Războiul dintre Stat şi Naţiune – din mărturiile unui fost procuror

Motto: „Răul devine încă mai primejdios dacă observă că este descoperit şi urât” (Confucius)

Comunismul a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor –înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii. Comunismul a confiscat deopotrivă libertatea şi proprietatea şi aceasta pentru ca înrobirea să fie mai sigură şi să nu aibă cale de întoarcere. Comuniştii şi securiştii epocii dinainte de decembrie 1989 excelează cu însuşiri de oportunism şi superficialitate, care îi recomandă pentru uşoară manipulare şi rentabilă utilizare, din exterior, împotriva propriei ţări. Faptul că, astăzi, proştii prosperăşi deştepţii disperă, acesta este un semn fără echivoc despre faptul că România nu s-a eliberat de comunism. Să-i rezistăm? Or, se pare că tocmai „rezistenţa împotriva unui lucru îl face să persiste”, spunea C. Gustav Jung.

Ce vom face ca răul să nu mai „persiste” şi astfel să disparăîntr-un târziu? Totul se află păstrat în alegerea fiecăruia dintre noi. Scopul tău este acela care spui tu că este. Misiunea ta este aceea pe care ţi-o dai singur. Viaţa ta va fi ceea ce tu vei face din ea. Dacă eşti conştient de această forţă pe care o deţii, atunci ea trebuie folosită cel puţin în proiectul tău de viaţă. Cu siguranţă un astfel de proiect de viaţă pe care ţi-l doreşti are corespondent în alte sute de mii de proiecte similare, ale altor români, pe care nu-i cunoşti. Duşmanii se tem de o posibilă sincronizare conştientă a puterii de alegere, pe care o avem fiecare dintre noi. Aici se află răspunsul şi punctul de plecare.

Tehnica cuceririi este întotdeauna aceeaşi. În prima etapă, se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă, complicii sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării, agresorii se prezintă drept salvatori. De peste 24 de ani, tineretul emigrează în masă, natalitatea a coborât sub mortalitate, cheltuielile statului întrec încasările de impozite, se privatizează serviciile publice, ceea ce este o dezarmare a statului, deci complot antistatal şi legal şi nu mai există nici speranţăşi nici certitudine pentru a se construi aici în România. Şi astfel dragostea de România este înlocuită cu dispreţul de România. Urmează indiferenţa cu care se asistă la dizolvarea autorităţii statului urmată de pulverizarea teritoriului naţional, proces aflat în desfăşurare.

Cei care doresc asta se tem de o singură împotrivire colectivă pe care nu o pot controla: aceea care se află ascunsă în fiecare român: şi anume, cât mai mulţi dintre noi să-şi stabilească un scop şi o misiune pentru viaţa lui, pe care să o modeleze în virtutea deciziilor făcute. Sincronicitatea în decizie a sute de mii de români care privesc cu fermitate spre viaţa lor, care trebuie schimbată, reprezintă un pericol de moarte pentru duşmanul din interior. Deoarece operaţiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, surpriză demobilizantă pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Deci creaţie de nou superior cu funcţie de surpriză invincibilă.

Segmentele de populaţie cultivată, care ar fi trebuit să continue culturalizarea şi spiritualizarea în mediul lor social sau habitual, au fost eliminate şi marginalziate după 1947. În locul lor au rămas scursorile sociale venite din toate provinciile şi „pornite pe un trai de hoţii, furt şi jaf”. Iar o asemenea stare, prelungită cu deceniile, „a lăsat urme dezastruoase; niciodată de atunci înainte, nici chiar în momente de satisfacţie şi bucurie, nu am putut să mă socotesc un om liber”, ne spune Radu Tudoran. Şi are dreptate. România de astăzi continuă să fie un penitenciar cultural. „Culturicidul” profeţit şi descris de I.D. Sîrbu se manifestă într-o deplină vigoare. Libertatea nu înseamnă nimic dacă este înscrisă doar în articolele Constituţiei, ale Codului Civil sau Codului Penal, căci pentru vulg, pentru milioanele de adormiţi culturali, libertatea este o abstracţiune fără consistenţă imediată.

