Redevenţele din România, între sforării şi inconştienţă

În acest an, Guvernul României ar trebui să aibă iniţiativa renegocierii redevenţelor în cazul contractelor de concesiune a resurselor naturale.

Deşi extrem de vocal în perioada în care s-a aflat în opoziţie, premierul V.V. Ponta nu dă niciun semn că ar intenţiona renegocierea redevenţelor şi să stopeze acumularea pierderilor generate de privatizările păguboase realizate de mentorul său politic, Adrian Năstase.

Privatizarea Petrom este un caz celebru de vânzare pe nimic a unor resurse valoroase, dar şi astăzi toată clasa politică (şi o bună parte din mass-media) încearcă să inoculeze electoratului ideea că, de fapt, acest jaf a fost o acţiune în beneficiul bugetului statului. (…)

Până la momentul actual, pierderile totale ale statului român de pe urma vânzării Petrom (preţ de vânzare subevaluat plus regim inadecvat de redevenţe) depăşeşte 25 de miliarde de dolari şi această sumă creşte cu aproximativ 3 milioane de dolari pe zi. Întreaga clasă politică este responsabilă pentru aceste pierderi.
Traian Băsescu a semnat memorandumul cu Banca Mondială prin care s-a angajat să privatizeze Petrom, Guvernul lui Adrian Năstase a operat vânzarea, iar Parlamentul a votat Legea privatizării Petrom, deci nu există vreo forţă politică majoră care să poată clama că nu are o parte din vină pentru acest dezastru.

Cotidianul.ro deschide, în cele ce urmează, o dezbatere privind provocările şi soluţiile securităţii energetice a României. (R.C.)

Studiul de faţă prezintă evoluţia producţiei autohtone de petrol1 şi analizează perspectivele acesteia în următorii 20 de ani, identificând condiţiile de producţie specifice României şi necesarul de investiţii pentru menţinerea unui nivel rezonabil de dependenţă de importurile de energie. De asemenea, sunt analizate tipurile de impozitare utilizate la nivel global pentru producţia de ţiţei şi gaze şi se recomandă sistemul adecvat pentru România, ţinând seama de caracteristicile locale.

1. Istoria unui „mit”: bogăţia de ţiţei şi gaze a României

Producţia de hidrocarburi din România a cunoscut o dezvoltare notabilă în perioada de industrializare a ţării, ajungând la nivelul de vârf în 1976 pentru ţiţei şi 1986 pentru gazele naturale.

În ultimii 30 de ani, România a înregistrat un declin constant al producţiei de ţiţei şi gaze, cu o rată naturală de scădere de aproximativ 10% anual, pe fondul epuizării rezervelor din zăcămintele aflate în exploatare, multe dintre aceste perimetre onshore fiind în producţie de câteva zeci de ani.

Declinul a fost temperat într-o anumită măsură de investiţiile făcute în ultimii 10 ani. Am asistat astfel la prăbuşirea „mitului” bogăţiei de ţiţei şi gaze naturale a României.

2. Relativ autonomi energetic, dar până când?

În prezent, România se găseşte într-o situaţie de dependenţă relativ scăzută de importurile de energie, comparativ cu alte ţări din Uniunea Europeană (Fig. 2).

Ţara noastră este printre primele trei state europene cel mai puţin dependente de importuri, cu doar 21%. Numai Danemarca şi Estonia au o situaţie mai favorabilă din acest punct de vedere. Spre comparaţie, în UE, cererea primară de energie este asigurată doar în proporţie de 47% din producţia internă, diferenţa provenind din importuri. Riscurile provin însă din dependenţa României de o singură sursă de aprovizionare cu gaz natural din import.

O evoluţie a balanţei energetice a ţării noastre între 1980 şi evidenţiază aproape o înjumătăţire a cererii primare de energie cauzată de procesul de dezindustrializare, dar şi de apariţia unor tehnologii mai eficiente din punct de vedere energetic.

