Reconcilierea naţională – Cum?

“Reconcilierea” are cel puţin trei semnificaţii. Potrivit primei, reconciliere înseamnă împăcarea după un conflict, potrivit celei de a doua, ea constă în punerea de acord pentru a face ceva împreună şi, în sfârşit, conform celei de a treia semnificaţii, reconcilierea este înţelegerea oponenţilor de altădată. Aceste semnificaţii pot fi socotite trepte pe care poate urca reconcilierea.

A trecut mult timp de când Ernst Renan a spus că “o naţiune se constituie prin voinţa cetăţenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o naţiune?, 1882), dar ideea nu s-a învechit. Limba şi istoria sunt, desigur, premise ale naţiunii, dar aceasta este mult mai mult. De unde ar putea veni “voinţa”, care-i dă naţiunii coloana vertebrală? Răspund la întrebare în trei paşi. Indic mai întâi sciziunile societăţii româneşti actuale (1), pentru ca, în continuare, să arăt cum s-ar putea ajunge la reconciliere naţională. Am în vedere două acţiuni majore: asumarea erorilor care au dus la situaţia actuală (2) şi democratizarea mai departe a statului (3). Închei cu o reflecţie asupra perspectivei (4).

1. Sciziunile actuale

Discutăm reconcilierea naţională căci suntem după o istorie nu doar de diferenţieri, ci şi de scindări ale societăţii în care trăim. Scindările sunt cele care au şi adus România într-o situaţie fără precedent în viaţa generaţiilor de acum.

A fost scindarea epocii postbelice, în care partidul comunist nu numai că a recurs la mijloace inadmisibile pentru preluarea guvernării şi controlarea societăţii, dar a anihilat, în bună parte fizic, opoziţia. Faptul a lăsat în urmă crime, suferinţe şi resentimente adânci. Mobilizările naţionale de la sfârşitul anilor şaizeci, legate de pericolul intervenţiei trupelor Tratatului de la Varşovia, nu au înlăturat amintirea reprimărilor anilor cincizeci. Sub auspiciile de atunci, o reconciliere nu avea vreo şansă reală.

A urmat scindarea epocii postcomunismului, în care s-a iniţiat pedepsirea responsabililor partidului comunist conform prevederilor universale ale dreptului. Mai mult, după 1989, s-au adoptat reglementări proprii pentru a scoate din drepturi cetăţeneşti oameni pe motivul contiguităţii cu deciziile dictaturii. Lipsită, însă, de analize serioase, care să aplice distincţia europeană dintre fapte penale şi opţiuni existenţiale, procedura a căpătat repede alura răfuielilor punctuale. Ca efect direct, nici la ora de faţă tabloul vinovăţiilor nu convinge. Drept indiciu al neclarităţilor, nimeni nu a putut scrie convingător istoria postbelică a României, nici chiar istoria de la Primul Război Mondial, la anii noştri. Pe de altă parte, măsurile punitive, de limitare a drepturilor cetăţeneşti, au ajuns nu la decidenţii regimului controlat de partidul comunist, ci la executanţi adesea mărunţi. O reconciliere nu a intrat nici de astă dată în orizont.

A venit scindarea perioadei neoliberalismului, de după 2007. În loc să profite de oportunităţile istorice – cea mai lungă perioadă de pace din Europa, integrarea în democraţia vest-europeană, cuprinderea în cea mai puternică alianţă militară – şi să lanseze proiecte proprii de modernizare cuprinzătoare, ţara a intrat sub controlul amatorismului organizat. Noii vătafi din societate cultivă imaginea unei istorii care s-ar sfârşi cu ei şi caută ţapi ispăşitori pentru incompetenţă. S-a împrumutat noua “corectitudine politică (political correctness)” pentru a perpetua rolurile, în pofida prestaţiei mediocre. Cu emfază ce aminteşte de anii cincizeci, se comit gesturi care nu au de a face cu democraţia, orice s-ar spune. S-a ajuns ca unii să aplaude punerea de cătuşe rivalilor. Se atacă cetăţeni, spunându-li-se că “nu vor avea acces la funcţii publice”, că reprezentanţii publici neagreaţi “vor fi raşi”, că guvernului legitim trebui să i se prefere altceva şi se instrumentează din nou serviciile secrete şi justiţia pentru a rări concurenţii. În astfel de împrejurări, reconcilierea nu are cum să intre în orizont.