Aceia care stabilesc coordonatele reale ale libertăţii nu au nici o putere de a le impune social, tocmai pentru a da legitimitate implementării articolelor din constituţie sau alte acte legislative. Pătura socială cultivată în România continuă să fie foarte subţire şi periculos de fragilă, cu stigmatul izolării în faţă. Libertatea se manifestă doar cultural şi spiritual, prin osmoză cu Occidentul, cu segmentele culturale similare de acolo. Restul este un neant din care, uneori, mai sclipeşte prin depărtări nebănuite câte o lumină izolată, semn că pe undeva, prin Botoşani sau Baia Mare, s-a mai născut vreun nefericit, care caută scăpare. Recunoaşte că mediul îi este ostil şi luptă pentru o evadare, neputincios şi în zadar.

„România penală” împotriva Naţiunii române

Poporul care n-are căpetenii cu destin de eroi şi statul care n-are partide cu program de optimizare întâi se opresc din mersul istoriei şi apoi dispar din evidenţa istoriei. Ca urmare a acestui proces de erodare instituţională a statului român şi promovarea deliberată a sărăciei galopante prin promovarea nonvalorilor şi coruptibililor în funcţii decizionale, proces aplicat împotriva naţiunii române, putem considera că ne aflăm în mijlocul războiului dintre Stat (cei care deţin puterea prin forţă şi manipulare) şi Naţiune (cei care doresc programul de optimizare socialăşi reprofesionalizare prin eliminarea mafiei politice şi a clientelei sale).

Călin Georgescu descrie în volumul său „Pentru un ideal comun” procesul de disoluţie instituţională din România: „Impostura, proasta gestiune şi aroganţa indiferenţei conducătorilor de după 1990 au reuşit să transforme o ţară care se întreţinea singurăîntr-una îndatorată şi captivă, în care Biserica Ortodoxă construieşe ziduri dar pierde suflete, în care familiile se destramă căutându-şi de muncă aiurea şi lăsându-şi copiii pe drumuri.(…) Retrospectiv, conducătorii României par să fi întâmpinat criza economică mondială cu o mare uşurare: era paravanul perfect în spatele căruia îşi puteau ascunde incapacitatea, laşitatea şi frauda” (Călin Georgescu, Compania, 2012).

Senatorul Valer Marian, fost procuror, dezvăluie într-un volum anchetă, articulat pe declaraţii politice şi de presă, pe interpelări şi scrisori deschise din ultimii ani, care sunt pionii acestui război dintre Stat şi Naţiune, dintre mafia politică solidarăîn furt şi servitute şi milioane de români, care, nu reuşesc să mai ridice privirea către vreun orizont, drapat şi acela, cu insecuritate şi incertitudine.

Prezentăm mai departe câteva repere din cazuistica micilor dictatori cabotini aflaţi în slujba mafiei politice erijată în STAT şi aflată în conflict cu NAŢIUNEA, plătitoare de taxe şi impozite. Este vorba despre volumul „România penală văzută de un senator fost procuror”, publicat în acest an de Editura Compania.

Un astfel de mic dictator funcţionar a fost Traian Igaş, cel care este responsabil de reprimarea manifestaţiilor de stradă din iarna anilor 2011-2012. Traian Igaş este „de meserie tâmplar şi s-a remarcat ca disc-jockey în localitatea natală Pecica. Şcoala generală a absolvit-o în comuna Cristian din judeţul Sibiu, unde se spune că a rămas repetent un an. A absolvit liceul în forma de învăţământ la distanţăşi cu mare dificultate în jurul vârstei de 30 de ani, respectiv şi-a început studiile la liceul din Pecica şi a trebuit să se transfere la un liceu din Nădlac pentru a le finaliza. A absolvit Facultatea de Drept în jurul vârstei de 40 de ani, tot la forma de învăţământ la distanţă (fără frecvenţă), obţinând note mediocre şi având o medie generalăîn jur de 8. (…) Nu are nici o experienţăîn domeniul juridic şi nici în administraţia publicăîn funcţii executive. Singura sa legătură cu Ministerul de Interne este faptul că tatăl său a fost şef de post sub regimul comunist în comunele Jina din judeţul Sibiu şi Pecica din judeţul Arad. Este evident că Traian Igaş este o simplă slugă, o simplă marionetă a naşului Gheorghe Falcăşi a supernaşului Traian Băsescu!” (Valer Marian, Compania, 2013).

