Reconstrucția României

Cu toate că dezbaterea publică asupra direcției de evoluție a țării s-a stins în ultimii ani, iar intelectualii, pe scară prea mare, se abțin să discute, sunt mai multe propuneri de diagnoză a situaţiei. Unii consideră că țara ar fi în reforme (sănătate, educație, salarizare, pensii etc.) care ar fi chiar „reforma statului”, ce ar trebui să fie dusă până la capăt. Alții acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a pierderii unor mari unități economice prin privatizare („Petrom”, „Banca Comercială Română”, mari întreprinderi și bănci), și sugerează o revenire la statutul de suveranitate. După unele voci, România ar plăti și acum începutul sângeros din decembrie 1989, când dictatura ar fi fost înlocuită cu un regim plin de carențe, ce și-ar vădi efectele și astăzi. Sunt și voci – este adevărat, puține – care consideră că România s-ar fi abătut în 2012 de la cursul proeuropean și proatlantic, încât o acțiune, fie ea și de natura presiunii externe, ar fi oportună pentru a restaura direcția.

Teza mea este cu totul alta: România a acumulat, chiar pe fondul succeselor politice majore (integrarea în Uniunea Europeană, apartenența la Alianța Nord-Atlantică) de după 1996, probleme dificile – economice, instituționale, culturale – și tensiunile corespunzătoare, încât încheie un ciclu de evoluție și are nevoie de o reconstrucție. Înțeleg prin reconstrucție o reorganizare pe o nouă industrializare, o economie performantă, instituții funcționale și democrație maturizată, precum şi pe reorientarea resurselor culturale. Cu alte cuvinte, România a făcut pași mari după 1989 pentru a deveni membru al comunității europene și a înaintat până la integrările euroatlantice amintite. Dar, după ceea ce s-a petrecut între timp (recrudescența tentaţiilor de dictatură, fie ea şi tăinuită şi sterilă), întreaga construcție de acum un deceniu are nevoie de o reconstrucție. Habermas a numit cotitura din 1989, în țările Europei Centrale și Răsăritene, drept „revoluție recuperatoare (nachholende Revolution)”. România a parcurs această revoluție, dar resimte nevoia unei reconstrucții, care să fie un prag nou al democratizării și modernizării proprii.

Orice discuție despre democratizare și modernizare depinde de conotațiile acestor termeni, în dreptul cărora, în timpul nostru, spiritele se despart tot mai mult. Divergențele contemporane, știm bine, nu sunt atât între democrați și antidemocrați și nici între moderniști și opozanții lor tradiționaliști, cât între democrați feluriți și modernizatori diverși. De aceea, precizez că, așa cum am argumentat în scrieri anterioare (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Academia Română, 2012), fac distincţie între „democrația aritmetică”, „democrație cu majoritate politică rezultată din alegeri libere” și „democrație ca formă de viață”. Fac distincție, de asemenea, între „modernizarea înjumătățită”, adică redusă fie la tehnologie și economie, fie la participarea politică, și „modernizarea reflexivă”. Plec, în orice caz, pentru relevanţa şi precizia analizei, de la delimitarea în societate a sistemului economic, sistemului administrativ, sistemului politic și sistemului cultural. Economia asigură bunuri și servicii, administrația facilitează accesul la acestea pe baze de drept, politica explorează alternativele, iar cultura procură motivațiile de acțiune. Societatea este rezultanta interacţiunii dinamice şi complexe a acestor sisteme.

Cum se prezintă România anilor noștri în aceste sisteme și din perspectiva acestor distincții? Teza mea este aceea că România a înregistrat, după 1989, importante schimbări pozitive, dar a intrat, chiar și în afara crizei începute în 2008 în anumite țări, într-o criză mult mai adâncă decât criza din celelalte țări și că nu se poate ieși din criză fără o reconstrucție economică, instituțională, culturală. Vreau să fac convingătoare teza printr-o succintă evocare istorică (I) şi o explicitare sistematică (II), pentru ca apoi să abordez tema pusă în discuție în vara anului 2012, cea a domniei legii (III), și să închei cu o reflecție asupra noii ideologii care afectează unele ţări din Răsărit (IV). Orice discuţie despre situaţia şi perspectivele unei ţări întâlneşte politica. Sunt de părere că discuţia trebuie produsă chiar cu acest inconfort. O abordare bazată pe fapte şi purtată cu sinceritate, inclusiv a politicii, este însă necesară.

