Proprietate privată, economie de piaţă, drepturi şi libertăţi individuale, tripartiţie a puterilor în stat şi scoaterea justiţiei din abordări partizane au rămas, împreună, soluţia istorică şi pentru România. Schimbarea începută în 1989 în regiunea europeană în care ne aflăm s-a făcut pe direcţia valorificării moştenirii liberale. Sunt însă liberalii de astăzi la înălţimea istoriei?
Întrebarea se cuvine pusă din nou după eşecul acestora la alegerile locale din 2016. Dacă privim realitatea în faţă, adică dincolo de manipulările curente, atunci se poate spune că liberalii propriu-zişi (nu ne gândim la cei rebotezaţi prin fuziuni!) au fost minimizaţi din direcţii multiple: dinspre un partid social-democrat mai preocupat de viaţa cetăţenilor, dinspre mariajul neinspirat cu un partid compromis, dinspre liderii în mâinile cărora şi-au pus soarta, dinspre aprobarea oarbă a represiunii în interior şi a politicii de vorbe în exterior.
În mod evident, liberalii nu au fost capabili să contribuie la lărgirea libertăţilor şi drepturilor individuale. Decidenţii pe care i-au adus în faţă s-au dovedit atât de nepregătiţi, iar politicile pe care le-au propus de la o vreme atât de nechibzuite, încât, în mod explicabil, cetăţenii maturi, la Bucureşti şi în multe alte locuri, le-au întors spatele. Nu numai că nu au mai entuziasmat pe cineva, dar liberalii propriu-zişi şi-au rărit electoratul în favoarea altor formaţiuni, fie ele şi incipiente. Drept consecinţă, România oferă astăzi un exemplu al degradării vieţii publice ce survine atunci când cei care vin pe valul istoriei trădează la tot pasul moştenirea pe care o invocă.
Fără a face aici cronologie, este de spus că liberalismul autohton avea de mult o problemă de sincronizare. Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu, Gheorghe Brătianu fuseseră, în definitiv, capete din cele mai lucide ale timpului lor, dar de la ei încoace a trecut multă vreme. În lume, de decenii, liberalismul nu mai este doar proclamarea libertăţilor, ci o viziune care ia libertăţile împreună cu examinarea condiţiilor de posibilitate a acestora, nu mai este doar păzitorul regulilor competiţiei, ci şi evaluator al acestora (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2005, cap. “Liberalismul astăzi”). Liberalismul nu mai înseamnă doar o tehnică a demontării de regimuri anacronice, ci mult mai mult – cultură reflexivă a societăţii deschise.
La noi, acest fapt s-a înţeles de prea puţini liberali. A triumfat devreme un liberalism superficial, străin de cultura instituţională a societăţii moderne, de fapt, un expedient al celor care au ajuns posesori de capital extorcând bugetul public. Bătaia cu pumnul în piept privind situarea “la dreapta” – când se ştie prea bine că liberalismul se poziţionează altfel – este luată şi acum, cu emfază, ca distincţie, chiar dacă nu rezolvă nimic.
Consecinţele stagnării liberalismului în superficialitate sunt numeroase. Bunăoară, atunci când “terapia de şoc” a privatizărilor s-a aplicat, mulţi liberali nu au înţeles ceea ce însuşi autorul acesteia avea să spună, anume, că celebra terapie dă rezultate sub condiţia investiţiilor masive. Nu s-a înţeles că mijloacele de construcţie a societăţii deschise sunt altele decât cele ale demantelării uneia opresive, iar oamenii se cuvin trataţi ca cetăţeni demni, cu drepturi şi libertăţi inalienabile. Dimpotrivă, s-a ajuns ca liberalii actuali să exalte măsuri represive pe care înaintaşii lor le reproşau justificat dictaturilor şi să practice o “corectitudine politică (political correctness)” ce aminteşte de epoci întunecate.
În pregătirea cotiturii din mai 2012, fruntaşii social-democraţi şi liberali au mai lucrat la un program comun cu obiective salutare – reindustrializarea ţării, repunerea în mişcare a agriculturii, reformarea administraţiei, restabilirea salariilor, înlăturarea regimului şi a urmărilor lui. Atunci, mai preocupau găsirea de soluţii şi elaborarea unei viziuni modernizatoare, legată de nevoile cetăţenilor.
După elanul creării USL şi al preluării guvernării – care a fost, în istoria recentă, momentul culminant al liberalismului autohton –, vârfurile social-democraţilor şi liberalilor s-au dovedit însă depăşite de gestiunea unui sprijin fără precedent din partea cetăţenilor. Până la urmă, cariera personală şi ocuparea de posturi la Bruxelles au fost mai preocupante. Și mai grav, aşa cum avea să se dezvăluie ulterior, în vreme ce clamau eliminarea unui regim funest, vârfurile negociau, fiecare, la spate, cu exponentul acestuia. Când a fost clar că nu se poate continua, liberalii s-au lăsat uniţi cu un partid ce aplaudase toate inepţiile regimului – închiderea de unităţi, reducerea efectivului de lucrători, aducerea la decizii a diletanţilor, antagonizarea generaţiilor, alungarea specialiştilor, confuzionarea organizată a valorilor, tăierea salariilor, subordonarea justiţiei, extinderea controlului în societate etc. – care au împins România în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne.
