Subtile şi dantelate nuanţe
Te-ai întors recent de la Seul, unde ai fost din nou invitat de către această remarcabilă personalitate, Kim Yun Cheol, critic de talie internaţională, actualul director al Companiei Naţionale de Teatru a Coreei de Sud. Ce ai montat de această dată? Ce te-a făcut să te reîntorci la Seul?
Da, după ce am montat prima dată la Seul, în decembrie 2014, Richard II de Shakespeare la Teatrul Naţional de acolo, cu un impact important asupra lumii teatrale din Seul, un oraş cu vreo câteva sute de teatre, mari sau mici, am fost din nou invitat să montez Pescăruşul de Cehov, în cel mai special şi vechi teatru din Seul, Myeondong Theatre, care acum aparţine Companiei Naţionale de Teatru a Coreei. A fost un mare proiect, cu buget important, cu vedete, dar şi cu tineri necunoscuţi. Am ţinut să fac acelaşi lucru pe care îl fac deseori şi în România, şi anume să aduc alături pe scenă actori cu experienţe diferite. Astfel, Treplev l-am selectat la audiţiile de anul trecut din foarte mulţi actori tineri şi spre surprinderea tuturor am ales un student. A fost o adevărată revoluţie în Teatrul Naţional de acolo să dau unui student un rol de amploarea aceasta şi, la început, mi-au spus că e imposibil. Am fost însă tenace şi eu am avut dreptate pentru că, iată, acum acel student a fost asaltat de agenţi care vor să-l reprezinte. Am fost norocul lui, dar merita din plin această şansă. Mă bucur când lansez actori tineri, în România sau în altă parte, asta o fac programatic, ca un fel de strategie de înnoire, pompez „sânge proaspăt” în trupe cu experienţă.
Egocentrista Arkadina interpretată de o celebră actriţă coreeană de teatru şi film
Atmosfera la Seul, în lumea teatrală, este extrem de profesionistă şi actorii coreeni sunt foarte talentaţi şi disciplinaţi. M-am reîntors cu o imensă plăcere la Seul, unde am realizat, cred, unul dintre cele mai bune spectacole ale mele. Un spectacol care propune o abordare inedită, modernă a piesei lui Cehov, un spectacol despre teatru şi elementele sale magice. Un spectacol în care am folosit, în mod concret, ca decor acest minunat teatru, Myeondong.
Imaginea dedublată a Arkadinei în oglinzile ce se mişcau automat
Ai avut puncte comune cu Livada de vişini, montată acum câţiva ani pe scena TNB? Căderea livezii de vişini în viziunea lui Cehov anunţa asasinatele viitoare, uciderile, dezastrele, căci ”mai întâi sunt tăiaţi copacii, iar apoi sunt tăiate capetele”. Copacii şi cărţile… sacrificarea lor a dus la Rusia stalinistă şi la Germania nazistă, la distrugerile acestui veac. Desigur, în Pescăruşul, cel mai greu este să pui în scenă, să regizezi aerul dintre personaje. De neuitat replica Ninei Zarecinaia: ”În ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”.
Cu Pescăruşuleram la cel de-al treilea Cehov din cariera mea, după Livada de vişinişi Cerere în căsătorie. Există puncte comune între cele trei spectacole, dar stilistic ele se diferenţiază foarte mult. Ceea ce le apropie însă, mai ales vorbind despre Livadaşi Pescăruşul, este faptul că ambele spectacole au fost tratate într-o cheie regizorală care transcende realismul, se duce spre o zonă poetică stranie, care nu mai ţine de un realism imediat, ci de unul magic. Eu cred că Cehov nu a scris piese realiste, ci, pornind de la situaţii de viaţă reale, a creat o imagine poetică, cinică şi extrem de personală a lumii în care trăim… viaţa văzută cu un fel de intensitate şi atenţie deosebită pentru detalii. Să nu uităm că odată cu Pescăruşul, atunci la premiera de la Teatrul de Artă din Moscova, s-a produs o adevărată revoluţie în teatrul modern. Un mare autor, Cehov găsea o trupă care îşi adapta şi schimba stilul de a lucra, de a juca, de a înţelege teatrul, în funcţie de noua imagine şi abordare a vieţii şi a dramaturgiei, propusă de Cehov. Această piesă a schimbat faţa teatrului modern.
