Relaţia de forţă dintre petrol şi putere. România anilor interbelici

Ne putem întreba câte dintre ţările mari producătoare de petrol sunt democratice şi câte sunt conduse de guverne de forţă, de lideri autocraţi. Dacă privim către zona Golfului Persic, nordul Africii, America Latină precum şi Asia de Sud-Est, situaţia nu este deloc democratică. Cât priveşte marile imperii economice, cu propriile rezerve şi habitate petrolifere, precum Rusia sau SUA, democraţia încetează să respire în apropierea trusturilor petroliere. Un caz particular l-a reprezentat România, un stat care-şi obţine independenţa şi datorită intereselor petroliere externe din micul său spaţiu, încă din anii 1857/1858.

În Valahia au fost extraşi primii barili de petrol în anul 1857 (257 de tone şi vor urma abia în 1860 SUA, cu 68.774 tone) pentru ca, cincizeci de ani mai târziu, România să devină una dintre marile producătoare de petrol şi gaz din lume. În anul 1931, România era al doilea producător european de petrol după Rusia, având o producţie de 6.657.803 tone. În producţia mondială de petrol pentru anii 1931 şi 1932, România s-a aflat pe locul patru după SUA, Rusia şi Venezuela. Producţia sa era de 7.200 000 tone şi depăşea producţia Iranului, Mexicului sau Irakului. În ceea ce priveşte producţia de gaz natural din sonde petroliere, România ocupa locul al treilea după SUA şi Venezuela cu 2.359.518 metri cubi, întrecând Rusia, Canada, Indonezia. În Europa anului 1932, România era a doua ţară după Rusia la kilometrii de conducte de petrol aflate în funcţiune. Cu cei 3.100 de kilometri, întrecea Franţa, Germania şi Anglia. Pe plan mondial, România era întrecută numai de SUA, Rusia şi Mexic. În ceea ce priveşte capacitatea de rafinare a petrolului prin propriile rafinării, România anului 1931 se plasa pe locul doi în lume după Rusia, având o producţie de 9.100 000 mc, ceea ce reprezenta 19,33% din producţia mondială iar producţia sa de petrol brut reprezenta 21,90% din totalul mondial. Economia României consuma o mică parte din produsele industriei petroliere, exportul său reprezentând 9,48% din totalul mondial al anului 1931 (Mihail Pizanty, 1933).

Petrolul a devenit un factor de presiune politică şi economică externă pentru România încă de la finalul secolului al XIX-lea, iar dosarul petrolului românesc deţine un capitol particular raportat la începutul anilor ’40. Ca o retrospectivă a acestei situaţii aflăm din revista Fundaţiilor Regale apărută în iunie 1940 următoarele:

„(…) în pragul Restauraţiei, în iunie 1930, situaţia în Europa era următoarea: în Austria independentă, putsch comunist, apoi guvern Vangoin, după aceea guvern Ender, în care intra şi Dolfuss, prinţul Starhenberg fiind şef al Heminwehrului.

În Cehoslovacia, dr. Masaryk e preşedinte de Consiliu, dr. Benes ministru de externe. În Polonia e un govern Pilsudski, iar d. Moscicki e preşedinte al Republicii. În Albania, Ahmed Zogu I e rege de la 25 august 1928; Norvegia, Danemarca, Suedia şi Finlanda alcătuiesc un liman de edenică împăcare socială şi înflorire culturală. În Germania, Mareşalul Hindenburg e preşedinte al Republicii, iar Bruning e în fruntea guvernului de la 3 martie. Parlamentul cuprinde 12 naţional-socialişti faţă de 150 de socialişti. (…)

După 10 ani, în iunie 1940, atât de multe s-au schimbat în această Europă, că oamenii nici nu se pot dezmeticii ca dintr-un cosmar. (…) Austria e anexată, Dolfuss ucis, Schuschung închis pe undeva, prinţul Starhenberg visează pe bulevardele Parisului. Cehia e protectorat, Slovacia aproape la fel, Polonia lui Pilsudski nu mai e cum a lăsat-o el, Albania e protectorat, iar regele Ahmed Zogu e refugiat la hotel Rambuillet, în jurul Parisului; Danemarca e ocupată, Norvegia teatru de război, Finlanda după lupte eroice a încheiat o pace grea. Germania are un Fuhrer cu o autoritate pe care n-a avut-o nimeni in istorie; Olanda şi Belgia sunt pustiite de un război înspăimântător; Anglia şi Franţa, impresionate, tind spre o alianţă confederativă, celelalte state sunt, cum se spune după noul limbaj, cele mai multe nebeligerante, nu neutre, şi stau cu armatele cvasi-mobilizate” (Revista Fundaţiilor Regale, anul VII, no.6, 1 iunie 1940). Acesta era spectrul politic continental, suficient de complex, neprevăzut şi fluctuant, pentru a pune adeseori serioase probleme de adaptare, îndeosebi statelor mici.