I

Dacă reconstituim succesiunea de evenimente istorice, atunci ne amintim, că în 1996, România a obținut promisiunea primirii în NATO, iar în 1999 a fost invitată să deschidă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Țara noastră întârziase privatizarea şi instalarea economiei de piaţă, pluralismul politic întâmpinase lungă vreme dificultăți, orientările culturale rămăseseră mai mult spre trecutul interbelic. Anii 1996 și 1999, însă, au adus o cotitură, care avea să fie salutată de majoritatea covârșitoare a cetățenilor. Din 2000, s-au închis, pe rând, capitolele de negociere de aderare la Uniunea Europeană, începând cu Educația și încheind cu Justiția. Guvernele Isărescu și Năstase au făcut ca România să încheie negocierile și să intre, în 2007, în Uniunea Europeană. Primirea în NATO a fost rezultatul evoluției politicii țării în contextul noilor constelații geopolitice.

În aceste condiții, România a intrat practic pe calea privatizării economiei, economiei de piață, pluralismului politic, democrației funcționale și a atașării la comunitatea europeană. Rămâneau dificultăți evidente – insuficiența capitalizării, influxul prea redus al investițiilor străine directe, privatizarea lentă, liberalizarea înceată a mass media, corupția galopantă, slaba elaborare culturală în noile condiții. Trendul era, însă, pozitiv și, cu toate că ritmul schimbărilor democratice și modernizarea erau prea lente, semnele erau mai curând promițătoare. Anul 1996 a adus la putere o coaliție care a accelerat reformele economice și instituționale, dar a pierdut alegerile. În 2001, guvernarea a revenit social-democraților, care au etalat eficiență, dar și o atmosferă de infatuare prea tolerantă cu corupția, care avea să fie exploatată populist în 2004.

Alegerile din 2004 au fost cotitura spre blocaj. După câţiva ani de relansare economică, România a intrat, până în zilele noastre, în criza cea mai gravă a istoriei ei moderne. Care sunt indiciile crizei? Să le rezumăm.

România a ajuns în 2012 la cea mai scăzută cifră de lucrători (în jur de 5 milioane, dintr-o populație de peste 20 de milioane de locuitori). Investițiile externe s-au prăbușit, încât preşedintele ţării a anunțat că nu se mai pot accesa capitaluri din exterior. S-a aplicat cea mai drastică reducere a salariilor (de 25%) și scăderea cea mai dramatică a veniturilor (până la 63%). Exporturile s-au redus la ceea ce realizează câteva firme străine (Dacia-Renault, Nokia etc.) Nu s-au putut accesa decât în jur de 15% din fondurile alocate de Uniunea Europeană, iar infrastructura (autostrăzile în primul rând) a stagnat. Nu s-a obținut majoritatea parlamentară prin alegeri, dar s-a „aranjat” o majoritate dislocând o bucată din opoziție și forțând-o să voteze. S-a ajuns la un proces legislativ de slabă calitate, iar la guvern au fost aduşi oameni nepregătiți, ce puteau fi controlați mai ușor. Din 2009, situația s-a agravat: dispărând și încrederea guvernării în proprii parlamentari, s-au adoptat, împotriva Constituției,o mulțime de legi prin mecanismul asumării răspunderii guvernamentale (deci fără dezbatere parlamentară), iar apoi propriilor parlamentari li s-a interzis să voteze atunci când în Parlament erau moțiuni de cenzură împotriva guvernului. Președinţia, folosindu-se de interpretarea Constituției, s-a substituit guvernului, controlând societatea prin serviciile secrete, desemnarea a sute de procurori și judecători, a câtorva sute de generali. Multe dintre acțiuni au amintit de momentele triste din istoria europeană (vezi Andrei Marga, Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Eikon,Cluj, 2012, pp.158-166).

Nemulțumirea populară a explodat iarăşi, în ianuarie 2012, când oraşele au fost cuprinse de demonstraţii împotriva regimului. Nu numai că acesta nu avea nici o realizare la activ, nu numai că explicaţiile oamenilor săi prin apel la „criza mondială” nu convingeau, dar devenise clar că în toţi aceşti ani, din 2009 încoace, un „păcat iniţial” conta: aşa cum a remarcat fostul ambasador al Franţei, împrejurarea că în 2009, preşedintele nu a fost votat în ţară şi a câştigat prin numărătoarea voturilor în ambasadele României din Paris şi alte capitale, a creat tensiunea între nevoile de democratizare şi de modernizare şi un regim anacronic. Acest regim a perseverat să-şi folosească neabătut instrumentele sale deja proverbiale: încercarea de corupere a rândurilor opoziţiei, comercializarea de bunuri naţionale, atacarea opozanţilor cu dosare fabricate, întemniţarea fără probe a unor personalităţi din opoziţie, controlarea mass media şi altele.