În timpul repetiţiilor la Pescăruşul de la Seul
Dacă în Livada, regizată de mine pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, imaginasem acel dulap în care erau păstrate memoria şi imaginea livezii în cele 140 de borcane cu vişine conservate, o imagine poetică a unei lumi dispărute, aici, în Pescăruşul, am folosit spaţiul teatrului ca un decor. Asta nu înseamnă că nu am avut decor, dimpotrivă, am construit o întreagă podea pentru tot spaţiul, am construit pasarelele la înălţime pe care mergeau actorii, am folosit trapele teatrului, însă toate aceste elemente păreau perfect integrate în imaginea reală a scenei, păreau reale şi aparţinând spaţiului respectiv. Am creat, împreună cu un mare scenograf coreean, Taesup Lee, un decor poetic şi invizibil, care de altfel a costat foarte mult.
Treplev prezentând propriul spectacol în actul întâi
Care ar fi sensul atragerii tale către Cehov, plecând de la sentimentul că nu există fericire, dar lumea trebuie să trăiască?
Cehov e un autor fascinant, foarte puternic şi subtil în acelaşi timp. Un dramaturg de geniu, care a creat prin doar câteva piese nu numai o operă de o importanţă covârşitoare, dar şi o viziune specială asupra artei actorului, o viziune despre fragilitatea vieţii, sensul şi inutilitatea ei.
În acest Pescăruş de la Seul am făcut ceva tăieturi în text, am schimbat puţin începutul actelor 2 şi 4, în ideea combinării textului cu un impact vizual puternic. Ideea mea a fost că acest Pescăruş e şi un spectacol despre teatru, despre iluzia creată în teatru, despre fragilitatea acestei arte. Treplev, ca un autor tânăr complet, autor şi regizor, îşi imagina spectacolul său într-o sală reală de teatru şi am dezvoltat întregul spectacol ca şi cum totul se petrece în sala şi pe scena unui teatru, acelui teatru în care jucam. Am pendulat continuu în spectacol între planul real şi cel imaginar. De exemplu, înainte de celebra replica a lui Dorn cu „a trecut un înger”, actorii presimţeau parcă publicul, prezenţa lor în sală, se întorceau încet spre ei în timp ce lumina creştea încet pe spectatori, distrugând convenţia spaţiului sală-scenă. Apoi, după această senzaţie stranie pe care brusc tot actorii o simţeau, Dorn îşi spunea replica. O altă imagine care să consolideze această idee de teatru în teatru era aceea că jucam primele scene într-un spaţiu restrâns, în faţa cortinei reale a teatrului, care se ridica, lăsând să se vadă pentru prima dată spaţiul, invadat de stânci cu proiectoare, doar când Nina spunea că vrea să se facă actriţă.
Actul 4 începea direct cu replica Polinei adresată lui Treplev, „nimeni nu credea, Kostea, că vei deveni un scriitor”, în imaginea unei scene goale, invadate de mii de coli albe de hârtie ce deveneau ca un decor nerealist. Mii de foi albe, cu tot atâtea posibilităţi de poveşti de viaţă, o imagine a succesului, dar şi a ratării lui Treplev. Pagini albe ce erau umezite în ultima scenă Nina-Treplev, când începea brusc să plouă torenţial când Nina, ridicând ochii spre cer, spunea relica: „Mi-e sete”. Totul în actul 4 devenea imaginea unei distrugeri exterioare şi interioare, petrecute în mijlocul unui „deşert” de pagini albe. Realitatea din primele acte, aparentă, se distorsiona până când totul ajungea într-o altă realitate, poetică, în care şi jocul de loto era aproape un ritual, cu ritmuri şi replici spuse sacadat.
