Regele Romanch, Izvorâtorul de Lumină

Cum se ştie, manualele de „Istoria românilor” au dispărut din şcoli, ceea ce înseamnă că politicienii consideră că n-au făcut destule fărădelegi până acum şi că a sosit vremea să ne şteargă dintre popoarele lumii. Desigur, acesta este unul dintre cele mai grave atentate la orgoliul nostru naţional, care oricum nu s-a prea mai manifestat în ultimii ani. Au cârtit câţiva profesori de istorie şi jurnalişti, şi cam atât. Academia Română nu a insistat pe această temă. Străzile nu s-au umplut de români care să protesteze împotriva acestei infamii. Şi-atunci, de ce să ne mai mirăm că penibilul ambasador al SUA s-a pozat cu steagul secuilor? Păi, aceştia chiar îşi studiază istoria şi sunt mândri că sunt secui…

Istoria românilor nu se bucură de prea multă simpatie din partea celor care ar trebui s-o studieze şi s-o prezinte în adevărata ei lumină. Lumină! Da, acesta este şi unul dintre supranumele primului rege al Valahiei, cel care a eliberat ţara, izgonindu-i pe romani la Sud de Dunăre, care a unificat moşia străbună, a ridicat sau a întărit cetăţi şi poduri, a bătut monede şi a rămas în legendele şi datinile românilor.

Cântecul Nibelungilor

În presă, pentru verificarea unei informaţii, trebuie să ai cel puţin două surse. În ce-l priveşte pe conducătorul Valahiei, despre care este vorba aici, una dintre surse este celebrul poem eroic german Das Nibelungenlied („Cântecul Nibelungilor”), care datează din veacul al XIII-lea, unde, în rândul 13 al manuscrisului C. Aventura 22. Căsătoria Krimhildei cu Atilla, este pomenit şi Der herzoge Ramunch uzer Vlachen lant, care, în germana medievală, înseamnă „principele Ramunch din Ţara Vlahilor”. A doua sursă este un alt poem eroic, Bitterolf und Dietleib „Bitterolf şi Dietlieb”, scris de asemenea în germana medievală la jumătatea secolului XIII, unde iarăşi este pomenit Ramunch, care provine tot din Vlachen lant, „Ţara Vlahilor”. Amândouă poemele se referă la întâmplări petrecute pe la începutul Evului Mediu, dar, pentru că în veacul XIII titlul suprem în teritoriile locuite de români era acela de voievod, îl echivalează cu cel de „principe” sau „duce”.

Cel ce luminează această istorie este un opaiţ ştampilat, descoperit în ruinele castrului de la Drobeta. O ştampilă presupune imprimarea ei pe mai multe obiecte, nu doar pe unul. Aşadar, prin părţile locului trebuie să fi existat multe opaiţe de acest gen. Autorul textului dovedeşte o înaltă ştiinţă de carte, scriind, concomitent, şi în alfabetul latin şi în cel grecesc, permiţând mai multe lecturi. Una dintre ele este aceasta: ROMANCH S-IS. O posibilă traducere – „Romanch să apară!” (cf. rom. ; a ieşi; a sosi) – presupune că eroul aşteptat începuse luptele pentru alungarea romanilor din Dacia, dar nu ajunsese încă la Drobeta. Alte lecturi, în grafie eleno-latină: LOMANE S-IS „Să fie lumină!” (cf. rom. lumină; ; îs); LOMANESIS „Luminatul; Curatul; Tămăduire; Salvare; Eliberare” (cf. rom. luminiş; liman); ROMANESIS „Vindecătorul; Salvatorul” (cf. rom. romaniţă „muşeţel”). În fine, tot într-un alfabet amestecat: ROMAN E SIS „Roman este conducătorul; Roman este superior; Roman este mărinimos” (cf. rom. român; e; sus; alban. sasi „cantitate”; sesa „de preferinţă”). Aşadar, am avea aici a treia sursă pentru Romanch, ajuns la germanici sub forma Ramunch, şi încă un nume al acestui conducător, amândouă atributele fiind de o importanţă deosebită pentru etnonimul nostru, de la ele fiind moştenite şi denumirile de româncă şi român! Să nu uităm că, în vechile texte româneşti, foştii cotropitori ai Daciei nu erau numiţi romani, ci râmleni! Termenul este atestat chiar din Antichitate, sub forma ROMULIANUM, denumire a unui castru de pe malul drept al Dunării, din Moesia Superior.