În cele din urmă, în aprilie 2012, regimul a pierdut majoritatea parlamentară şi guvernul, apoi a pierdut catastrofal alegerile locale (doar două judeţe, din 47, au fost câştigate de regim). Iar la referendumul pentru demiterea preşedintelui, în jur de 78% dintre cetăţeni au votat pentru demitere şi 12% pentru președinte, pentru ca la alegerile parlamentare din 2012, opoziţia la preşedinte să câştige 75% dintre locuri în Parlament. Acestea au fost nu doar patru victorii ale opoziţiei, ci şi indiciul situaţiei României: o ţară cu un potenţial remarcabil, prost administrată şi luată prizonieră de un regim detestat. Totodată, s-a putut sesiza mai bine derapajul României şi originea acestuia, precum şi orizontul în care este de căutat soluţia.

II

În societăţile moderne, sistemul politic conduce evoluţia, iar România confirmă această teoremă. Unde se află, însă, societatea românească astăzi? Să răspundem succint.

În sistemul economic se asociază privatizarea de mari unităţi făcută improvizat, reducerea continuă a ocupării forţei de muncă, amânatele investiţii în infrastructură, emigraţia masivă, importuri mari la produsele de bază şi exporturi manufacturate mici, echilibrul bugetar la nivel jos de dezvoltare. România nu şi-a făcut la timp analiza perspectivelor de dezvoltare şi nu le-a abordat sistematic, privatizările şi restructurările economice fiind mai mult reacţii la presiunile organismelor internaţionale (FMI, Banca Mondială etc.), iar astăzi plăteşte costurile dezvoltării aleatorii, circumstanţiale. Forţa de muncă – şi nepregătită pentru o nouă economie şi tratată, ca problemă, superficial – se reduce de la o lună la alta sub aspectul folosirii. România ajunge să importe masiv produse alimentare, nu datorită deschiderii pieţei, ci stării lamentabile a agriculturii. Bugetul ţării – în consecinţa nivelului scăzut al salariilor – este oarecum echilibrat, dar echilibrul este cu preţul unui nivel jos de dezvoltare. Se dovedeşte, din nou, că o piaţă internă comprimată împiedică dezvoltarea.

În sistemul administrativ se asociază centralismul, presiunea grupurilor economice la comenzi din resurse publice, politizarea structurilor de personal, caracterul lacunar al formulării legilor, justiţia instrumentată prin procurori şi judecători dependenţi direct de preşedinte. Prea multe decizii ţin de nivelul central al administraţiei şi prea multe unităţi locale apelează pentru solvenţa financiară la guvern. Comenzile din resurse publice sunt cele mai râvnite de firmele indigene şi străine, iar multe investiţii externe majore se fac cu garanţii guvernamentale. Stabilirea funcţionarilor publici s-a făcut inconsecvent şi permisiv pentru ingerinţe politice. Formularea legilor a devenit problemă gravă câtă vreme specialiştii, puţini, care sunt, rămân nefolosiţi. Administrarea justiţiei a pretins, deja în 2004, că justiţia devine independentă, dar acum este din nou captivă celui care numeşte până şi completele de judecată. Din lupta împotriva corupţiei cu care a venit la putere regimul în 2004, s-a ajuns la cea mai mare extindere a corupţiei. Au proliferat „oameni nepotriviţi la locuri nepotrivite”, iar „preferaţii” au înlocuit „pricepuţii”.

În sistemul politic se asociază insuficientul contur al partidelor, confuziile ideologice, slaba calitate a politicienilor, recursul la promovarea celor mai puţin calificaţi, manipularea prin media, servilismul faţă de cercuri din alte ţări, considerarea politicii drept cale de căpătuire, mai mult decât un serviciu public. Partidele şi-au atenuat conturile, ceea ce lasă loc migraţiunii parlamentare în interese particulare. Confuzia ideologică se vede bine în aceea că un partid care a guvernat a devenit peste noapte, din „socialist”, partid „creştin-democrat” şi în faptul că regimul clamează apartenența la „dreapta europeană”, dar măsurile luate sunt nu ale acesteia (libertate, onoare etc.), cât ale tânărului Mussolini. După 2004, se recurge, pe scară mare, la ceea ce Thomas Mann indica drept sursă a catastrofei Germaniei în anii treizeci: aducerea în roluri de decizie a celor mai puţin calificaţi (die Untersten). Mass media sunt în mare măsură controlate financiar, după ce regimul le-a declarat „pericol” la siguranţa naţională. Nu se mai caută convingerea cetăţenilor, ci stârnirea de intervenţii din afara ţării pentru perpetuarea regimului. Politica este practicată ca şi cale a înavuţirii, iar camarila s-a îmbogăţit mai rapid din resurse indigene şi din banii europeni, gestionaţi fraudulos.