Pescăruşul meu de la Seul este unul dintre cele mai curajoase şi coerente spectacole pe care le-am făcut. Am lucrat în detaliu, nu numai la nivelul textului şi cu actorii, dar mi se pare interesantă şi cred împinită această combinaţie între imaginile vizuale propuse şi semnificaţia scenelor.
Finalul spectacolului, imagini sub ploaia purificatoare
Eşti un regizor intuitiv. Pe ce s-a axat intuiţia ta de această dată?
Intuiţia este foarte importantă pentru mine, de la alegerea distribuţiei, la folosirea spaţiului şi chiar în momente în care trebuie să iau decizii majore. Logica este prezentă, dar am mai mare încredere în intuiţie, în senzaţia profundă pe care o simt în acel moment. Intuiţia nu se învaţă, dar e esenţială în meseria asta. De-a lungul vieţii o dezvolţi şi începi să ai încredere în ea, e ca o prezenţă stranie uneori. La Pescăruşul am mers pe intuiţie când am ales distribuţia, dintre sute de actori, când am lucrat cu ei, când am refuzat uneori să respect unele obiceiuri de acolo care nu ajutau spectacolul meu. Dar intuiţia cea mai importantă, cred, legată de Pescăruşul, confirmată în detaliu în timpul celor două luni de repetiţii, a fost faptul că acest text poate fi şi unul despre teatru şi relaţia lui cu viaţa. De altfel, există în textul lui Cehov nenumărate referiri la teatru. Arkadina e o celebră actriţă, Treplev scrie piese, Samraev vorbeşte continuu despre piese şi actori, Sorin spune „nu se poate trăi fără teatru”, e o referinţă la Hamlet, cu citate, în actul întâi. În spectacolul meu, am inventat şi un personaj, o slujnică, o fată în casă, care alături de celălalt servitor din piesă, Iakov, schimbau uneori obiectele din decor, dar totul era făcut pe ideea fascinaţiei pe care o simţeau pentru teatru, pentru tot ce vedeau în jurul lor, când Nina sau Arkadina jucau în faţa lor. Am încercat să creez o structură solidă, prezentă de la un capăt la altul în spectacol, o structură coerentă şi bazată pe text, care să susţină această idee. Publicul şi critica de acolo spun că am reuşit. De altfel, spectacolul cu Pescăruşul era atât de aşteptat, încât toate biletele pentru cele 23 de spectacole pe care le jucam erau vândute înainte să fie primul spectacol, lumea apela la relaţii ca să poată cumpăra un loc.
Arkadina şi Treplev, o relaţie tumultuoasă mamă-fiu
Ce impact are relaţia ta cu spaţiul scenei?
Spaţiul este esenţial în teatru, spaţiul poate schimba un spectacol, îl poate susţine sau distruge. Am învăţat mult despre spaţii când am lucrat cu Peter Brook, mai ales când m-am ocupat, în 1992, de turneul internaţional pe care l-am făcut cu spectacolul lui la care fusesem asistent de regie. Cu spaţiul, un regizor trebuie să aibă o relaţie aproape senzuală, să-l simtă, să-i vadă calităţile şi defectele, să-l exploateze, iubindu-l în acelaşi timp.
La Pescăruşulalegerea spaţiului a fost esenţial,o idee de spectacol. Am construit întregul spectacol pornind de la impactul iniţial pe care teatrul Myeondong mi l-a produs, emoţional, anul trecut când l-am văzut prima oară. Am simţit că el însuşi poate deveni un decor, un spaţiu real şi mental pentru Pescăruşul meu. Un spaţiu în care să mă joc cu iluziile vieţii şi ale teatrului, să le amestec. De fiecare dată când lucrez într-un nou teatru, într-o nouă sală, încerc să o simt, să o cunosc senzorial. Poate sună ciudat sau pretenţios, dar nu e teorie, e o realitate asta pentru mine. Uneori spaţiul nu-mi place, mă inhibă, şi atunci am o problemă serioasă, încep să mă lupt cu el. Asta nu-mi place, poate deveni obositor. Dar există şi spaţii miraculoase, care vin cu energia lor în întâmpinarea spectacolului. Aşa mi s-a întâmplat la Seul cu Pescăruşul.
