Radiografia mișcărilor extremiste în Europa

Zilele trecute, şeful extremei dreapta austriece (FPO), Heinz‑Christian Strache, al cărui partid ar putea intra în guvern după legislativele de la 15 octombrie, a revendicat de pe acum portofoliul Internelor şi pe cel al Externelor. În Germania, după recentele alegeri parlamentare, două constatări s-au impus cu precădere: 1. pentru prima dată după 1949, atât UCD-UCS, cât şi SPD au obţinut cel mai mic procentaj; 2. AfD, Alternativa pentru Germania, partid creat în 2013, a creat un şoc, clasându-se pe locul al treilea, cu 12,3% din sufragii, intrând în forţă în Bundestag. Sosirea extremei dreapta în hemiciclul Bundestagului este un eveniment ce reprezintă şi sfârşitul unei excepţii, Germania fiind una dintre puţinele ţări din Europa în care populiştii nu aveau aleşi în Parlament.

Pornind de la cele de mai sus, ca şi de la alte evenimente politice majore, presa europeană îşi exprimă îngrijorarea faţă de ponderea crescândă a extremei dreapta şi evidenţiază faptul că perspectivele acesteia nu trebuie să lase indiferenţi liderii UE, dar şi pe cei care merg la urne. Numai că ciudata lipsă de reacţie adecvată a primilor şi cecitatea lor politică sunt speculate prompt de populişti şi de forţele radicale, totul având implicaţii uriaşe. Luând ca reper 2001, anul în care, la 11 septembrie, au avut loc atentatele din SUA ce au deschis calea discursurilor neo­populiste din întreaga lume şi parcă mai apăsat din Europa, Le Figaro a inventariat 250 de alegeri care au avut loc după această dată, constatând lucruri deloc îmbucurătoare.
Este adevărat, „nu există o internaţională fascistă, dar nici o unicitate a extremei dreapta în Europa şi mai ales în timp. Nu există deci o definiţie unanim acceptată pentru a atribui această etichetă unui partid, mai curând decât altuia. Totuşi, câteva trăsături comune se degajează înainte de orice, precum ideea că societatea se comportă ca un organism viu, în care dorinţa de a instaura preferinţa naţională, la care fiecare adaugă apoi, potrivit istoriei sale sau realităţilor naţionale, o cerere de ordine, liberalism, etatism, de respingere a imigraţiei şi/sau a multiculturalismului“, relevă sursa citată. Ziarul care a inventariat cele 250 de alegeri din Europa ultimilor 15 ani are o concluzie pe cât de clară, pe atât de gravă: extrema dreaptă a câştigat constant teren pe bătrânul continent.
Prezentăm în continuare o panoramă a mişcărilor de extremă dreapta din Europa, aşa cum a fost ea realizată de ziarul amintit, dar şi de agenţia France Presse şi Franceinfo TV.

Franţa: recordurile Frontului Naţional

Istoria Europei de Vest şi a mişcărilor de extremă dreapta nu este monolitică, fiecare ţară având specificităţile sale şi confruntându-se cu propriile realităţi. În unele ţări, aceşti ultimi 15 ani au cunoscut o creştere constantă a extremei dreapta, scrie ziarul parizian amintit. Este cazul Franţei, în care perioada 2001-2016 a fost decisivă pentru Frontul Naţional (FN), în timpul ei, Jean-Marie Le Pen calificându-se în al doilea tur al prezidenţialelor, linia lui politică fiind relansată de fiica sa, Marine Le Pen, succesoarea la conducerea FN. Şi ea a ajuns în al doilea tur al prezidenţialelor din primăvară. În cei 15 ani, procentele FN au crescut, în pofida unor hiatusuri apărute îndeosebi pe timpul preşedinţiei lui Nicolas Sarkozy, care, preluând unele dintre ideile FN privind migranţii, i-a sedus pe unii dintre alegătorii acestuia. Ulterior, după schimbarea liderului, eliminarea unora dintre cele mai radicale cadre şi aplicarea faimoasei idei a „dediabolizării“, partidul a ştiut să profite de o dinamică favorabilă şi să-şi impună unele dintre temele sale predilecte (imigraţie, suveranitate, euroscepticism, islam) în dezbaterile cotidiene din Franţa. În 2017, în campania prezidenţială, FN s-a aflat cot la cot în sondaje cu mişcarea lui Emmanuel Macron, care s-a distanţat cu puţin înaintea primului tur. Marine Le Pen, candidata FN la prezidenţiale, a obţinut 21,30%, mai puţin decât la regionalele precedente (27,73%), Dar, în realitate, a primit un milion de voturi, mai mult decât atunci! (7.678.491 faţă de 6.018.904.) În fine, la al doilea tur, ea a câştigat 3 milioane de voturi, faţă de primul tur. Tot în Franţa mai sunt şi câteva partiduleţe ce fac parte din extrema dreaptă, cel mai însemnat fiind Liga Sudului, care are trei primari şi un deputat.
Procente la alegeri: minimum – 1,08%, municipale 2008; maximum – 27,88%, regionale 2015.

