Trădarea şi dispreţul suprem sunt onomatopeice. Într-o emisiune televizată, de foarte curând, am văzut cu stupoare cum arată rânjetul suprem al trădării. A fost rânjetul sarcastic al UDMR-istului Péter Eckstein-Kovács, zis şi „Fieraru", la riposta unui interlocutor care-i amintea de oamenii care protestează în stradă, în toată ţara. Iar rânjetul grofului Kovács s-a rostogolit caustic peste privirile uimite ale celor prezenţi. Şi onomatopeea dispreţuitoare cădea în cascadă peste destinele milioanelor de români, maghiari, secui, germani, lipoveni etc., care-şi trăiesc disperat mizeria socială.

Trădătorii lui români, plângăreţul Băsescu, Urban, Baconsky etc., cel puţin au făcut efortul dispreţului articulat în cuvinte, iar unii s-au mai obosit să-şi afirme aroganţa pe blogurile personale. Groful Eckstein a rezumat, fără efort, dispreţul suprem: rânjetul onomatopeic, deoarece există şi o variantă rânjetului cu aruncarea cuvintelor printre dinţi. Dar şi aici trebuie un efort de imaginaţie.

Ei bine, prin rânjetul larg anti-uman al dlui Eckstein am zărit uitatul cătun Sângeorgiu Ciucului (Csikszentgyörgy), din estul Harghitei, unde un copil de cinci-şase ani priponea un cal pe coama unui pinten de munte. Era desculţ şi îmbrăcat într-o cămaşă lungă până la genunchi, pe când frigul lunii octombrie îţi înmuia oasele. În cătunul acela (ca multe altele din secuime), dacă nu ai cal, eşti mort. Nu te poţi deplasa. Nu sunt poteci şi nici drumuri de munte, ci numai pante greu de urcat şi coborât. Deşi nimeni de acolo nu vorbea româneşte, paradoxal, eram singurul care nu se simţea nici stingher şi nici uşor timorat.

Eu aparţineam unei lumi vii, în desfăşurare, pe când ei aparţin unui crepuscul, care se stinge încet şi dureros. Sărăcia este durere deplină, iar satele Bărăganului sunt lux de amănunte cotidiene faţă de satele şi cătunele secuieşti. Şcoala este o cameră dintr-o casă din lemn, ca în secolul al XVIII-lea. Cei aproape 20 copii, de vârste variate, vin în camera aceea zilnic şi au învăţătoarea lor. Singura bilingvă. Femeie cu facultate de psihologie făcută la Bucureşti, dar care a sacrificat tot, dar absolut tot în viaţa ei, pentru această mână de copii. Lângă camera-şcoală, deasupra căreia se află o icoană a Sfintei Marii, este camera unde stă învăţătoarea licenţiată, de peste 40 de ani. Singură. Mi-a vorbit de lumea fantastică a acestui univers închis şi dramatic al secuilor din văile munţilor, care nu înţeleg un dram din osteneala politică UDMR-istă. Pentru aceşti oameni, „ţara" se află doar în sufletul lor. Acolo este ţara lor cu adevărat. Secuii aceia m-au privit cu sfială şi curiozitate, am mâncat din puţinul lor şi am schimbat cuvinte într-atât de diferite încât nici gestul nu putea decripta pe deplin mesajul! Cu toate astea ne-am tolerat şi ne-am spus „la revedere". Fiecare în felul său. Cultural. Am lăsat în urmă o lume cu un inventar sufletesc bogat, pe deplin izolată, peste care se lăsa bolovănos rânjetul istoric al grofului Eckstein.

De undeva, din fundul gurii acestui grof obraznic, am mai văzut rostogolindu-se ţeasta unui alt grof, cu vreo cinci sute de ani în urmă, la picioarele valahului Mihai. Şi groful acela rânjise cu dispreţ peste suferinţele secuilor, ungurilor, românilor ardeleni. Şi acela trădase speranţe şi îi umilise pe cei sărmani prin grimasele lui de păcălici al istoriei. A fost un Bathory, şi nu prăpădit de Eckstein, deputat de Cluj. Acela era principe al Transilvaniei şi episcop, dar, pentru oamenii aceştia care-şi poartă „ţara" doar în suflet, dispreţul faţă de ea înseamnă să dispreţuieşti sufletul celor sărmani şi de aceea pentru secui trădarea nu are cale de întoarcere.

Apoi rânjetul grofului Eckstein s-a oprit brusc într-o grimasă. Aceeaşi ultimă grimasă cu care a intrat în istorie şi acel Andrei Bathory din vechime. Ultimă grimasă, care prefigurează întrezărirea unui uitat crezut zâmbet mefistofelic!