Dar societatea românească are – dincolo de satisfacţiile unora de a-şi fi adjudecat mai multe bunuri şi de autoflatarea din instituţiile publice – indicatori de fapt gravi. Privatizarea economiei – cu siguranţă indispensabilă – a dus la dezindustrializare. Incapacitatea de a autostrada ţara, în epoca în care se fac în timp record zgârie-nori, poduri pe mare şi insule în plin ocean, este deja proverbială. Efectivul de lucrători din ţară este, procentual, mai mic decât oricând. Sărăcia este mai răspândită decât oriunde în Europa. Centralismul este mai tenace. Diletantismul îl însoţeşte, încât nici o ambasadă nu-şi lasă concetăţenii să fie judecaţi în instanţele de aici. Declinul educaţiei adaugă o nouă problemă. Puţine câte sunt, ideile din viaţa publică sunt “nervoase, dar exclusive”, cum spunea cineva, grija argumentării fiind stinsă. La corupţie, românii trec drept campioni, iar lupta de azi contra corupţiei o sporeşte. Justiţia se foloseşte pentru evidenţieri în faţa unor forţe care profită de o ţară debusolată. Emigraţia a devenit cea mai mare în istoria modernă. Au fost zece ani de politică externă pe apucate, iar între timp s-a făcut pasul la politica externă turistică. Performanţele veritabile sunt, proporţional, tot mai puţine şi ţin de străduinţe individuale, iar rămânerea în urmă în raport cu ţări comparabile, cum se vede fără putinţă de tăgadă în sport, se măreşte.

Situaţia este atât de încărcată de neajunsuri, încât au dreptate cei care spun că abia o relansare bazată pe reconcilierea naţională mai poate salva. După opinia mea, optica acestor concetăţeni este de împărtăşit, fără iluzia, însă, că doar din cuvinte sau că făcând acelaşi lucruri se schimbă ceva. Cum se poate ajunge la reconciliere?

Sunt de părere că cel care gândeşte temeinic tema reconcilierii în România actuală va fi confruntat cu multe dosare greu de descâlcit. Greutatea nu vine doar din aceea că faptele au feţe felurite, ci şi din ceva mai specific: profunzimea erorilor din deciziile luate în timp.

Nu se poate însă face ceva fără a avea curajul aducerii discuţiei la miez. Nu este vorba aici de a face doar teorii, ci de mult mai mult, anume, de a da soluţii practicabile, pentru care cunoaşterea sistematică, susţinută de cultura timpului nostru, este indispensabilă.

Consider că reconcilierea naţională este posibilă în România actuală făcînd doi paşi: 1) explicitarea erorilor care alimentează scindarea pe care o trăim acum şi asumarea lor onestă, nu pentru a pune pe cineva la zid, ci pentru a lua lucrurile de la rădăcini; 2) democratizarea în continuare a statului. Să detaliem.

2. Erorile majore după 1989

Nu reiau aici analize pe care le-am consacrat în timp crizelor din România (vezi Andrei Marga, Explorări în actualitate, 1995; Andrei Marga, Diagnoze. Articole şi eseuri, 2009; Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, 2011). Plec, fără alt preambul, de la constatarea că sunt cinci erori majore care alimentează scindările din România actuală.

(a) Prima eroare constă în faptul că nu s-a făcut distincţie între demantelarea unui regim de opresiune, cum a fost socialismul răsăritean, care se face restabilind competiţia deschisă, şi construcţia unei societăţi democratice, care se face democratizând. Pentru ultima nu există mijloc alternativ la democraţie. Nu o spunem noi prima dată, ci au spus-o aceia care au conceput procedura schimbărilor din 1989 din Europa Centrală şi Răsăriteană care s-a şi pus în aplicare. (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Teantative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) Deşi aceştia au atras atenţia asupra consecinţelor nefaste ale ignorării diferenţei dintre a demantela un regim autoritar şi a construi o societate democratică, şi astăzi la noi decidenţii recurg la mijloacele demantelării, în loc să se ocupe de democratizare.