Apoi, au urmat tribulaţiile victoriei din 2014 în faţa unui rival arogant şi nerealist. Rătăcirile au început să devină obişnuinţă. Lipsind vizibil capacitatea de a elabora programe, politica nu a mai vizat îndeplinirea de obiective de dezvoltare a ţării în beneficiul cetăţenilor, ci s-a redus la atacarea de persoane. Politica liberală se epuizează mai nou în peroraţia despre persoane şi în combinaţii pentru ocuparea posturilor, fără a propune vreun proiect de dezvoltare mai bun.
Neaşteptata renaştere a butaforiei stăpânului într-o ţară plină de oameni care abia îşi duc zilele şi în care se normalizează anevoios până şi starea drumurilor, proasta selecţie a personalului şi lipsa de cultură a decidenţilor afectează funcţionarea instituţiilor. În loc să cultive libertăţile, drepturile şi iniţiativele şi să conceapă noi şanse pentru afirmarea cetăţenilor într-un cadru democratic, liberalii s-au aliniat la represiunea moştenită. Faptul că nici la această oră nu s-a formulat vreo idee proprie – nici în economie, nici în administraţie, nici în domeniul valorilor, nici în politica externă – este alarmant. Populaţia ţării, aşa cum se observă în absenteismul de la urne, excesiv pentru o democraţie tânără, începe să-l perceapă ca atare. Populaţia a mai perceput, aşa cum atestă votul din diferite locuri, că justiţia este de fapt instrumentalizată.
Liberalii actuali s-au lipit de acţiunile instituţiilor de forţă ale statului. În loc să pună în valoare bogata tradiţie de reflecţie liberală, care a arătat concludent că dreptatea contează împreună cu calea pe care se obţine, ei iau de bună funcţionarea unei justiţii insuficient reformate, subordonată pe ascuns, cum mărturisesc chiar căpeteniile acesteia, unor forţe din afara ei. Ba chiar întreţin convingerea eronată potrivit căreia hotărârile instanţelor, mai nou şi ale procurorilor, nu ar mai fi discutabile, nici măcar cât orice operă umană! Liberalii par să nu înţeleagă nici acum că independenţa justiţiei este valoare fondatoare a societăţii civilizate, dar de aici nu rezultă nicidecum că ceea ce se decide de către magistraţi este totdeauna Justiţia însăşi.
Ce vor spune liberalii când vor trebui să răspundă în faţa faptului că justiţia este precum societatea – cu oameni feluriţi, mulţi pregătiţi şi merituoşi, dar şi cu destui nepotriviţi la locul nepotrivit, care comit abuzuri şi dau soluţii ridicole, dacă nu făţiş nedrepte? Ce vor spune când se va observa că cei care conduc instanţele în alte ţări europene sunt preocupaţi de rolul “îndoielii” în abordarea judiciară, de “neliniştea etică” a magistratului, de calitatea argumentării în sentinţe, de nivelul profesional? Ce vor spune când va trebui recunoscut că, aşa cum este dusă acum, anticorupţia nu recuperează daune şi nu reduce corupţia? Ce vor spune când cetăţenii vor lua act de împrejurarea că în alte ţări liberalii resping energic refeudalizarea justiţiei? Ce vor spune liberalii când reprezentanţii ţărilor ce intervin acum în discuţie vor recunoaşte realitatea, anume, că România are de luptat nu doar cu o corupţie mai ramificată decât se crede, ci şi pentru a se desprinde de un fel de a face justiţie aflat departe de practicile americane sau engleze sau germane?
Este o rătăcire să faci din organizări chestionabile ale justiţiei instrument al politicii de partid! În fapt, nicăieri, în nici o ţară, liberalismul nu face eroarea de a considera instituţiile de forţă ale statului drept forţe ale justiţiei! Rolul acestor instituţii este, în condiţii normale, cu totul altul. În nici o ţară liberalii nu fac eroarea de a socoti că magistraţii trebuie să fie desemnaţi mai curând pe bază de aranjamente, decât în virtutea pregătirii şi a competiţiilor deschise! Cheia politicii liberale rămâne, orice s-ar spune, apărarea demnităţii persoanelor, promovarea libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi organizarea unui stat pe care fiecare cetăţean l-ar putea socoti, în primul rând pentru felul în care face dreptate, ca fiind al său!