În 2011, producţia internă a fost de 27,5 milioane tone ţiţei echivalent (mn toe), acoperind 78% din cererea primară de energie de 34,9 mn toe. Din cele 27,5 mn toe produse, 19,5 mn toe erau acoperite de ţiţei, gaze şi cărbune, restul de 8 mn toe de nuclear, hidro şi regenerabile.

Pe baza datelor de producţie din 2012, rezultă că ţara noastră este un jucător de talie redusă în Europa, înregistrând o producţie de ţiţei şi gaze naturale de 13 ori mai mică decât Norvegia şi de cinci ori mai mică decât Olanda şi Marea Britanie. De asemenea, se observă că producţia României este în prezent doar
puţin mai mare decât cea a Germaniei şi Italiei, ţări care nu sunt cunoscute ca având tradiţie în acest sector.

Sectorul autohton de producţie de ţiţei şi gaze se confruntă cu o serie de provocări majore:

Fragmentare – Câmpurile petrolifere sunt caracterizate de o structură fragmentată, cu multe zăcăminte mici. Conform ANRM, Petrom operează 300 zăcăminte, iar Romgaz 121. În cazul Petrom, din cele 300 zăcăminte operate, 6 îi asigură circa 40% din producţie.

Grad de epuizare avansat – Zăcămintele din România au o maturitate accentuată şi se înregistrează un declin pronunţat al producţie. Gradul de epuizare estimat al zăcămintelor2 din România este de aproximativ 87%, situaţie oarecum comparabilă cu cea a zăcămintelor din Turcia şi Marea Britanie.

În consecinţă, menţinerea nivelului producţiei necesită eforturi semnificative pentru creşterea gradului de recuperare (IOR/EOR, prin injecţii de abur, polimeri etc.), cu consecinţe asupra creşterii costurilor tehnice.

Productivitate mică pe sondă – Din cauza numărului mare de zăcăminte cu un grad avansat de epuizare şi a dispersiei acestora, sunt operate aproximativ 13.000 de sonde, cu instalaţii şi echipamente comune şi un număr mare de personal implicat direct în producţie. În aceste condiţii, productivitatea pe sondă în România este una dintre cele mai scăzute din Europa, cu doar 21 de bep/zi.

Spre comparaţie, producţia per sondă în statele membre OPEC este cu mult mai mare (Arabia Saudită – 2866 bep/zi, Irak – 1731 bep/zi, iar două sonde din Arabia Saudită produc mai mult decât întreaga Românie). De asemenea, ţara noastră se situează chiar şi în urma unor state europene cu producţie comparabilă aşa cum este Italia, care are o productivitate pe sondă de aproximativ 10 ori mai ridicată – 267 bep/zi.

Calitatea ţiţeiului şi gazelor naturale – Conţinutul ridicat de sulf şi prezenţa apei în resursele extrase duce la necesitatea tratării suplimentare, ceea ce duce şi la o valoare mai mică a acestora.

Finanţare şi probleme logistice – Companiile din România care activează în acest sector se mai confruntă cu o serie de dificultăţi de ordin economic şi logistic, cum ar fi costurile mari de finanţare a proiectelor, o ofertă scăzută de instalaţii de foraj pe piaţa locală şi lipsa infrastructurii de transport.

Astfel, sectorul de producţie de ţiţei şi gaze din România operează cu costuri mari, mult peste media ţărilor europene Din acest punct de vedere, numai Marea Britanie înregistrează costuri de producţie mai mari în Europa, în condiţiile în care producţia britanică este în totalitate off-shore, implicând deci cheltuieli de capital mari pentru dezvoltare şi întreţinere.

În schimb, statele cu producţie mare de ţiţei şi gaze (cum este Norvegia) sau cele care operează zăcăminte noi şi de mari dimensiuni (Israel) au costuri de operare de până la şase ori mai mici.

Citiţi articolul complet în secţiunea Special

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.