(b) A doua eroare constă în aceea că din revenirea salutară la economia de piaţă, care converteşte bunurile în mărfuri, s-a dedus că păzirea echilibrelor şi asigurarea dezvoltării nu mai stau în răspunderea statului. Lipsind o concepţie economică elaborată (pe aceste meleaguri şi Balczerowicz, şi Bokros şi Klaus au lipsit, totuşi, sau nu au fost folosiţi!) unii decidenţi au vrut să includă în economia de piaţă şi deciziile statului, în loc să elaboreze măsuri competente ale statului însuşi, ca în orice economie competitivă de azi. Nu s-a ştiut folosi privatizarea ca motor al dezvoltării, păstrând, cel puţin, capacităţi de producţie. Decidenţii nu ştiu nici astăzi cum se crează economia erei globalizării într-o ţară din care plusvaloarea pleacă aproape instantaneu. Ca urmare, cetăţenii plătesc din greu nepriceperea celor care decid.

(c) A treia eroare constă în confundarea justiţiei cu un mijloc de reglare de conuri. Nu se înţelege că independenţa justiţiei nu vine din faptul că acest concept este sublim, că dreptatea este valoare fondatoare a societăţii moderne, ci din măsuri instituţionale chibzuite. Este destul să observi cât de mult contează “neliniştea etică” în sentinţe sau câtă grijă este ca “adevărul juridic” să se apropie de adevăr pur şi simplu în alte sisteme juridice. Este suficient să priveşti lupta de la noi pentru numirea şi păstrarea vârfurilor magistraturii şi justiţiei pentru a-ţi da seama despre ce fel de justiţie este vorba. Tema “câmpului tactic” al serviciilor secrete în justiţie sau cea a “cooperării dintre judecători şi procuratură” atestă cum se înţelege dreptatea. Nu se ia în seamă nici astăzi faptul că justiţie este doar acolo unde sunt legi bine formulate, instituţii curate, magistraţi competenţi, judecători integri şi, peste toate, respect al demnităţii umane.

(d) A patra eroare constă în aceea că democraţia, după ce a fost confundată cu marketizarea, este confundată acum cu un instrument de putere. Nu se înţelege nici acum diferenţa dintre democraţie ca tehnică de alegere a reprezentanţilor şi democraţie ca formă de viaţă. Nu se asumă nici astăzi că democraţia nu dă rezultate dacă aduce în faţă partea mai puţin pregătită a societăţii, nu se înţelege că, fără meritocraţie, democraţia devine decorativă, nu se înţelege că şmecheria ucide democraţia. Spiru Haret era oripilat de faptul că „în alte ţări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul (de obţinere de profesuri universitare, n.m.) cum se află la noi” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare ro., Bucureşti, volumul IV, p.132). Nu cumva observaţia este valabilă şi la celelalte numiri? Se poate uşor constata că, în clipa de faţă, nu este instituţie publică nelovită de diletantocraţie. Recrutarea decidenţilor ţine de tenebre. Sistemul titlurilor din România este afectat de plagiate, ceea ce este grav, dar este iluzorie aşteptarea ca oamenii să tacă privind vasta scriere de lucrări de către alţii, întinsa cleptocraţie şi nepotismul, confuzia sistematică a valorilor de astăzi, care sunt şi mai grave. Dacă se aduc la decizii cheie – cum se petrec lucrurile – absolvenţi deopotrivă modeşti şi nepregătiţi, atunci numai naivii mai pot aştepta reconciliere naţională.

(e) A cincea eroare constă în folosirea abuzivă a articolelor constituţionale pentru consolidarea puterii personale. Noul cancer al constituţionalismului din România este şirul numirilor unipersonale în funcţii cheie. Constituţia a lăsat involuntar portiţa desemnărilor, de către orice şef de instituţie, a personalului de consiliere, de execuţie, de asistare. Operaţia formală a desemnării, odată legalizată, a fost înţeleasă, însă, abuziv, ca selectare, încât se aduc oameni de mâna a şaptea în funcţii cheie. Nu numai că desemnaţii ajung să-i controleze pe cei aleşi, dar se produce mediocrizarea activităţilor, cu efecte perceptibile în viaţa fiecărui cetăţean. Pe acest fundal, este uşor ca din afara ţării să se impună nu numai ce este de făcut, ci şi ce persoane trebuie să ocupe funcţiile. În plus, de câţiva ani, se aranjează intervenţii la agenţi de influenţă (persoane, publicaţii etc.) din exterior pentru a face presiuni în interior. Iar într-o asemenea atmosferă de degradare, nu numai că nu se întrunesc, dar se distrug premisele reconcilierii.