Olanda: Geert Wilders, moştenitorul lui Pym Fortuyn

În Olanda, rezultatele au fost destul de schimbătoare, dând impresia unui „montagne russe“. În final, puseul populist pare bine ancorat în peisajul politic al ţării. Mult timp, extrema dreaptă nu obţinea la urne decât procente marginale. Trecerea cometei Pym Fortuyn i-a dovedit că poate face mai mult. Om politic cu un parcurs atipic, Fortuyn a făcut din denunţarea islamului şi opoziţia poporului faţă de elite pietrele unghiulare ale discursului său. Asasinarea lui, în 2002, de către un activist al extremei stânga a propulsat listele sale la un nesperat scor de 17%. Elanul nu s-a menţinut, coborând mult anul următor. Dar sămânţa a fost pusă, iar trezirea este dovedită azi de Partidul pentru Libertate (PVV), condus de Geert Wilders, creat în 2006, care a primit scoruri ce trec mereu de 10%, folosind teme susţinute de Fortuyn: măsuri antiimigraţie, anti Uniunea Europeană şi politica socială. PVV are particularitatea de a nu fi un partid real: el nu are decât un singur aderent – Wilders. Astfel, el a blocat orice contestaţie internă sau o eventuală revoluţie de palat. În 2010, cu 15% din voturi, partidul a devenit a treia forţă politică din ţară. Timp de doi ani, el a susţinut guvernul minoritar al lui Mark Rutte, dar fără a fi la guvernare, însă punând o mare presiune pe el. La alegerile din 2012, a obţinut un eşec clar. La cele din 2017, Geert Wilders a condus luni de zile în sondaje, ideile lui polarizând dezbaterea politică: interzicerea vânzării Coranului, restricționarea drastică a imigraţiei, ieşirea din UE, închiderea frontierelor. Cum premierul Rutte şi-a înăsprit discursul, în final Wilders a obţinut 13,1% din voturi, cu 2% sub anul 2010 şi cu 4% sub scorul de la europenele din 2009. Totuşi, este a doua forţă politică a ţării, având 20 de parlamentari.
Procente la alegeri: minimum – 2,88%, europene 2004; maximum – 17,29%, europene 2009.