În sistemul cultural, se asociază confuzia organizată a valorilor, disoluţia autonomiei intelectualilor, declinul calificărilor, refugiul în abordarea trecutului, umplerea vieţii publice cu sofisme, atracţia atitudinii pretins „apolitice”, slaba dezbatere publică, abstinenţa intelectualilor, lipsa de abordări elaborate asupra alternativelor României. Odată ce o parte a celor mai puţin calificaţi au preluat posturi de decizie şi din momentul în care dezbaterea publică s-a degradat, iar standardele culturale s-au deteriorat, confuzia valorilor s-a întins. Se crede că tăierea salariilor şi concedierile sunt „reforma statului”, iar stagnarea este luată drept „stabilitate politică”. Dublată de un „conflict al generaţiilor”, cultivat politic după 2005, această confuzie domină scena. Confuzia valorilor este accentuată suplimentar de fabricarea de dosare pentru a discredita intelectualii şi de eforturile fostei guvernări de a confisca teme precum decomunizarea ţării, apartenenţa europeană, orientarea proatlantică. Reforma educaţiei a fost înlocuită cu încropeli inspirate, aşa-zicând, „de la dreapta” europeană, în fapt – cum un distins Cardinal observa – din ideologii ale anilor treizeci (Nae Ionescu fiind aici inspirator). Declinul calificărilor, pe care Alan Greenspan (în The Age of Turbulence, 2006) îl anticipa pentru Europa, a luat deja avânt în România. Eforturile celor care au condus ţara după 2004 au fost de a pune în centrul dezbaterii publice trecutul, lăsând neacoperită prelucrarea prezentului şi configurarea viitorului. Această configurare a alternativelor de evoluţie a ţării a rămas în seama câtorva personalităţi, câtă vreme mare parte a intelectualilor rămâne prizonieră confuziei dintre apartidism şi apolitism şi clamează, ca un fel de morală, abstinenţa politică. Apolitismul este invocat cu atât mai vocal cu cât servirea celor care au guvernat este mai docilă.

Se pot face încă multe consideraţii pe măsură ce se intră în detalii. Cele pe care le-am menționat, cu ajutorul teoriei sistemelor, ne permit să tragem trei concluzii. Prima este aceea că problemele României la nivelul anului 2012 sunt multiple şi nu se lasă reduse la una singură. Ele nu îngăduie reducerea, cum se face frecvent, la o problemă economică sau la una morală sau la una istorică. Nici o abordare monistă nu dă rezultate concludente. A doua concluzie este aceea că România a intrat înainte de 2009 în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Criza financiară începută în 2008 a avut impactul ei asupra ţării (reducerea investiţiilor externe directe, scăderea şanselor exporturilor, acces îngreunat la sursele de capital etc.), dar criza din România are cauze eminamente endogene şi este, să spunem aşa, „românească” în originea, conţinutul şi formele ei. Criza României în 2008-2012 este cea mai gravă criză a istoriei moderne a ţării pentru că se produce în condiţiile democraţiei (şi nu în epoci ale vreunei dictaturi, exercitată dinăuntru şi dinafară), ale celei mai efective suveranități a ţării (nicicând aceasta nu a fost mai amplă decât după 1989), în epoca „societăţii afluenţei” (şi nu în epoci de subproducţie) şi din cauze primordiale endogene (măsuri financiare şi economice greşite). A treia concluzie este aceea că România se confruntă cu probleme de o asemenea anvergură, încât ea are nevoie de o reconstrucţie. Ceea ce numesc „reconstrucţie” este altceva decât „reforma statului”, prost înţeleasă, la care unii reduc totul. România are premise constituţionale, democratice, comparabile cu cele ale altor ţări europene, ce nu trebuie diminuate, ci pe care se poate cădi. „Reconstrucţia” este altceva decât vreo utopică izolare în contextul globalizării: nu mai este posibilă retragerea din istorie, calea mai bună rămânând înfruntarea, cu organizare proprie şi leaderi înţelepţi, a istoriei. „Reconstrucția” este altceva decât orice revenire la trecut ştiind bine că „statul social” este o parte indispensabilă a democraţiei europene, ce trebuie sincronizată. „Reconstrucţia” este altceva decât pretinsa revenire la cursul proeuropean şi proatlantic, căci nimeni nu a propus abandonarea acestui curs, iar părăsirea lui nu a avut loc .