Arkadina la începutul actului doi
Ce înseamnă ritmul unui spectacol pentru tine?
Într-un spectacol sau chiar în viaţa noastră zilnică, ritmul este foarte important, dar nu mă refer la acel ritm exterior, la dinamica şi viteza exterioară. Am învăţat în timp că ritmul unui spectacol este ceva mult mai subtil, ţine de resorturi mult mai intime. Nu ritmezi un spectacol, o scenă, doar prin viteză, ci prin energiile ce se stabilesc în relaţiile dintre personaje. Un regizor trebuie să ritmeze spectacolul din modul cum desface şi analizează scenele şi personajele, mai ales la Cehov, acolo sunt ritmurile reale, interioare. Cehov este atât de subtil, încât trebuie să-i găseşti muzica interioară a fiecărui sens pe care îl dezvoltă de-a lungul piesei, şi armonia apare, ca într-o orchestră, numai atunci când nuanţele separate ale fiecărui instrument, actorii în cazul de faţă, se adună în „muzica” spectacolului. Sunt foarte atent în spectacolele mele la ritmurile emoţionale, ăsta e unul dintre motivele pentru care îmi plac repetiţiile. Dar şi motivul pentru care sufăr deseori la propriile-mi spectacole, când aceste ritmuri fragile se distrug.
Nina Zarecinaia în actul doi
Ai pus accentul pe societatea coreeană contemporană, pentru că ştiu ce deseori intervii în text, iar opţiunea ta în montările pe care le faci se îndreaptă spre problemele lumii actuale?
Nu am vrut să fac un spectacol de epocă sau unul rusesc. Pescăruşul meu se întâmplă acum, în Coreea, dar fără să subliniez apăsat în vreun fel această apartenenţă. Teatrul, pentru mine, chiar o piesă clasică precum Pescăruşul, are valoare şi impact numai dacă îmi declanşează senzaţia acută că e necesar astăzi, acum. Că vorbeşte despre ce mă bântuie, într-un fel sau altul, pe mine acum, în prezentul imediat. Am modificat cumva textul, dar numai în sensul unor tăieturi, nu l-am actualizat, nu era nevoie. Cehov e extrem de modern şi astăzi.
Tocmai din dorinţa de a fi în continuă priză cu realitatea înconjurătoare trec programatic de la texte contemporane la cele clasice. Mă hotărăsc cu mare greutate să montez un text pentru că nu mă pot apuca de lucru dacă nu simt visceral că am nevoie să mă exprim prin acel text.
Spaţiul scenei teatrului folosit ca decor
Îmi povesteai despre echipa tehnică de acolo, extrem de profesionistă, şi sunt convinsă că ai putut realiza lucruri spectaculoase.
Da, oamenii de la tehnic de acolo sunt incredibili, aproape ireali. Pescăruşul a fost un spectacol foarte greu şi tehnic, cu multe manevre, cu oglinzi imense glisante, cu ploaie în scenă, cu schimbări de trape. Acolo nimeni nu ţipă, nu vorbeşte tare, e o organizare exemplară. Regizorul tehnic al spectacolului mi-a mărturisit, cerându-şi scuze că e obosit, că dormea numai 4 ore pe noapte în ultima săptămână de repetiţii. Locuia foarte departe şi făcea numai pe drum 4 ore în fiecare zi. Ca să ajungă dimineaţa la repetiţie şi să rezolve problemele înainte să încep eu cu actorii, el se trezea la 4 dimineaţa. Şi nu se plângea, doar se scuza că e obosit puţin. Erau incredibil de eficienţi şi serioşi.