Superficialul şi arogantul Daniel Funeriu „este un ministru unicat al Educaţiei Naţionale, în sensul că nu a activat, respectiv nu a profesat în învăţământul românesc”. Anamneza biografică a acestui client politic este următoarea: „Originar din Arad, de unde a plecat în străinătate împreună cu părinţii săi înainte de 1989, la vârsta de 17 ani, a revenit după 20 de ani, lăudându-se cu un CV cu diplome obţinute de la ONG-uri, pe care le consideră instituţii de învăţământ superior, şi cu titlul de expert ştiinţific în nanotehnologii. Daniel Funeriu a absolvit doar 11 clase şi nu şi-a echivalat studiile liceale şi superioare în România. A fost un ministru «depăşit de propriile ambiţii», după cum l-a caracterizat colegul său de partid Cristian Preda (…) Un ministru care confundă cetăţenia cu naţionalitatea (a se vedea CV-ul, în care a consemnat «Naţionalite: Română, Franceză») şi care nu şi-a învăţat propriul şi unicul copil să vorbească limba română. Rămâne un ministru care a promovat incompetenţa, impertinenţa şi isteria în Ministerul Educaţiei; un ministru care a vrut săîngroape învăţământul românesc printr-un proiect de lege care politizează sistemul de educaţie naţională, încalcă autonomia universitară, cedează UDMR tot ce i-au refuzat celelalte partide româneşti în ultimii 20 de ani şi discriminează elevii proveniţi din rândul populaţiei majoritare” (Valer Marian).

Ipocrizia mafiei politice faţă de poporul plătitor de impozite şi taxe, umil supus abuzurilor, s-a manifestat prin cuvintele unui anume Silviu Bian, numit în anul 2009 preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. În loc să dezvolte un program optimizat pentru şomneri, pentru crearea de locuri de muncă, pentru un program de reprofesionalizare la scară naţională, cabotinul Bian a afirmat despre cetăţenii României: „«Noi nu trebuie să privim poporul român ca pe un popor de academicieni. Noi trebuie să facem o analiză a poporului aşa cum e. Avem curve, beţivi, puturoşi. Puturoşi câţi vreţi»” (Valer Marian).

Sorin Blejnar este un alt caz de corupţie şi lipsă de profesionalism, slujitor de culise al puterii, care preferă întodeauna slugoiul prost şi obedient în defavoarea profesionistului incoruptibil. „Sorin Blejnar deşi a fost preşedinte ANAF el nu este licenţiat în finanţe publice, fiscalitate, contabilitate sau vămi, ci în management în construcţii, transporturi şi telecomunicaţii la Universitatea de Vest din Timişoara, pe care a absolvit-o cu o medie mediocră, având majoritatea notelor de 6 şi 7. În CV-ul său european, preşedintele ANAF a menţionat că este licenţiat şi în «Ştiinţe Juridice şi Drept» (care o fi diferenţa dintre ştiinţe juridice şi drept?), absolvind o universitate obscură şi dubioasă din Bucureşti, cu o denumire de ev mediu: Universitatea de Ştiinţe şi Arte «Gheorghe Cristea». (…) Preşedintele ANAF a negat toate acuzaţiile cu vehemanţăşi cu impertinenţă, susţinând că subalternii, liderii de sindicat, ziariştii şi politicienii care-l acuză de implicare în cazuri de corupţie şi de contrabandă ar bate câmpii. (…) Minciuna are însă picioare scurte pentru că (…) s-a dovedit, atât printr-o adresă către Ministerul Finanţelor, cât şi printr-un comunicat de presă al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, că preşedintele ANAF a fost citat şi audiat ca făptuitorîn dosarul nr 949/P/2009 şi că este cercetat, în faza actelor premergătoare, pentru implicare într-o amplă reţea de contrabandă cu motorină” (Valer Marian).