În ce constă reconstrucţia? Nu prezint aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative: „noua industrializare” şi „agricultura de export”; „recapitalizare”; „modernizare neînjumătăţită”; „democraţie ca formă de viaţă”; „justiţie eliberată”; „regim juridic al interesului public”; „politici publice în condiţiile descentralizării”; „reforma nouă a educaţiei”; „stat social cu nouă politică a prelevării”; „cultură orientată spre prezent şi viitor”, „altă selecţie de personal”. În formă aporetică negativă am prezentat aceste orientări în altă parte (Andrei Marga, România actuală, Eikon, Cluj, 2011).

Aici mai fac doar o subliniere. Anume, că nu dau rezultate schimbări de paradă, căci dificultăţile sunt mari. Nu este vorba doar de „restructurări” (reduceri de personal, desființări de instituţii etc.), căci acestea nu dau rezultate durabile. Nu este vorba nici de „copiere” a ceea ce se face în alte locuri (de pildă, înlocuirea „guvernării” cu „guvernanţa”), căci problemele sunt de natură diferită. Este vorba de „reconstrucție” prin „reforme” chibzuite şi efective, care schimbă sisteme. Acum, în 2013, România are, graţie alegerilor locale şi parlamentare, şansa, mai mare ca oricând, de a face reforme. Că aceasta se vor face sau nu, depinde de capacitatea ministerelor şi miniştrilor de a concepe şi pune în aplicare cu pricepere reforme adânci, pe măsura multiplelor crize ce afectează ţara.

III

Prevalența dreptului în litigii, caracterul „personalist” (considerarea persoanei umane ca subiect al drepturilor), generalitatea (ca aplicare în toate cazurile similare) şi formalismul legii (înțeles ca formă aplicabilă mai presus de considerentele de detaliu) – cu un cuvânt „domnia legii” (rule of law) sau „statul de drept”, țin de un ansamblu de achiziții ce fac din cultura europeană nu numai o cultură aparte, ci și un prag atins în evoluția umanității. Am arătat (în Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj, 2003) că, într-un concept generativ al culturii europene (în fond, nu ești european ab initio, ci devii european prin ceea ce faci!), intră: competența tehnică bazată pe știință; randament calculabil, ca raport pozitiv între rezultate și cheltuieli; administrare ce trece examenul randamentului; cultură a dreptului bazată pe o anumită înțelegere a omului, ca ființă înzestrată cu drepturi și libertăți; libertate înțeleasă ca autonomie; voința politică rezultată din argumentarea publică a persoanelor, care disting între interesul public și interesele private; asumarea vieții ca unică în condițiile date; anumite valori spirituale (adevărul drept corespondență a propozițiilor cu stările de lucruri, verificabilă în experiență; cunoaștere având ca scop rezolvarea de probleme de viață și drept criteriu utilitatea; raționalitate accesibilă calculului și măsurabilă prin rezultate; înțelegerea ființei umane ca individualitate destinată unui sens superior simplei viețuiri etc.). Din acest concept generativ al culturii europene face parte și dreptul, care este corelat cu celelalte trăsături ale acesteia.

Nu vom stărui asupra corelațiilor dreptului, ci ne concentrăm asupra „domniei legii” (the rule of law). O facem aici mai cu seamă pentru că, în vara anului 2012, România a devenit temă de discuție în legătură cu respectarea statului de drept. Atunci, de fapt, s-au adoptat de Parlament următoarele măsuri: alegerea de noi lideri ai camerelor Parlamentului, înlocuirea avocatului poporului, suspendarea preşedintelui. Se poate vorbi aici de încălcarea legii, de „lovitura de stat”, cum pretind ideologii fostei guvernări? Evident, nu. Să vedem de ce.

Să procedăm mai întâi la câteva lămuriri raționale, pe care să le aplicăm, ulterior. Ce înseamnă, așadar, „domnia legii” într-o societate? Ce conotație are „the rule of law?”

Așa cum denumirea sugerează, „domnia” înseamnă: respectarea legislației existente în soluționarea litigiilor; excluderea oricăror altor considerente în punerea în aplicare a legislației (forța, mituirea, presiunea opiniei publice, intimidarea de orice proveniență); recunoașterea fiecărei ființe umane ca subiect al drepturilor inalienabile și libertăților; respectarea caracteristicilor legii – formalismul, generalitatea, personalismul – și a supremației legii în litigii. Să detaliem aceste note.

