Cine vrea să atenteze la forţa unui neam încearcă mai întâi să-i ucidă sau măcar să-i compromită elitele, fie politice, fie culturale. Alţii vor sări să-i desfinţeze miturile naţionale. În ceea ce-i priveşte pe români, în vremurile mai vechi au plătit dorinţa de libertate mai ales prin conducătorii politici, de-ar fi să ne amintim doar de Mihai Viteazul şi de Constantin Brâncoveanu, ultimul fiind şi o mare personalitate culturală. Apoi, când semnalul redeşteptării naţionale a fost declanşat de Horia, Cloşca şi Crişan, neprietenii românilor au început iar a se teme. Într-o gravură de epocă, Horia, care-i speriase pe Habsburgi, este numit Rex Daciae, după vechea denumire a ţării noastre. Nu degeaba îl porecliseră duşmanii şi pe Mihai Viteazul „Malus Dacus”, adică „Dacul cel Rău”, după ce acesta izbutise, într-o străfulgerare istorică, să-i reunească într-o singură ţară pe români. Pentru măreţele lui fapte, conaţionalii contemporani cu el i-au dat titlul de „crai”, adică de rege. Iată ce scria Miron Costin în „Letopiseţul Ţării Moldovei” despre toate acestea: „Vesăl şi tare Mihai Vodă după izbândă, pre lesne cuprindea oraşele pre sama sa şi să închina şi cetăţile, dându-i numele de domnul lor, priimindu pen cetăţi şi oşteni de-ai lui. De pe aceale vreami are nume de-i dzic Mihai-Crai”.
Straniu e că ideea reîntemeierii unei ţări, care să fie o stavilă între imperiile Otoman, Ţarist şi Habsburgic, a fost preluată de împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei. Aceasta s-a gândit la crearea unui imperiu, cu numele de Dacia, guvernat de un suveran ortodox, care să cuprindă Moldova, Muntenia, fortăreaţa Oşakov, teritoriul dintre Bug şi Nistru, precum şi câteva insule. În acest sens, împărăteasa i-a trimis o scrisoare împăratului Austriei, Franz Joseph al II-lea, la data de 17 septembrie 1782, unde, printre alte propuneri, figurau şi acestea: „E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămână cu totul independent şi că nu va putea fi nicicând anexat nici la Austria, nici la Rusia, şi asemenea că aceste două imperii nu vor permite niciodată ca acest stat să fie supus unei alte puteri. Graniţele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate dinspre partea Poloniei şi Rusiei prin Nipru şi Marea Neagră, iar dinspre Austria prin linia de achiziţii pe care le-am garantat Majestăţii Voastre Imperiale printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Dinspre Turcia noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei”.
Iată ce răspundea Franz Joseph al II-lea, la 13 noiembrie 1782: „Cât despre crearea unei noi Dacii sub guvernul unui prinţ ereditar de religie greacă, cum şi despre aşezarea nepotului Majestăţii Voastre pe tronul grecesc din Constantinopol, numai soarta armelor poate decide. În cazul când războiul ar reuşi bine, nu voi ridica din parte-mi nicio dificultate în a împlini dorinţele Majestăţii Voastre, dacă sunt în acord cu propriile mele interese şi cu liniştea mea”. Aşadar, gândurile împăratului austriac nu se potriveau cu cele ale împărătesei Rusiei. El voia să unească şi Ardealul cu acest viitor stat, unde preponderent să fie elementul românesc, dar să-l ţină în întregime sub ascultarea Austriei. Singurul inconvenient părea să fie confesiunea ortodoxă a românilor, de unde şi încercările de a-i trece la catolicism. De altminteri, nici Ecaterina cea Mare, nici Franz Joseph nu le doreau românilor binele. Dar nici nu considerau tradiţia Daciei un mit…
Ideea reunirii Daciei a fost susţinută şi de domnitorul Nicolae Mavrogheni (1788), Ion Cantacuzino (1790), Ştefan Crişan Korosi (1807), ultimul fiind refugiat ardelean în Moldova. Korosi a fost, probabil, cel dintâi cărturar român care a propus numele de Dacia pentru noul stat unit. La începutul veacului al XIX-lea, Marea Unire se referea la toate ţinuturile româneşti. „Cronica Ţării Româneşti” (1802), a lui Naum Râmniceanu, relua ideea reunificării „Dachiei, ale căriia hotară, o! de ne-ar învrednici Dumnezeu vrodată a le aduce în starea stăpânirii cei din început, precum şi dorim”. În anul1815 aapărut şi definiţia pan-românească a naţiunii, formulată de bănăţeanul Moise Nicoară: „Naţia – scria el – se întinde de la Tisa până la Marea Neagră, din Dunăre până peste Nistru, de o parte în Crimeea, de o parte până la marginile Poloniei”. Un proiect al unirii tuturor ţinuturilor româneşti va mai apărea şi în anul 1838, când A. C. Golescu va dezvolta ideea Daciei Mari.
Ce vremuri! Pe atunci, niciun român n-ar fi numit aceste idei „mituri” şi nici n-ar fi crezut că Mihai Viteazul a fost doar un „condotier valah”, cum băsnesc unii „cărturari” de astăzi!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.