Laura Codruţa Kövesi, al cărei tată a fost zeci de ani procuror-şef ceauşist, a fost „propulsată spre înalta funcţie de procuror general al României de către secretarul general al PDL, Vasile Blaga, care era prieten cu tatăl său şi care a obţinut şi sprijinul preşedintelui PDL, Emil Boc, care a fost coleg de an şi de grupă cu Kövesi la Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. Promovarea lui Kövesi i-a surprins pe colegii săi de facultate şi de serviciu, întrucât fusese o studentă mediocră, iar ca procuror nu se remarcase în mod deosebit pe plan profesional, la bilanţul de profil pe anul anterior promovării sale (2005) ocupând doar locul 10 din 16. A surprins şi mai mult renominalizarea sa, în septembrie 2009, ca procuror general de către preşedintele Băsescu, în condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii a respins categoric renumirea sa, cu cinci voturi contra şi un vot pentru” (Valer Marian).

Ex-procurorul-şef al DNA, Daniel Morar, a fost promovat în această funcţie de preşedintele Traiand Băsescu în anul 2005. Daniel Morar „a intrat în atenşia opiniei publice, până la învestirea în fruntea DNA, din cauza unor arestări abuzive şi trimteri în judecată imputabile, realizate la comandă politică, în perioada 1997-2000, sub guvernarea CDR-PD-UDMR.

Sub conducerea lui Daniel Morar, DNA i-a protejat şi favorizat pe oamenii puterii portocalii, în mod deosebit pe apropiaţii lui Traian Băsescu, ca fostul ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, şi fostul consilier prezidenţial Theodor Stolojan (cazul Alro); fostul minisru al Economiei, Adriean Videanu (în cazul afacerilor «băieţilor deştepţi» cu Hidroelectrica, Electrica şi Transelectrica); fostul preşedinte ANAF, Sorin Blejnar (în cazul Said Baaklini şi în cauzele privind implicarea sa în contrabanda cu carburanţi şi ţigări); fostul procuror general al României, Laura Codruţa Kövesi, fostul preşedinte al ANI, Horia Georgescu(în cazul faptelor de serviciu şi de corupţie semnalate prin declaraţii politice). (….) În semn de recunoştinţăşi drept recompensă pentru absolvirea sa de răspundere penală în dosarul «Flota» şi pentru executarea întocmai şi la timp a comenzilor sale de persecuţie judiciaă a adversarilor politici, preşedintele Traian Băsescu l-a numit recent pe Daniel Morar judecător la Curtea Constituţională, unde urmează să-şi preia mandatul începând din data de 8 iunie 2013” (Valer Marian).

„Te fac ca la Nufăru”

După cum scria la 1900 Ştefan Zeletin despre „ţara măgarilor”, că niciodatăîn „ţara măgărească” nu va fi pedepsit măgarul care va face vreo măgărie ci numai acela care o va descoperi şi o va arăta public. A se vedea recentul caz Berbeceanu. Valer Marian descrie cum funcţionează aparatul de represiune care „decapitează” profesional şi social ofiţerii oneşti; cum se produc eliminarea şi marginalizarea cetăţenilor români, aflaţi în poziţii de luptă cu mafia politică prin MAI de pildă, ei fiind primele victime ale conflictului dintre Stat (pe care vor să-l apere) şi Naţiune (pe care vor să o protejeze).