În orice moment al evoluției unui stat modern, se pune în aplicare o legislație, adică un ansamblu de legi. Pot fi controverse de interpretare a articolelor de lege, pot fi dispute asupra încadrării juridice a unui caz sau altuia, pot fi dealtfel discuţii, dar, în situații normale, o lege este cea care se aplică. Orice litigiu pretinde o soluție pe baza legii, iar legea valabilă în acel moment trebuie folosită. Legea aflată în vigoare este cea care trebuie respectată. Se poate discuta – și trebuie discutată – legitimitatea unei legi sau, mai bine spus, a legislației, după cum se poate discuta legalitatea procedurii adoptării unei legi. Atât legalitatea procedurii (care nu este de la început asigurată, după cum arată în 2009-2011, în România aberanta adoptare de mai mult de zece legi prin mecanismul mistificator al asumării răspunderii guvernamentale, în condiții deloc extraordinare!), cât și legitimitatea trebuie chestionate mereu. Dar această chestionare nu justifică niciun moment nerespectarea legii aflată în vigoare. În vara anului 2012, România nu a înregistrat o asemenea nerespectare, iar deviza exprimată sintetic de Hilary Clinton, „power through consent”, a fost linia directoare.

Atunci când este vorba de respectarea legii, avem de-a face cu o valoare în sine, care nu este condiționată. Domnia legii implică respectarea nepusă sub condiții a legii aflate în vigoare. Nimeni și nimic nu poate constrânge pe cineva la aplicarea sau neaplicarea legii. Niciuna dintre căile folosite uneori în istorie pentru a constrânge la aplicarea sau neaplicarea legii nu este permis să fie folosită. Nici forța (fizică sau morală), nici avantaje pecuniare sau de altă natură, nici presiunea exercitată de autorități de stat sau forțe de altă proveniență, nici intimidarea prin apel la (istorie, biografie, organizare, capacitate etc. nu pot funcționa în favoarea sau defavoarea acceptării domniei legii în litigii. În vara anului 2012, în România nu s-a înregistrat vreo constrângere şi nu a fost vorba de vreo „majoritate despotică”.

Oricare dintre cei implicați în litigii este subiect de drepturi inalienabile și libertăți. Domnia legii implică recunoașterea celuilalt ca astfel de subiect. Nu este „rule of law” acolo unde un implicat în litigii este recunoscut ca subiect, iar ceilalți sunt reduși, fie și numai tacit, la statutul de obiect sau de subiect atenuat. Nu este stat de drept acolo unde s-a instalat asimetria drepturilor și libertăților.

Prin natura sa, legea este formală – adică astfel elaborată încât să vizeze încadrarea cazurilor în abordarea juridică și nu date de amănunt („conținut”) care împiedică această încadrare. Domnia legii implică faptul că legea se aplică fiecăruia, indiferent de poziția sa în ierarhiile administrative, în sistemul politic, în economie. Legea se aplică oricărui subiect, fără alt considerent, decât acela al domniei legii în litigii.

Unii autori (vezi B.C. Smith, Good Governance and Development, Palgrave, Macmillan, London, 2007) vorbesc despre ubicuitatea legii, în sensul că „nu poate fi încălcare a legii (offence) fără sancţiune. Legile trebuie să fie cunoscute, promulgate în mod expres, formulate și neretroactive. Domnia legii garantează astfel că cetățenii cunosc ce obligații sunt impuse de lege și se pot aștepta ca aceste obligații să rămână neschimbate până când legea este schimbată. Sub domnia legii nu există nesiguranță în ceea ce privește cui i se cere să acționeze sau să se abțină să acționeze, sub diferite seturi de circumstanțe” (p. 76-79). Precizarea „ubicuității legii” este utilă, chiar dacă ea face parte, în fapt, din generalitatea legii.

Domnia legii implică generalitatea acesteia, în înțelesul că legea se aplică tuturor cazurilor din clasa respectivă, fără excepție. Nimeni nu este mai presus de lege și nu poate fi exceptat de la aplicarea legii. Discriminarea și decizia arbitrară sunt excluse de domnia legii.

Unii autori pleacă de la observația că legile se pun în aplicare prin proceduri, iar importanța procedurilor este adesea hotărâtoare. Este adevărat că în însăși administrarea legii trebuie urmate reguli. Aceste reguli sunt: judecățile și interogatoriile trebuie duse într-o manieră ordonată; regulile probei (evidence) garantează proceduri raționale ale investigației; judecătorii trebuie să fie independenți și imparțiali; nimeni nu poate fi <<judecător în propria cauză>>; judecățile trebuie să fie corecte (fair) și deschise” (p. 79). Pachetul regulilor amintite constituie „justiția naturală (natural justice)”, care condiționează administrarea corectă a legii.

