare. Cu montări prestigioase, cu nenumărate premii obţinute în ţară şi în străinătate, printre care unul în Anglia pentru punerea în scenă a unui alt text al lui Eugen Ionesco, Cântăreţa cheală, recunoscut în întreaga lume pentru viziunea sa provocatoare în domeniul textelor clasice, el a reuşit, şi de această dată, un spectacol memorabil.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.