Inscripţia de pe opaiţ

Spre a preîntâmpina acuzaţia de „protocronism”, de obicei atribuită ca nuca în perete, precizez că, până la descoperirea altor documente, unele afirmaţii de până acum sunt deocamdată doar ipoteze.

Tot ipotetice sunt şi lecturile inscripţiilor de pe celebrele monede denumite kosoni. Precum inscripţia de pe opaiţul de la Drobeta, şi acestea sugerează un alfabet amestecat. Astfel, în cheie grecească, inscripţia se citeşte chiar KOSON. Numai că acel S, sigma, este şi un M latinesc răsturnat. În acelaşi timp, pe mai multe astfel de monede, K este astfel înscris încât poate fi citit şi R. De altminteri, pe alte monede, separat de inscripţia KOSON, întâlnim iarăşi R sau/şi ligatura RK, ce ar putea fi o cheie pentru dubla citire ROMON şi KOSON. Vine încă o lectură a celor scrise pe monedele respective, de data aceasta în versuri. Pare a fi un strigăt de luptă:

ROMON

KO SON

ROMON

KOSON

O traducere a stihurilor este aceasta: „Romon cu fiii înving duşmanii”; cf. rom. român; căsan „om din casă, de-al casei”; cu; sin (arhaic) „fiu; fiul lui”; germ. Sohn, engl. son, slav. syn(u) „fiu”; rom. a rămâne „a lăsa în urmă pe cineva, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge”; a căşuna; guzan „guzgan, şobolan”. Toate cuvintele au corespondenţe în română, acest strigăt de luptă putând fi considerat ca una dintre primele atestări ale limbii noastre! Ca şi inscripţiile de pe opaiţul de la Drobeta. Aşadar, mai va până la Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

În aparenţă, SON şi KOSON sunt forme de singular. Totuşi, în străromână, acestea erau şi de plural, cum sunt şi astăzi în dialecte. Astfel, în cel meglenoromân, apar mai multe exemple în acest sens: scândur – „scânduri”, limb – „limbi”, ficior – „feciori”, coz – „cozi”, văţ – „vaci”, surăr – „surori” etc. Iată şi câteva exemple din dialectul istroromân: feţor – „feciori”, gras – „graşi”, pinez – „bani”, sor – „surori”, mul’er – „muieri”, lup – „lupi” ş.a. Însemnă că şi SON şi KOSON puteau fi, în străromână, şi forme de plural. Dacă pe aşa-zişii „kosoni” aparîntotdeauna trei conducători, traducerea de „Romon cu (şi) fiii” poate fi acceptată, nu-i aşa?