Liberalii de azi se bat în piept cu cărămida reformei. Unii dintre vătafii lor actuali se prezintă ca şi cum ar fi proprietarii reformelor.
Desigur, România are nevoie de reforme precum organismele de oxigen. Știm din istorie că adepţii reformelor sunt adesea diferiţi de adepţii libertăţilor şi drepturilor. Știm şi că liberalismul, prin natura sa, poate reuni deopotrivă reformele şi drepturile. Mai ştim că, după 1989, reformele erau indispensabile pentru a înlocui sistemul etatizat şi ideologizat al socialismului răsăritean cu unul bazat pe libertăţile individuale.
Numai că reforma nu se face în fiecare zi, nu se face doar cu intenţii şi de către veleitari. La drept vorbind, la noi s-au aplicat reforme propriu-zise în 1996 şi anii următori, în vederea negocierii integrării în Uniunea Europeană. Nu altcineva decât ţărăniştii de atunci şi social-democraţii au reuşit să închidă capitolele de negociere, începând cu educaţia, în 2000, şi încheind cu justiţia, în 2004. Măsurile ulterioare de punere a justiţiei la dispoziţia unui palat sau altul nu au fost şi nu puteau fi reformă. Ele erau mai degrabă o grosolană instrumentalizare, ale cărei rezultate nefaste se văd şi la ora actuală în confuziile din societate.
Se cuvine adăugat, în numele adevărului probat de documente, că nici un liberal de pe scena de astăzi nu a închis vreun capitol de negociere cu Uniunea Europeană. Nici unul nu are la activ vreo reformă – dacă cuvântul este luat la propriu. În plus, dacă intrăm în detalii, constatăm că nici unul nu propune vreun proiect de reformă care să-şi merite numele. Din păcate, în loc să se ocupe de conceperea şi aplicarea reformelor necesare, unii liberali echivalează reforma cu un fel de truc menit să procure avantaje imediate.
Desigur, liberalismul nu se confundă cu ceea ce fac liberalii, nici social-democraţia cu acţiuni ale unor militanţi sau creştin-democraţia cu ceea ce fac popularii de la Carpaţi. Distanţele dintre termeni şi realităţi sunt la noi astăzi prea mari, chiar dacă avem înţelegere pentru faptul că transpunerea unui program este adesea altceva decât acel program. Ceea ce este izbitor, însă, din capul locului, este alergia liberalilor la pluralismul vederilor şi abordărilor. Mulţi ignoră pur şi simplu faptul că, în orice situaţie, liberalismul este pentru pluralism. În optica sa, alternativele variate sunt naturale, nu ceva ce trebuie discreditat apriori. Crezul – “voi lupta până la capăt pentru ca tu să-ţi poţi exprima opinia cu care eu nu sunt de acord!” – a dat totdeauna substanţă liberalismului. Iar dacă privim astfel lucrurile, vedem bine cât de defazaţi sunt mulţi dintre cei care se revendică acum din liberalism. Luările lor de poziţie, pline de gândire vasală, chiar de “gândire unică”, sunt, de fapt, la opusul libertăţilor şi drepturilor.
Nu este politică sănătoasă acolo unde nu se percepe ceea ce trăiesc oamenii. Liberalism înseamnă, înainte de orice, preocupare de deschidere de noi oportunităţi pentru manifestarea liberă şi exercitarea drepturilor oamenilor concreţi! Or, atunci când în jur se lăţeşte sărăcia, liberalii se ocupă de propriile avuţii, când puterile statului desconsideră legile, ei aprobă, cu speranţa ca loviturile să se aplice altora, când dificultăţile îi copleşesc pe concetăţeni, ei ridică din umeri sau pun vina pe alţii.
Liberalii s-au rătăcit. Legătura lor cu năzuinţele cetăţenilor este prea subţire. Ei s-au cununat cu cineva pentru care valorile sunt circumstanţiale. Ei caută sprijinul autorităţilor, mai mult decât al cetăţenilor. Ei exaltă instituţiile de forţă. Ei aspiră la strângerea puterii într-o singură mână. Ei iau justiţia şi reformele ca proprietăţi.
Nici nu este de mirare că se petrec toate acestea. Debusolaţi, fără concepţie şi analize serioase, lipsiţi de program, striviţi de sărăcia de idei şi de oportunism, liberalii propriu-zişi s-au trezit în furtuna unei lumi în schimbare, pe care nu o pricep.
Soarta libertăţilor şi drepturilor nu poate fi, însă, indiferentă nimănui. Aceste valori sunt vitale, dacă este ca România să iasă la liman după alt deceniu obsedant şi prelungirile lui tardive din zilele noastre. În fond, în joc sunt, până la urmă, demnitatea fiecărui cetăţean şi şansele lui de a-şi împlini viaţa, ca şi şansele de ieşire din crize a societăţii în care trăim.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.