Putin şi Obama – ultimul lor tango

Dacă nu se întâmplă ceva ieşit din comun, preşedinţii Barack Obama şi Vladimir Putin au avut ultima lor întrevedere între patru ochi, la Hangzhou (estul Chinei), în marja reuniunii G20, iar dacă ar fi să ne luăm după cei ce studiază cu lupa diferite momente ale summiturilor de acest fel, de pildă în clipele ce preced fotografia de grup a acestor înalţi demnitari, au putut fi văzuţi preşedintele rus discutând cu omologul său turc, o Angela Merkel singură, copleşită de eşecul la alegerile din fieful propriu, un şef al Casei Albe stingher, aflat la final de mandat, pe care Putin şi Erdogan îl tratau cu spatele, după ce şi gazdele îl umiliseră pe el şi pe cei din staf, iar ceilalţi lideri făcându-şi fiecare de lucru. Totuşi, Obama s-a apropiat de Putin, s-au salutat strict protocolar şi i-a propus o întrevedere bilaterală, omologul său rus a acceptat, stabilind ca aceste convorbiri să dureze maximum 30 de minute, fiind primele între patru ochi după discuţia lor de la Paris, din noiembrie 2015, de la summitul privind climatul. E adevărat, în acest an, ei au vorbit de câteva ori la telefon.

A fost firesc ca Obama să vrea această întrevedere de adio cu omologul său rus, dar există şi mai multe probleme internaţionale grave, pe care cei doi trebuiau să le obordeze, din această perspectivă, atât presa din Washington, cât şi cea mondială vorbind despre faptul că, în anii în care raporturile sale cu Moscova au fost îngheţate, Administraţia americană a suferit un eşec evident în tentativele sale de a răsturna regimurile dintr-o serie de ţări arabe, unele devenind războaie sângeroase care au scăpat de sub control. Reamintesc ce s-a petrecut în Irak, Libia, Siria, Yemen şi chiar în Egipt, acestea devenind unele după altele sanctuare pentru organizaţiile teroriste islamiste, precum Al Qaida sau Statul Islamic.

Într-adevăr, până la intervenţia americano-engleză în Irak, Al Qaida acţiona cu precădere în Afganistan, dar, după uciderea lui Saddam Hussein şi eliminarea structurilor guvernamentale ale regimului său, aceasta extinzându-şi spectaculos activitatea în Irak. La fel în Libia, după eliminarea regimului Kadhafi, unde, mai nou, Statul Islamic face ravagii, ţara respectivă existând doar pe hârtie.

Şi dosarul sirian devine tot mai complicat, practic în această ţară acţionează un mozaic întreg de forţe şi e din ce în ce mai greu de stabilit cine cu cine se bate, cine cu cine este aliat, cine este legat de SUA, cine de Rusia, cine de Arabia Saudită, cine de Iran, cine de Israel, cine de Turcia, cine de Irak şi cine de alte ţări vest-europene. Este, cu adevărat, un tablou apocaliptic, de aceea mi se pare extrem de complicată rezolvarea lui, privind din prisma părţii care-şi va asuma răspunderea pentru limpezirea situaţiei, detensionarea crizei, dezarmarea forţelor combatante şi controlarea lor eficientă.

Cam astea ar fi problemele pe care le-au discutat luni Obama şi Putin în ultima lor întâlnire, care a durat cu mult mai mult decât se prevăzuse – adică 90 de minute -, fiind clar că cei doi nu au vorbit despre inundaţiile din America ori focurile din taigaua siberiană, ci, mai curând, au pregătit în mare dosarele summiturilor ruso-americane de după alegerile din SUA. La ora actuală este evident că Putin e în ofensivă, iar dacă noi consemnăm acest lucru nu înseamnă că şi suntem de acord cu el.

Pe de altă parte, este limpede şi pentru cei doi preşedinţi că a ţâşnit puternic în faţă, ca pe turnanta unei curse atletice, preşedintele turc Erdogan, care, într-o indiferenţă complice a ţărilor occidentale, a trimis tancurile ţării sale în Siria sub pretextul că luptă împotriva Statului Islamic, de fapt, el vizând miliţiile kurde, născând-se astfel un paradox: miliţiile kurde combat Statul Islamic alături de SUA şi coaliţia internaţională, dar sunt ţinta armatei Turciei! Aşadar, cu asigurarea că Turcia nu va da drumul unor noi migranţi, ţările vest-europene au renunţat la principii şi opţiuni politice, Erdogan devenind un răfăţat al Occidentului. Cu ce preţ? Asta nu au putut spune nici Putin, nici Obama. În context, Atlantico.fr scria că „în mod indeniabil, americanii sunt marii perdanţi ai ultimelor evoluţii de după operaţiunea «Scutul Eufratului», declanşată de Turcia în Siria. SUA s-au văzut obligate să susţină Ankara împotriva miliţiilor kurde, pe care le considerau pumnul lor împotriva Statului Islamic. Trebuie spus că forţele kurde sunt singurele care au voinţa de a înfrunta nebunii furioşi din Statul Islamic. Dar Washingtonul a fost constrâns să le sacrifice pe altarul prieteniei cu Turcia, ţară de importanţă geostrategică majoră în Orientul Apropiat (şi a doua ca importanţă din NATO, din punctul de vedere al numărului militarilor). Din această perspectivă este clar că Obama nu are marjă de manevră şi nu poate decât să gestioneze situaţia curentă, pregătindu-şi partidele sale de golf pentru o retragere perfect meritată”, conchide sursa citată.

Ne place sau nu, Rusia a ieşit întărită din ultimele evenimente din Siria, ea consolidându-şi poziţia în această ţară şi extinzând susţinerea militară acordată lui Assad, după cum spun unele surse, ea construind o nouă bază aeriană în nord-vestul ţării, o evoluţie pe care Washingtonul a fost incapabil s-o blocheze. Ar mai trebui reamintit că în ajunul discursului pe care, anul trecut, Obama l-a rostit la ONU, guvernul Irakului, susţinut de SUA, a anunţat că a semnat un acord de schimburi de informaţii cu Siria, Iranul şi Rusia, fără să fi anunţat în prealabil guvernul american. În fine, recent, un responsabil de la Bagdad declara că ţara lui va accepta fără rezerve zboruri ruseşti de supraveghere deasupra Irakului.

Cum remarca cineva, există contradicţii în interiorul contradicţiilor. Putin, demonul de ieri, a devenit un partener potenţial pentru pacea în Orientul Mijlociu. Forţele teroriste din Statul Islamic au fost finanţate şi înarmate de CIA, Turcia şi aliaţii sunniţi ai Washingtonului din Golful Persic (Arabia Saudită, Qatarul) s-au servit de forţe interpuse în răsturnarea laicului Kadhafi din Libia şi în războiul pentru schimbarea regimului laic din Siria. Iranul, imperiul răului de ieri, este azi un potenţial atu al SUA în regiune. Washingtonul susţine un regim sectar şiit în Irak, care este apropiat de Iran, chiar dacă el colaborează cu Arabia Saudită sunnită în războiul din Yemen şi în efortul de răsturnare a regimului şiit Assad din Siria.

Din această perspectivă, ultimul tango al lui Putin cu Obama a avut loc pe un parchet vălurit, ceea ce a făcut ca ei să nu-şi poată controla deloc paşii, oferind astfel imaginea tristă a unui cuplu politic în dezagregare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.