Sonuri apropiate de ROMAN, cu varianta ROMON, se regăsesc în toponimia şi hidronimia Moldovei, de unde pare a fi provenit acest mare conducător al daco-românilor. Poate că el a ridicat oraşul Roman, poate ca faptele lui şi ale fiilor săi să fi dat numele râului Români şi ale localităţii omonime, din judeţul Neamţ. Pe vremea aşa-zisei „retrageri aureliene” din Dacia, cele mai puternice neamuri de daci liberi din Moldova erau cele ale carpilor şi costobocilor. Pentru originea din ţinutul dintre Carpaţi şi Nistru a acestui conducător pledează un alt supranume, atestat într-o continuare a „Cântecului Nibelungilor”, anume Die Klage „Tânguirea”, sub forma Sigeher von Walachen „Sigheher al Valahilor”. Numai în Moldova există zghihara, un soi de viţă-de-vie viguros, cu o creştere mare şi foarte rezistent la secetă, precum şi Zghihara, un deal din Basarabia. Am găsit şi un nume de familie românesc, Schihar. Poate că SI GHEHER a fost unul dintre primele supranume ale Eliberatorului, căci se tălmăceşte prin „Cel care se înalţă; Cel Ridicat; Cel care se răzvrăteşte; Cel Războinic” (cf. rom. se; cocor; cucură „piesă din partea superioară a plugului; tolbă de săgeţi”; chiceră „vârf; culme; pisc”; latin. cohors „cohortă; stat-major”; alban. kikere „culme”). E posibil ca, acum o mie de ani şi mai bine, moldovenii să fi pronunţat chicheră, iar ardelenii, chiceră şi a cuceri, iar de la SI GHECER să vină şi numele Sighişoarei. Verbul a (se) scociorî trimite la unele sensuri din SIGHEHER – „a răscoli; a provoca furtuni; a aţâţa, a irita, a provoca pe cineva (amintindu-i lucruri neplăcute)”; toate acestea amintesc de „Răzvrătitul; Războinicul”.

Koson

Biografia lui Sigheher-Roman-Romon-Romanch a fost remarcabilă. Era un prinţ al dacilor liberi, poate al carpilor, a căror vitejie deosebită a rămas înscrisă în lucrările multor autori antici. În vremea împăratului Aurelianus, el va fi trecut graniţa de pe Olt, limes alutanus, şi, în fruntea carpilor, costobocilor şi a goţilor, ultimii fiind legaţi prin frăţie de cruce cu primii, îi va fi atacat şi zdrobit pe romani. Desigur, în ajutorul lui vor fi sărit şi dacii din teritoriile ocupate, izbutind să-i învingă pe duşmani şi să-i alunge peste Dunăre. Aceasta a fost aşa-zisa „retragere aureliană”, în realitate o ruşinoasă înfrângere pentru romani, despre care, bineînţeles, ei n-au scris nimic. Supranumele de Romanch poate fi şi varianta valahă pentru Romanicus, ce aminteşte de titlurile pe care şi le luau şi romanii, după popoarele învinse: Britannicus, Germanicus etc. Cum se ştie, Dacia a fost ultima ţară cucerită de aceştia şi prima care şi-a câştigat independenţa. A rămas până astăzi o zicală românească, a trece Dunărea pe cineva, adică a-l potopi cu ocări. Oştenii daco-români vor fi distrus şi podul de piatră de la Drobeta, ca să nu mai treacă peste el musafiri nepoftiţi, şi nu este exclus ca această faptă să fi dus la un cunoscut cântec de copii:

Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa şi l-a luat.

Vom face altul, pe râu în jos,

Altul mai trainic şi mai frumos.

Podul „mai trainic şi mai frumos”, din aval, trebuie să fi fost cel dintre actualul sat românesc Celei, în vechime – Sucidava, şi satul bulgăresc Ghighen, anticul Oescus, astăzi în regiunea Plevna. Din cine ştie ce motive, poate ca la rândul lor să-i atace pe vecinii din Sudul Dunării, daco-românii l-au înălţat aici. A fost restaurat în anul 328 de Constantin cel Mare, şi de aceea istoricii l-au botezat cu numele împăratului. Încă i se mai zăresc urmele. Avea o lungime totală de2.437 m, dintre care 1137 peste albia Dunării. E considerat cel mai lung pod antic peste un curs de apă şi unul dintre cele mai lungi din toate timpurile.