Germania: AfD şi ambuscada sa

Unele ţări care s-au crezut la adăpost de acest val sfârşesc prin a fi învinse. Este cazul Germaniei, rămasă multă vreme închisă electoral extremei dreapta datorită greutății istoriei sale. Scorul partidului neonazist, Partidul Național-Democrat din Germania (NDP), rămâne neglijabil. Procentajul de 1% obținut la europene în 2014 i-a permis totuși să intre pentru prima dată în Parlamentul de la Strasbourg. Scorurile obținute în Germania de Est îi permit alegerea reprezentanților săi locali, îndeosebi în Saxonia și Mecklemburg – Pomerania Occidentală. De două ori, în 2003 și 2017, Curtea Constituțională a Germanei a respins cererile de dizolvare a sa. Judecătorii au considerat că acesta era „înrudit cu național-socialismul“ și că spera să poată instaura un „stat autoritar, bazat pe comunitatea populară definită etnic“, dar, cu toate acestea, n-au considerat necesară interzicerea acestuia, deoarece mișcarea nu avea „o importanță“ reală.
Extrema dreaptă germană s-a redus multă vreme la mici grupuri de ultrași, adesea violente: țara a cunoscut una dintre creșterile cele mai importante ale numărului de „skinheads“ din Europa. Începutul acestui val poate fi datat între căderea URSS și începutul reunificării germane. El poate fi legat de decalajul dintre bogățiile din Vest și sărăcia din Est. „Neonazismul apare mai ales în regiunile industriale care se confruntă cu declasarea și pauperizarea unei clase populare de rasă albă“, apreciază prof. univ. Stephane Francois. Radicalitatea anumitor elemente poate merge foarte departe, cum a demonstrat-o valul de crime împotriva a nouă imigranți și a unei polițiste, comise de membri ai Partidului Național-Socialist între 2000 și 2006.
Această absență a unui partid de anvergură, care să aspire la votul contestatar, poate explica în parte explozia mișcării Pegida (Patrioții europeni contra islamizării Occidentului), la începutul anului 2015, care a reunit mai multe zeci de mii de manifestanți timp de mai multe săptămâni. Dacă mișcarea în sine și-a pierdut suflul, dinamica acesteia se regăsește în parte în AfD (Alternativa pentru Germania, creată în 2013), care a cunoscut o anumită dezvoltare locală și scorul de 7% la alegerile europene din 2014. Programul acesteia era axat la origine pe problemele economice (a fost supranumit „partidul profesorilor“), cu o poziție antieuropeană afirmată. Acesta s-a radicalizat cu ocazia crizei migrației, sub impulsul noului său reprezentant, Frauke Petry, punând pe primul plan problemele de identitate.
Procente la alegeri: minimum – 0,30%, federale 2002; maximum – 8,70%, europene 2014.

Regatul Unit: instalarea populiștilor partidului Ukip

Ca și Germania, Regatul Unit a rămas multă vreme în afara sferei de influenţă a extremei dreapta. Partidele extremiste, precum Frontul Național sau British National Party, nu au reușit multă vreme să-și găsească o clientelă electorală comparabilă cu cea a Frontului Național din Franța, țara necunoscând puseuri decât o dată la cinci ani, cu ocazia alegerilor europene. Totuși, populiștii partidului Ukip au reușit, în ultimul timp, să se mențină la un scor de peste 12% la legislative, începutul unei eventuale schimbări. Membrii Ukip se consideră adevărați liberali. Ei cred, astfel, că Marine Le Pen adoptă poziții socia­liste cu privire la această chestiune.
Ei vor să reducă bugetul și responsabilitățile statului. Cât privește problemele sociale, cele două formațiuni sunt, în schimb, mai apropiate, denunțând imigrația, considerată răspunzătoare de numeroase rele, și dorind aplicarea toleranței zero în ceea ce privește delincvența. Ukip a militat activ în favoarea Brexit.
Procente la alegeri: minimum – 1,70%, legislative 2001; maximum – 27,60%, europene 2014.

Austria: FPO ratează de puţin preşedinţia

În alte ţări, procentele extremei dreapta şi naţional-populiştilor nu sunt o noutate. Este cazul Austriei, unde, de 15 ani, ei se menţin la peste 15%, ajungând în aceşti ultimi ani la cifre între 20% şi 35%. Partidul Libertăţii din Austria (FPO) este de zeci de ani în peisajul politic din ţară. Creat pe ruinele unui partid ce regrupa foşti nazişti, el a fost condus multă vreme de carismaticul său lider Jorg Haider, datorită căruia a crescut în putere şi respectabilitate, având ca soclu doctrinal respingerea străinilor, asociată cu o poziţie economică foarte liberală. În 1999 a intrat la guvernare, într-o coaliţie cu Partidul Conservator, provocând vii reacţii în Europa. În 2005, Haider, care dorea să continue alianţa guvernamentală, provoacă o sciziune în partid şi creează BZO (Alianţa pentru Viitorul Austriei), reunind o parte a electoratului FPO.
După moartea lui Haider, în 2008, cauzată de un accident de maşină, BZO se prăbuşeşte, în vreme ce FPO este un partid central al vieţii politice austriece, îndeosebi sub conducerea lui Heinz-Christian Strache. În 2015, Partidul Social Democrat (SPO) se aliază pe plan local cu FPO spre a obţine majoritatea în anumite regiuni, spărgând astfel un tabu vechi de 30 de ani şi ultimele alianţe roz-brune. În 2016, candidatul său la prezidenţiale, Norbert Hofer, ajunge în turul al doilea. El este printre cei datorită cărora discursul FPO a evoluat, înlocuind, de pildă, atacurile xenofobe cu o critică a imigraţiei. Turul al doilea a fost anulat şi amânat pentru decembrie 2016, când Hofer a fost învins din nou, dar, de data asta, mult mai net.
Procente la alegeri: minimum – 6,31%, europene 2004; maximum – 35% prezidenţiale 2016.