Senatorul Valer Marian afirmă: „Dacă ofiţerul cercetat avea curaj şi refuza să-şi dea demisia, controlorii tăbărau imediat pe el cu ameninţarea «Te fac ca la Nufăru». Dacă nu-ţi puteau găsi nereguli consistente în activitatea proprie, se îndreptau spre subordonaţi, în activitatea cărora era imposibil să nu se găsească ceva care s-ar putea raporta la actul managerial al cercetatului. (…) Pe lângă faptul că te dădeau jos din funcţie fără drept de apel, îţi mai diminuau şi calificativul anual (chiar dacăîn toată cariera ta ai fost apreciat numai cu «foarte bine»), terfelindu-ţi astfel, întreaga carieră pe care ai avut-o în Poliţie. Degeaba contestai calificativul şi te zbăteai să-ţi scoţi în evidenţă realizările, că marionetelor ministeriale trimise să soluţioneze contestaţia «li se rupea» de împricinaţi. Dacă refuzai să-ţi dai de misia şi te hotărai să lupţi pentru drepturile tale, pe lângă controale, cercetări prealabile, judecăţi în consiliile de disciplină etc., aveau grijă să te terfelească şi prin presa locală sau chiar centrală. şi o făceau în aşa fel încât să apari în faţa oamenilor de-a dreptul infractor sau duşman de clasă. Atunci puteai observa cum colegii, vecinii, cunoscuţii încep să te ocolească, să se uite la tine, cu suspiciune şi reticenţă. Ba chiar să auzi tot felul de scenarii, cu tine în prim-plan şi, evident, în rol de personaj negativ. Este posibil să fii suspectat chiar şi de membrii propriei tale familii care, oricum, suferă alături de tine. Cu siguranţă vei avea momente în care te vei întreba dacă nu cumva au dreptate, dacă nu cumva eşti cu adevărat «inamicul public numărul 1», iar tu nu eşti conştient de asta! Nici o clipă să nu gândeşti astfel. Marionetele ministeriale recurg la astfel de controale deoarece nu te au cu nimic la mână pentru a te înlătura şi-ţi pun în cârcă tot felul de găinării, pe care le amplificăşi apoi le transformăîn abateri disciplinare” (Valer Marian).

Într-o ţară condusă printr-o astfel de structură represivă, unde singura deosebire faţă de anii ’50 fiind tehnologizarea avansată şi demografia specializată mult mărită, pentru a spori represiunea şi frica, nu este de mirare că oamenii ţării mele au început să se simtă fără rost. Rostuirea vieţii de mîine şi a clipei următoare au ajuns să fie golite de conţinut. Prezentul rutinant al sărăciei a devenit viitor previzibil pentru generaţii întregi.

Nu mai surprinde pe nimeni pasivitatea populară faţă de nedreptatea făţişă a decidenţilor iar pe măsura acestei pasivităţi este şi comportamentul dubios al sferei guvernamentale faţă de provocările realităţii. Reacţia premierului faţă de problemele sociale şi economice deopotrivă privind Oltchim sau Hidroelectrica a fost mai mult decât pasivă, a fost mai degrabă complice la distrugere. Liderul sindical de la Hidroelectrica avertiza nu demult că „România va intra în beznă la propriu” îndată ce Hidroelectrica nu-şi rezolvă problemele de implozie financiară cauzate de căpuşarea „băieţilor deştepţi ai sistemului mafiot. Lipsa de reacţie guvernamentală prefigurează anarhia. Îi oferă direcţie, conţinut şi îi structurează ideologia de viitor.

Permanenta ezitare de a avea o reacţie faţă de acţiunile neobrăzate ale maghiarilor, obrăznicii care au devenit insistente şi tot mai agresive, concretizează ce anume se pregăteşte prin intermediul anarhiei: distrugerea teritorială a României. Se ştie totul, dar nu se face nimic. Subminarea ţării mele devine o realitate de o lună la alta, clasa politică în integralitatea ei, cu acoliţii intelectuali, dezinformează, jefuiesc sistematic, iar apoi, întorc spatele atacurilor maghiarimii asupra integralităţii teritoriale a ţării mele. La Miercurea Ciuc, steagurile secuieşti sunt cu miile expuse vederii, numai ministrul Apărării Naţionale se chinuia să descopere vreunul şi nici măcar asta nu i-a reuşit! Nesimţirea unui politruc este fără final.

Subminare, eludare, ignorare deliberată, distrugere sistematică. Din această cauză mulţi români au nostalgia lui Ceauşescu. Dictatura lui mizerabilă pare mai normală decât realitatea unei anarhii incipiente pe care o trăim azi. Iar vântul anarhiei începe să bată atunci când omul se simte fără rost în viaţă.

Şi va veni ziua, ca în povestea lui Meša Selimovići, când vom spune Iadului: „Nu eşti încă plin? Şi Iadul ne va răspunde: Câţi mai sunteţi afară?”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.