Felix Alexa pe străzile din Seul
Cum ai lucrat cu actorii? Te întreb pentru că eşti un regizor profesionist, uneori chiar dificil în relaţia cu actorii. Ceri multă seriozitate şi meticulozitate. Îmi spuneai: „La Seul, timpul e scurt, dar folosit eficient, la maximum”.
Pot fi uneori dificil când lumea nu se implică complet, când se fac compromisuri. La Seul această mentalitate, să fii profesionist şi complet implicat, e o regulă de bază. Deci mi-a făcut o imensă plăcere să fiu printre oameni care se raportează astfel la profesia lor. Actorii aleşi de mine pentru Pescăruşul erau unii foarte cunoscuţi sau foarte tineri. Am lucrat minunat cu ei, la nuanţă, deşi era într-o limbă pe care nu o cunosc. Eu vorbeam în engleză, aveam traducător, dar începusem să simt, cunoscând foarte bine textul, aproape fiecare nuanţă din glasul lor. E o experienţă grea, dar fascinantă să repeţi Cehov într-o limbă pe care nu o cunoşti.
Nina şi Treplev în scena finală
Este concurenţa un motor care susţine performanţa?
Da, absolut. Teatrul fără concurenţă, în sensul bun, este mort. Performanţa înseamnă şi competiţie, cu tine însuţi, cu ceilalţi. Dar contextul ăsta trebuie creat. De asta spun de ani de zile că boala teatrului românesc este sistemul care protejează mediocritatea, care apără actorii care stau degeaba prin teatre şi-şi primesc leafa, care nu încurajează performanţa şi concurenţa artistică. La Seul concurenţa este maximă, poti deveni vedetă peste noapte, ca actorul meu care joacă Treplev, sau poţi sta degeaba ani. Numai în Seul, de la multe universităţi de teatru, ies mii de noi actori în fiecare an, e o lume dură.
Festivalul lanternelor de ziua lui Buddha, la Seul
De multe ori, realizezi şi coloana sonoră. În ce măsură participă muzica concepută de tine la elaborarea formei teatrale?
Da, muzica e foarte importantă pentru mine, e o stare ce trebuie să se lege subtil cu spectacolul. În Pescăruşul am folosit numai muzică de Mozart, în afara momentului spectacolului lui Treplev, unde am folosit fragmente din Carmina Burana, ca şi cum Treplev însuşi a ales acea muzică. Muzica este un personaj, am realizat momente fără text, dar dezvoltate în situaţii scenice, între toate actele piesei. Unul este foarte spectaculos, pe aria reginei nopţii din Flautul fermecat. Îmi place să lucrez cu muzică la repetiţii, mă inspiră, iar muzica e foarte exactă, nu te lasă să greşeşti când vorbim de ritm şi precizie. Eu încerc să lucrez „muzical” şi cu actorii, să vibreze ca nişte instrumente bine acordate.
Maia Morgenstern, Marius Manole şi Mircea Albulescu în Livada de vişini de la TNB
Ce te-a impresionat la Seul în afară de cunoscuta lor politeţe tradiţională?
Seriozitatea şi modestia lor naturală. Faptul că muncesc şi nu se plâng de acest lucru. Oraşul care este de o curăţenie exemplară. Calitatea sufletească a oamenilor. Faptul că aceştia au un fel de candoare, indiferent de vârstă. Asta nu înseamnă că nu pot fi şi extrem de tranşanţi. E impresionant ce au realizat dintr-o ţară fără bogaţii şi distrusă aproape complet de două războaie. Nu degeaba Coreea de Sud este supranumită Tigrul asiatic, în materie de forţă economică. Această ţară şi oamenii ei au rămas clar în inima mea.