Putem face comparaţii istorice pe tema erorilor. De pildă, ştim prea bine că regii au fost suverani, că Sfântul Scaun are în frunte un suveran pontif. Însă, în Constituţia actuală din România, care a vrut să dea, pe bună dreptate, o republică constituţională, nu se acordă putere suverană niciunei funcţii. În practică, prin răstălmăciri, au devenit însă suverane o seamă de funcţii – de sus până jos, în detrimentul democraţiei. Funcţiile publice nu numai că se ocupă, dar sunt luate în proprietate. Pe nesimţite, s-a petrecut o refeudalizare sub oblăduirea democraţiei. Acum sunt “suverani” la toate nivelurile, dar, mai mult ca oricând, cetăţenii îşi iau lumea în cap şi vor să emigreze!

3. Democratizarea

Ce este de făcut? Cel care vrea să conceapă reconcilierea ar fi rău inspirat dacă ar recurge la istoriografia liricoidă care abundă din nou. Este clar că se prăbuşeşte constelaţia intelectuală legată de mentalitatea globalistă a anilor nouăzeci, care ameninţa identităţile culturale, naţionale. Dar de aici nu rezultă că soluţia este retragerea în identităţile fixe cultivate de naţionalismul răsăritean în anii nouăzeci. Cadrul naţional rămâne condiţia necesară a democratizării (cum a arătat cu precizie Pierre Mannent, La Raison des Nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006, p.46), dar identităţile se construiesc prin democratizare, modernizare şi dezvoltare făcute la lumina zilei, nicidecum prin refugiul emfatic într-un trecut înfrumuseţat. Identitarismul care manipulează istoria şi este lipsit de cunoştinţe sociologice, filosofice, juridice rămâne mai departe doar propagandă, oricare vor fi cei care aplaudă.

Pandantul acestui identitarism asincronizat este nu doar relansarea în societate a propagandei, ci şi răspândirea unui subiectivism prăfos, care obstacolează soluţiile rezonabile. Nu există pacienţă de a cerceta ceva sistematic, ci se exhibă impresii, care trec drept idei. Neavând realizări proprii, noii decidenţi dau ca ale lor înfăptuirile predecesorilor. Este excesivă genuflexiunea faţă de contribuţii fragile, în vreme ce în alte ţări se asumă, ceea ce şi la noi Constantin Noica sugera, că valoarea, dacă o atestă prestaţiile, atunci este şi nu ţine de aplauze, de vârstă, de afinităţi. Bavardajul sau, pe româneşte, “flecăreala”, şi falsificarea datelor au inundat multe conştiinţe. Înfloresc, pe acest sol, ideologii improvizate. Unii mai cred că, scoţând morala din criză, societatea ar intra în normal. Alţii perorează că, dacă noi generaţii ar prelua conducerea, s-ar rezolva toate. Unii nu se pricep să construiască ceva şi vor răfuieli. Alţii agită teama că ne-ar cotropi cei din afară. Unii insistă că, strâns uniţi în jurul şefilor actuali, s-ar ieşi la liman. Alţii că mari puteri ale lumii nu ne lasă din braţe.

Se poate discuta, fireşte, orice propunere. Poate că fiecare invocă un fapt, dar, mă grăbesc să adaug, niciuna nu duce în miezul problemei. Se caută soluţii ba înlocuindu-i pe unii cu alţii mai fideli, ba apelând la cei care au respirat alt aer, ba sperând că evaluările scientometrice vor schimba totul, dar nu se ia în seamă faptul elementar că totul începe cu respectarea oamenilor, cu efortul organizat, cu aplicarea democraţiei şi meritocraţiei.

Democraţia decepţionează uneori. De pildă, înlocuind chestiunile de interes public, cu relaţia dintre persoane sau aducându-i la decizii, cum spunea Thomas Mann, pe cei mai slab pregătiţi. (Deutsche Hörer. Radiosendungen nach Deutschland aus den Jahren 1940-1945, Fischer, Hamburg, 2004). Dar oriunde şi oricând, soluţia nu este mai puţină, ci mai multă democraţie.