Dacă toate cele de mai sus sunt luate în considerare, atunci devine limpede că domnia legii și punerea legii în serviciul uneia sau alteia dintre filosofiile sociale sau al unuia sau altuia dintre proiectele de societate rămân separate. În situațiile istorice concrete, sunt filosofii sociale mai bune decât cea care se aplică de către administrația în fapt și proiecte de societate preferabile celui care îi orientează pe cei care guvernează. Dar și filosofii sociale mai bune și proiecte de societate preferabile se promovează prin noi legi și nu prin aplicarea legilor existente (exceptând situația în care chiar legile existente prevăd depășirea lor spre legi noi). Domnia legii se sprijină pe legile existente și presupune evoluția societății prin legi noi.

Domnia legii presupune decizii care sunt luate de cineva imparțial, căci legea însăși este, în intenție, mai presus de interese particulare, iar aplicarea legii rămâne legată de aceeași intenție. Independența justiției este o consecință inerentă domniei legii. În ce constă această independență? Montesquieu o echivala cu prevenirea oricărei interferențe a puterii executive în soluționarea litigiilor, iar juriști din vremuri recente o identifică cu libertate în raport cu „orice fel de interferență externă” (p. 89). Astăzi, „independența juridică” este identificată cu două proprietăți: a) „imparțialitatea” – ce constă în aceea că „judecătorii asigură un <> , detașat de cei implicați în litigiu și capabili să-i lase pe toți ceilalți pe picior de egalitate în fața legii” (p. 89-90); b) „insularitatea” – ce constă în aceea că „judiciarul trebuie să fie liber de interferența politicii în compunerea curților, promovarea judecătorilor, metodele de desemnare a acestora și remunerarea lor” (p. 90). Independența justiției înseamnă, în mod evident, că justiția se face fără vreo interferență a politicii și a politicienilor. Dar instaurarea și respectarea independenței justiției sunt dependente de politică și de acțiunea politicienilor. Numai politica poate asigura existența instituțiilor care se bucură de independență faţă de politica ce se promovează în fapt.

Astăzi, interesul pentru domnia legii este mare din motive multiple. Domnia legii condiţionează democraţia, iar aceasta sub trei aspecte: a) domnia legii este „protecție indispensabilă contra arbitrariului guvernării”; b) ea ajută la „stabilirea unei societăți ordonate în care principiile democrației pot fi respectate”; c) domnia legii „contribuie la consolidarea democratică, pretinzând oficialilor statului să dea seama de deciziile lor și de comportamentul lor personal” (p. 81). Apoi, domnia legii condiționează dezvoltarea economică, știindu-se bine nu numai că nonintervenția puterii politice în drepturile de proprietate este condiția unei economii dinamice, ci și că „abuzul puterii de stat este în mod aparte dăunător în termeni economici, atunci când politicile economice sunt schimbate în lege (manipulând sau ignorând tribunalele), când este o nesiguranță în ceea ce privește drepturile de proprietate, când minoritățile antreprenoriale suferă, hărţuite de către stat și când sunt schimbări frecvente și arbitrare în impozitare, reglementare și alte politici economice și fiscale” (p. 81). În sfârșit, domnia legii condiționează înlăturarea sărăciei. „Cei săraci sunt într-o nevoie particulară de a le fi protejate viața, securitatea personală și drepturile umane, pe care o poate presta domnia legii. Nelegiuirea contribuie, de asemenea, la sărăcie atunci când oficialii încalcă legea și nu sunt trași la răspundere pentru acțiunile lor. Pentru săraci, domnia legii poate ajuta la a preveni violența oficială care îi lasă incapabili să-şi câştige viaţa sau sunt forţaţi să suporte cheltuieli neproductive pentru autoprotecție. Fără domnia legii, săracii sunt astfel vulnerabili la corupţie, la pierdere a proprietății față de oficialii guvernamentali și insecuritate. Serviciile publice și procesul juridic devin lucruri ce trebuie evitate” (p. 86). Domnia legii este astfel soluția în toate direcțiile, atunci când este vorba de democratizări, de modernizări și, în fond, de dezvoltare.

Am evocat pe larg ce înseamnă domnia legii pentru a putea pune în evidenţă cu întreaga greutate un fapt. Anume, că nu s-a putut indica vreun act, vreun moment de încălcare în România verii lui 2012, a domniei legii. Măsurile luate de Parlament în vara anului 2012 au fost în respectul Constituţiei, al legii sub toate aspectele menţionate mai sus. La orice examinare, sugestii precum „lovitură de stat”, încălcarea statului de drept, „dictatura majorităţii” se dovedesc lipsite de suport factual. România a tradus în forme legale şi democratice un protest extins în societate şi aspiraţia schimbării unui regim larg respins.