Livada de vişini, între timpuri
Ce proiecte ai pentru deschiderea stagiunii din această toamnă? Vei monta, aşa cum ţi-ai dorit, un nou spectacol pe scena TNB?
Voi monta un nou Cehov, o mică capodoperă, Ursul, la Constanţa în august, pentru că nu am alt timp liber. În septembrie voi face un nou spectacol la TNB, un text contemporan, e o surpriză. Iar în octombrie-noiembrie mă reîntorc la Seul să montez Domnişoara Iulia de Strindberg. Am devenit un regizor cunoscut în teatrul de acolo şi invitaţiile văd, cu bucurie, continuă. Sunt singurul regizor, nu numai străin, care are în această stagiune două premiere la Compania Naţională de Teatru a Coreei.
Felix Alexa în timpul repetiţiilor la Pelicanul de Strindberg
Ai avut o stagiune intensă, în ţară şi străinătate. Pe lângă Pescăruşul la Seul ai montat Cutia Pandorei la ArCuB, cu Mariana Mihuţ şi Pelicanul de Strindberg la Teatrul Maghiar din Cluj cu Imola Kezdi şi Bogdan Zsolt. Cum te-au marcat aceste experienţe?
A fost o stagiune foarte intensă şi împlinită artistic pentru mine. Lucrul cu mari actori, din diferite părţi ale lumii, te îmbogăţeşte uman şi profesional. Pelicanul, Cutia Pandorei şi Pescăruşul sunt spectacole foarte diferite ca stil, am încercat să nu mă repet, fiind în acelaşi timp coerent cu mine însumi.
Imola Kezdi şi Bogdan Zsolt în Pelicanul
Cum îţi vei încărca bateriile în această perioadă de vacanţă?
Voi pleca o săptămână în Spania, în două oraşe pe care doresc de mult timp să le văd, Sevilla şi Cordoba. Apoi, poate în Maramureş pentru că, în mod ciudat, nu am ajuns niciodată acolo până acum. Şi, între timp, la casa de la ţară a părinţilor mei, de la Gruiu, lângă Bucureşti, unde mama a realizat o curte splendidă, plină de flori. Apoi mi-e dor să am timp să citesc, altceva decât teatru, să mă gândesc la viaţa reală, nu numai la cea iluzorie de pe scenă.
Pelicanul, pe scena Teatrului Maghiar din Cluj
Ai călătorit mult atât în ţară, cât şi în străinătate. Ce te dezamăgeşte în lumea în care trăim?
Trăim într-o lume nebună, în continuă schimbare şi agitaţie, nu avem cum să ne opunem acestui ritm alert şi devastator. Trăim intens, dar uneori ne consumăm energiile în lucruri mărunte. Nu-mi place de multe ori lumea în care trăim, pare că se îndreaptă alert spre dezastru, ecologic şi uman. Livada de vişini evocă mutaţii actuale: teatrul devenit minoritar, cartea marginalizată. Întrebările cehoviene de ieri revin neliniştitor în prezent: care va fi soarta livezilor noastre, azi ameninţate? Ce-i de făcut atunci când, asemenea lui Liubov care mărturisea viaţa mea n-are sens fără livada de vişini, spunem şi noi viaţa noastră n-are sens fără teatru? … Pentru că nu putem găsi răspunsul, trebuie să continuăm să-l căutăm în numele acelei livezi lăuntrice, care a devenit teatrul nostru. Toată nebunia asta a fanatismului religios mă dezgustă, ne omorâm unii pe alţii în numele principiilor divine, ce ipocrizie!
Oamenii sunt uneori nişte animale mai rudimentare decât animalele adevărate. Şi nu ucid pentru supravieţuire, ci pentru principii şi credinţe, asta e cumplit. Mi-e uneori frică cum va arăta lumea peste 20 ani, sincer nu sunt foarte optimist. Vorbind în spectacolele mele despre lumea în care trăiesc, mă izolez într-un fel de mizeria ei. E şansa mea.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.