“Democraţia liberală” a câştigat competiţia istorică şi am avut, drept rezultat, cotitura de la sfârşitul anilor optzeci din Europa Centrală şi Răsăriteană, de la socialismul oriental, la societatea deschisă. În mod sigur, democraţie fără liberalitate nu există, dar de aici nu rezultă că istoria se sfârşeşte cu democraţia liberală în forma ei actuală. Spus direct, democraţia liberală are de rezolvat astăzi două probleme majore.

Democraţia liberală s-a redus uneori la alegerea periodică de reprezentanţi, care, în fapt, s-au sustras controlulului cetăţenesc. Ceea ce a rezultat nu mai este democraţie, ci, cum se spune deja, o “postdemocraţie” (Colin Crouch, Postdemocrazia, Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003). De aceea, în multe ţări se extind mişcări antisistem, care sunt un avertisment.

Democraţia liberală aduce adesea la decizii persoane nepregătite şi gata să recurgă la orice mijloc, căci ea s-a rupt de meritocraţia de care era legată la origini. De aceea, în multe locuri, avem de fapt dezorientare, dacă nu chiar criză şi sărăcie de idei. O întrebare simplă, dar care bate, din nefericire, adânc în realităţile de azi de la noi, este aceasta: unde sunt aduse în faţă valorile acestei ţări? În ce instituţie publică decid cei mai potriviţi? Unde cei care au de spus ceva sunt valorificaţi mai mult decât nulităţile ce s-au căţărat pe criterii pe care, vorba lui Spiru Haret, nimeni nu le practică?

Și democraţia din România actuală are a se măsura cu cele două probleme dacă vrea să fie calea reconcilierii. Este prea mare putere la unele persoane şi s-a ajuns să fie – ca să-l parafrazez pe D.R.Popescu (Corul morilor de vânt, 2015) – prea mică puterea în afara politicii. Democraţia din România nu va putea servi ţara rămânând doar o altă tehnică de manipulare din partea unor grupuri care nici nu ştiu, nici nu vor şi nici nu au capacitatea de a mişca lucrurile!

Agenda României nu este simplă. România are de lichidat înapoierea economică, fie ea şi relativă, şi sărăcia unei mari părţi a populaţiei. România are de înlocuit o administraţie continuu depăşită de condiţiile vieţii. România are de înaintat dincolo de pălăvrăgeala curentă, spre cultura politicii ca răspundere. Iar acestea nu sunt totul!

La timpul său, Seton Watson (Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945) vedea România trădată chiar de cei care vor să fie în faţă. „Toate trăsăturile menţionate… – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajele funcţiei şi relaţii la vârf (the spoils of office and the royal smile) – au existat în România într-o măsură considerabilă. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă… Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene”. Nu cumva cunoscutul istoric, simpatetic ca puţini alţii cu românii, are iarăşi dreptate?

Reconcilierea presupune – cum am arătat la început – împăcarea, acordul şi, în cele din urmă, înţelegerea oponenţilor. Ea începe cu comunicare, dar cu o altă comunicare decât cea desfigurată de mulţimea “deontologilor” care fac carieră pe suferinţe şi neajunsuri. Când este de fapt înţelegere?

Din capul locului, înţelegerea nu se reduce la informare despre ceea ce se petrece. Ea nu se încheie cu preluarea mesajelor cuiva. O înţelegere este atunci când doi parteneri – un vorbitor şi un ascultător – ajung la un acord, inclusiv asupra relaţiei lor, după ce s-au exprimat fără constrângeri, integri, şi şi-au examinat reciproc spusele şi faptele. Înţelegerea nu este orice fel de acord, ci un acord negociat, reflexiv, între persoane ce-şi recunosc reciproc demnitatea de cetăţeni cu drepturi şi îndatoriri egale. Înţelegerea presupune deopotrivă inteligibilitatea în exprimări, veracitatea în propria prezentare, adevărul în ceea ce se susţine, echitatea în relaţia cu celălalt.