IV

România a intrat insuficient pregătită în epoca dominației neoliberale. După destule reticențe în a aplica „terapia de șoc” pentru a grăbi tranziția de la socialismul răsăritean la societatea deschisă, țara a trecut la marketizare, fără a-și consolida instituțiile regulatoare ale statului. Orice intervenție a statului a fost asimilată eronat cu o ieșire din societatea deschisă. Au proliferat imediat în viața culturală teme greșit rezolvate, precum disoluția statului național, privatizarea nelimitată a economiei, caracterul anacronic al intervenției regulatoare a statului, suficiența competiției pentru a avea o societate liberă. România oferă în 2004-2012 exemplul unei irosiri a șanselor de dezvoltare prin viziuni și decizii eronate.

Pentru „reconstrucție”, România are nevoie de o altă viziune și de decizii competente. Este vorba de o viziune care complementează economia de piață cu o democrație ce s-a despărțit de simplificările „democrației aritmetice”. Este vorba de o democrație instituționalizată recuplată cu „interesul general”, în care actorii sunt cetățenii și reprezentanții lor, în care dezbaterea publică are loc, iar reflexivitatea publică este încurajată. Îmbrăţişarea democraţiei ca formă de viață este marele pas de făcut în România.

În unele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană, dogmele de dinainte de 1989 – suficienţa dezvoltării economice pentru a avea o societate liberă, rolul determinant al statului în economie – au fost înlocuite treptat, în fapt, pe fondul aplicării „terapiei de şoc”, cu dogma neoliberală a suficienţei competiţiei pentru a se ajunge la democraţie. Un dogmatism a fost înlocuit tot cu un dogmatism. Îmi amintesc acum ceea ce s-a spus într-una dintre cele mai profunde scrieri consacrate tranziţiei spre democraţie (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schnitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986), care a anticipat cel mai precis tranziţia central-europeană. Este vorba de două idei: a) trebuie acceptată „indeterminarea schimbării sociale, a transformărilor pe scară mare”, în cazul cărora nu sunt identificaţi parametri suficienţi pentru a orienta rezultatul şi a-l prognoza; b) trebuie înţeleasă diferenţa dintre demantelarea unui sistem autoritar şi consolidarea democraţiei şi trebuie acceptat că „factori care au fost necesari şi suficienţi pentru a provoca colapsul sau autotransformarea unui regim autoritar pot să nu fie nici necesari, nici suficienţi să asigure instaurarea unui alt regim – şi cel puţin a unei democraţii politice”. România – o spun pentru a lumina şi din alt unghi ceea ce este de făcut în reconstrucţia de care vorbeam – prelungeşte mijloacele demantelării sistemului totalitar în situaţia în care este nevoie primordială de construcţie instituţională. Nu dau rezultate durabile noile „terapii de şoc”, chiar dacă liberalizările sunt, în continuare, indispensabile. Nu rezolvă probleme abandonarea „statului social”, cu toate că o nouă politică a prelevărilor, pentru a stopa fuga profiturilor şi ezitările capitalurilor, va trebui promovată.

Ca să mă exprim sintetic, în termeni alternativelor cuprinzătoare de astăzi (vezi Ali Kazancigil, La gouvernance. Pour ou contre la politique, Armand Calin, Paris, 2010), România are nevoie de expansiunea „guvernanței” în politicile ei publice şi în corporaţii, dar mai ales de o „guvernare” ce asigură democratizarea funcţională şi serveşte „interesul public”. Alternativa în faţa căreia România este pusă nu este între o „guvernanţă” neoliberală şi regimul existent, căci există şi o altă posibilitate: alternativa democratizării consecvente. În acest moment, nu trebuie mizat doar pe trendul electoral, ci şi pe soluţii elaborate. Un nou fel de a face politică este indispensabil. Nici pentru ţara noastră nu este adevărat că dezvoltarea şi, mai concret, creşterea economică presupun o conducere autoritară. Mai curând, România confirmă că „acele condiţii care sunt presupuse de succesul economic – înalt nivel al economisirii domestice, întreprinderi mici sau mijlocii profitabile, investiţii în capitalul fizic, folosirea efectivă a tehnologiei şi a muncii şi un « stat al dezvoltării » – nu sunt riscate de democraţie”. (B.C. Smith, op. cit., p. 273). Democraţia nu intră, nici în cazul României, în coliziune cu respectivele condiţii. Pe de altă parte, democraţia permite acea „dezvoltare umană (human development)” care este, de fapt, precondiţia oricărei performanţe din societate. Democraţia este solul fertil de pe care poate lua startul o efectivă dezvoltare în cele patru dimensiuni menţionate – economică, instituţională, politică şi culturală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.