Monedele de tip koson sugerează că Roman era rege. Una dintre sugestii este ligatura RK, citită şi RIKI (cf. rom. rigă). Pe unele dintre aceste monede litera R, ce poate fi iniţiala de la Roman şi de la latinul rex „rege”, apare de multe ori pe avers, dar şi pe revers, în mijlocul cununii de învingător. Se poate ca încoronarea lui ca rege să se fi petrecut la Braşov, numit de saşi Kronstadt, „Oraşul Coroanei”. Saşii au numit Sibiul Hermannstadt, „Oraşul lui Hermann”, adică al lui Roman, şi tot de la numele lui ar putea veni şi cel al satului şi muntelui Hărman, din judeţul Braşov. Întru acestea trebuie amintite nume de traci, ca Ormenos, Eurymene şi Harmon, precum şi localitatea G(h)ermania. Denumirile populare Sighii şi Sighiel, pentru Sibiu şi Sibiel, ar fi încă o dovadă că Sigheher şi Roman (Herman) sunt supranumele aceluiaşi erou al daco-românilor sau valahilor, ctitor al cetăţilor ale căror urme se mai văd şi astăzi în aceste localităţi.

Despre Decebal şi cei mai buni luptători ai săi, istoricul Jordanes scrie că au fost ridicaţi la rangul de ANSES „Semizei”, după mai multe victorii asupra romanilor. Aşa se va fi întâmplat şi cu eroul eliberator Roman, de acolo rămânând mai multe legende şi poveşti, printre care „Roman Năzdrăvan”, prelucrată de Nicolae Filimon. De la el îşi va fi luat numele şi unul dintre marii voievozi ai Moldovei, Roman. De la supranumele Roman(i)ch vor fi moştenit denumirile localităţile Râmnicu-Vâlcea şi Râmnicu-Sărat, prima fiind atestată ca oraş domnesc în timpul lui Mircea cel Bătrân. Cu alte cuvinte, regele Roman a fost ţinut minte şi mitizat de popor, rămânând ne(re)cunoscut de istoricii preocupaţi de „demitizare”.

Ştampila ARMENI apare pe mai multe opaiţe descoperite în fostele cetăţi dacice din actuala Oltenie. Ca şi opaiţul de la Drobeta, cu inscripţia ROMANESIS, aceste opaiţe trimit la „Lumină; Luminos; Curat; Vindecător; Salvator”. De la *A R’MENI-DENI poate veni şi denumirea de Armindeni, străveche sărbătoare populară românească de 1 Mai, ce va fi însemnat „Omagiul (Cinstirea) Învingătorilor”; cf. rom. a rămâne „a câştiga; a învinge”; danie; denie; alban. dhenie „decernare; acordare; atribuire”. Armindeniul este şi un copac, brad sau fag, cel mai înalt care poate fi adus de feciori în sat, care, după ce se curăţă de crengi, lăsându-i-se numai câteva frunze în vârf, se împodobeşte cu cununi, cum sunt şi cele de pe reversul kosonilor, şi cu spice de grâu. După ce este înfipt în mijlocul satului, se fac prinsori între tineri, câştigând, adică învingând, cel ce poate urca până sus.

Toţi kosonii au fost descoperiţi la Sarmizegetusa Regia şi în imediata apropiere, ceea ce presupune că acolo va fi fost capitala daco-românilor pe vremea regelui Roman. În legătură cu această glorioasă cetate a noastră, dar şi cu „demitizarea” practicată cu o îndârjire inexplicabilă de unii, relatez aici ceea ce am aflat de la un fost coleg din învăţământ, profesor de istorie. Pe când era student, a fost trimis în practică la Sarmizegetusa Regia, spre a lua câteva lecţii de arheologie. Tot săpând acolo, deasupra stratului de urme romane, spre surprinderea lor, studenţii au dat de vestigii dacice. Firesc, şi-au anunţat profesorii, conducători ai lucrărilor. După ce aceştia s-au convins şi ei că peste urmele romane se află urme dacice, s-au retras, s-au sfătuit, şi apoi le-au spus studenţilor să acopere acele săpături şi să nu mai povestească nimănui întâmplarea. Cam aşa se studiază uneori istoria noastră de către „profesionişti” şi „demitizatori”!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Bucurescu 19 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.