Cheia înţelegerii în democraţie este simetria rolurilor cetăţenilor indiferent de poziţia în ierarhii administrative, în sensul că fiecare are dreptul, ca oricare altul, să pună întrebări, să capete răspunsuri, să le pună la îndoială (Jürgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p.222) şi să declanşeze rezolvări. Nimeni nu este împiedicat să se exprime şi nimeni nu este scutit de răspundere. Numai simetria rolurilor împiedică o comunitate să devină o adunătură pe care o clică sau alta o duce încotro bate vântul.

Am fi nerealişti dacă nu am ţine seama de îndoielile acute ale momentului cu privire la înţelegere. Ce inteligibilitate a exprimării poate fi cînd termenii discuţiei publice sunt falsificaţi? Se vorbeşte de “democraţie”, dar regulile acesteia se încalcă la fiecare pas, se pretinde “justiţie”, dar măsurile sunt birocratice, se anunţă “programe” şi se dau liste de dorinţi, se năzuieşte la “platformă politică” şi se oferă compuneri de şcoală generală, se propune “un proiect de ţară”, când fiecare partid demn de nume trebuie să aibă unul al său! Se vorbeşte de “tehnocraţie”, dar se recurge la persoane cu pregătire niciodată verificată serios! Ce veracitate poate fi când decidenţii înmormântează soluţiile în comisii sau când partide întregi trec peste noapte de la socialism, la populism sau de la liberalism, la populari pentru avantaje personale? Ce adevăr al susţinerilor poate fi când decidenţii fraudează sau când se scrie istorie nu pentru a lămuri ce s-a petrecut, ci doar pentru a lovi rivali? Ce justeţe a relaţiei cu celălalt poate fi când concurentul este abordat cu procuratura sau când decizii cruciale sunt unipersonale, iar pluralismul este luat ca decor?

4. Perspectivă

Un prestigios politician german de azi răspundea la întrebarea “ce este naţiunea?” prelungind reflecţia lui John Locke, potrivit căreia, în democraţie, şi statul are scopuri, de exemplu, bunăstarea cetăţenilor, nu doar cetăţenii. El punerea întrebarea astăzi crucială: “ce ne uneşte?” (vezi Was eint uns? Verständingung der Gesellschaft über gemeisame Grundlagen, Herder, Freiburg im Breisgau, 2008, p.18). La rândul meu cred că numai ajungând la înţelegere prin normalizarea instituţiilor publice se poate ieşi finalmente din comicul trist ce ne aminteşte de Caragiale. Îl am în vedere pe autorul care a veştejit ca nimeni altul degradarea reconcilierii fie în compromisul “pupat toţi piaţa independenţei”, fie în acordul ipocrit de sub maxima “trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi”. Numai democratizând instituţiile se poate ieşi din acea meteahnă „a înjuratului la tribună, pentru a urma împăcarea la bufet”, pe care o observa Mihai Sebastian, şi se poate înainta spre reconcilierea naţională ca înţelegere.

Să recitim neîntrecuta nuvelă Proştii. Fiecare îşi aminteşte ce a păţit bietul Nicolae Tabără, care s-a sculat cu noaptea în cap să poată lua trenul care trecea rar prin gara înfrigurată şi ostilă sărmanilor, şi a bătut zadarnic la uşile vagoanelor oprite pe peronul întunecat. Îi dau cuvântul lui Liviu Rebreanu: „În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă pe după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale… Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă. «Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi!», răcni conductorul, dispărând într-un vagon”. Pentru cine străbate nu doar turistic ţara, scena nu şi-a pierdut, din nefericire, actualitatea!

Reconcilierea naţională cere paşi mari, pricepuţi şi curajoşi. Dar ea nu are alternativă, dacă este să se creeze un orizont salvator. Simplu spus, va fi reconciliere naţională când se va lua în seamă amara observaţie a lui Constantin Brâncuşi: „În România sunt prea mulţi «diştepţi» în politică, în artă şi în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică şi meserie intelectuală fără tenacitate şi inteligenţă. «Diştepţii» produc camelotă”, adică marfă proastă. Și cînd „proştii” lui Liviu Rebreanu nu se vor mai consola mergând acasă umiliţi şi fără speranţă! Atunci va avea loc reconcilierea ca înţelegere, la care se aspiră zadarnic, de mult timp.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 581 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.