Ce sunt mişcările naţional‑socialiste?

Le Figaro: Anumite mişcări din Europa sunt numite de politologi „naţional-socialiste“. Ce înseamnă această categorie politică? La această întrebare a răspuns Nicolas Lebourg, specialist în mişcările de extremă dreapta, cercetător asociat la CEPEL, membru al observatorului radicalităţilor politice din Paris.
Național-populismul se naște în Franța după înfrângerea din 1870. El concepe evoluția politică drept un declin din care numai poporul sănătos își poate salva națiunea. Privilegiind raportul direct dintre salvator și popor, dincolo de alunecările și instituțiile parazite, național-populismul pretinde a fi apărătorul poporului, al „francezului mediu“, cu „bun-simț“ în fața elitelor trădătoare și corupte. El alătură valorile sociale de stânga și valorile politice de dreapta (precum ordinea sau autoritatea). Deși ­recurge la o estetică verbală socializantă, dorința sa de unire a tuturor, după excluderea unei pături infirme de profitori, semnifică o ruptură totală de ideologia luptei de clasă. Debarasate de paraziți, masele devin poporul unit, legat de conducătorul său în cadrul unei „republici referandare“. Acesta a devenit un fenomen de amploare europeană odată cu formarea unui anumit număr de partide, în deceniul 1970. Această dinamică se baza pe trei dimensiuni: respingerea de către a alegători a statului atotputernic și a fiscalității, considerate „confiscatoare“, creșterea xenofobiei și, în sfârșit, încheierea prosperității și occidentalizării lumii după șocul petrolier din 1973. Se poate cita cazul Danemarcei, cu Fremskridtspartiet (Partidul Progresului), și al Norvegiei, cu Partidul Anders Lange (care va deveni, de asemenea, Partidul Progresului). Mai aproape de noi, Frontul Național, FPO austriac și flamandul Vlaams Belang sunt partide național-populiste.

Italia: țara experimentelor

În ciuda înfrângerii în cel de Al Doilea Război Mondial, Italia nu a cunoscut o perioadă refractară față de fenomenul neofascist. MSI (Mișcarea Socială din Italia), creată după interzicerea partidului fascist, a putut obține 9% din voturi în anii 1970 și a fost prezentă în permanență în Camera Deputaților, timp de 40 de ani. Totuși, ea a suferit o schimbare importantă în anii 1990, pentru a deveni un partid de dreapta clasic, sub impulsul lui Gianfranco Fini, terminându-și parcursul printr-o fuziune cu mișcarea lui Silvio Berlusconi. O mulțime de mici formațiuni mici (Forza Nuova, Alleanza Nazionale, Fronte Nazionale, Movimento Idea Social sau Casapound) au continuat să întrețină flacăra neofascistă, fără a ajunge totuși la rezultate semnificative.
În ultimii ani, Italia a fost leagănul a două mișcări originale. În nordul țării s-a dezvoltat o tentativă de regionalism inedită, prin crearea Ligii Nordului. Aceasta din urmă își bazează discursul pe progresul Padaniei, o entitate imaginară, care regrupează nordul Italiei. Liga Nordului adoptă cămașa verde ca uniformă. De-a lungul timpului, linia politică a avut tendințe naționaliste, iar criticile s-au concentrat asupra imigrației. De câțiva ani, Italia se confruntă totuși cu un fenomen nou, odată cu apariția Mișcării celor 5 stele. Anumite declarații ale conducătorilor săi tind să o situeze în tabăra neopopuliștilor. Pozițiile cu privire la imigrație sunt foarte apropiate de extrema dreaptă. Alte măsuri sunt, în schimb, orientate către stânga, ca, de exemplu, creșterea salariului minim. Trebuie adăugate la acestea măsuri foarte diverse, precum cererea ieșirii din zona euro, aplicarea unor măsuri anticorupție, totul enunțat cu un populism asumat. O orientare către extreme, ce urmează a fi confirmată sau infirmată în anii care vin.
Procente la alegeri: minimum – 4,43%, legislative 2001; maximum – 30,3%, legislative 2013

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Dumitru Constantin 677 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.