Litigiile nerezolvate în 1919-1920 la Paris îşi fac o apariţie viguroasă, urmând un curs greu de controlat, după 1930. În ce situaţie se afla România, la începutul deceniului patru al secolului XX? „Începând cu 1930, figura centrală în politica internă şi externă a României a fost regele Carol al II-lea. Ca fost ofiţer în regimentul 1 de gardă de la Potsdam, el sublinia mereu în prezenţa diplomaţiilor germane că se simte un Hohenzollern. Dotat cu minte ageră, acest rege a desfăşurat în cursul domniei o remarcabilă energie. În realizarea planurilor sale, el s-a dovedit mult mai metodic decât majoritatea politicienilor români. Îi lipsea însă deseori capacitatea de a pune în practică, în interesul ţării, proiectele sale judicioase „(Andreas Hillgruber, 1994). În interior, „imperativul anului 1930 era ordinea, împotriva anarhiei spiritelor; unitatea acţiunii naţionale împotriva destrămării, provocate de partid; consolidarea materială şi morală a ţării, împotriva slăbirii progresive a puterilor naţionale” (Mihail Manoilescu, 1993). Regele Carol II reuşeşte să introducă ordinea, folosindu-se desigur de o serie întreagă de mijloace astfel încât „majoritatea ideilor lui erau bune, iar intenţiile excelente, chiar când se pierdea în politică. Din nefericire, nimeni din anturajul sau şi practic nimeni din guvern nu era de asemenea anvergură încât să-l poată călăuzi. În ceea ce-l priveste, remarcăm o tendinţă către lipsa de rigoare a reacţiei în faţa evenimentelor. Aflându-se într-un moment greu, devine victima clasică a adversităţii” (Paul al României, 1991). După această scurtă încadrare a omului politic Carol II în contextul european, să ne apropiem de situaţia economică a României pentru perioada interbelică. Astfel, aspecte semnificative în acest sens au fost formulate în 1935 de englezul Philip Whitwell Wilson. „România modernă nu reuşise încă să creeze o clasă conducătoare omogenă” (Paul al României, 1991). Philip Wilson explica această realitate prin faptul „(…) că România nu mai avea aristocraţie rurală în 1935, că industria ei fiind prea tânără crease doar o mână de puternici proprietari de manufactură sau de lideri sindicali şi că profesiunile liberale aveau o slăbiciune (…) ceea ce explică puterea aproape dictatorială a regelui, în România…” (Paul al României, 1991).

Astfel, în urma discuţiilor purtate la Londra cu oficialităţile de acolo în 1937, Carol II, conştient că situaţia economică a României poate fi uşor bulversată de acţiuni germane de subordonare, a încercat să obţină garanţii, pentru o eventuală rezistenţă. În însemnările sale, Carol nota: „Cu fiecare am vorbit de legăturile din ţările noastre, despre necesitatea de a strânge şi mai mult legăturile, mai ales pe cele economice; am arătat primejdia care o reprezintă infiltraţiunea comercială germană şi am făcut apel ca, cu ajutorul Marii Britanii, spaţiul vacant să fie ocupat înainte să fie prea târziu. Cu toate că am fost ascultat cu bunăvoinţa prin răspunsurile evazive ce mi s-au dat, n-am avut impresia că acest apel va fi luat prea în serios” (Frederic Nanu, 1993).

Aşadar, „România se zbătea cu înfrigurare căutând soluţii politice şi diplomatice de natură a o expune cât mai puţin pericolului nazist” (Horia Brestoiu, 1976). Sub presiunea evenimentelor europene, îndeosebi cu 1935, politica economică a României a fost treptat schimbată datorită faptului că vechi pieţe regionale dispăreau înghiţite de politica economică a Germaniei. Centrul şi sud-estul european erau vizate în primul rând. O puternică lovitură economică dată României a fost dispariţia rapidă cu 1938 a „Micii Înţelegeri”. După Francesco Veiga, „şantajul exercitat prin intermediul acordurilor de cliring despre care se afirma că ar fi dat celui de-al Treilea Reich, stăpânirea economică şi apoi politică a Balcanilor, nu au fost în cazul României, decât o legendă”, pentru 1930-1935. „Numai de pe la mijlocul anilor 1935, germanii au început să fie cu adevarat interesaţi de ţiţeiul românesc, atunci când au început să se reînarmeze” (Francesco Veiga, 1993).

La 23 martie 1935 se încheia un acord economic germano-român şi de atunci, „Bucureştiul a ştiut să fie în avantaj în fiecare moment, forţând preţurile şi determinând fluctuaţii ale mărcii, în timp ce sumele tot mai mari pentru înarmare şi industrie erau obţinute prin vânzarea către aliaţi a 50% din produsele de petrol”. În martie 1938, „poziţia germanilor în problema importurilor acestui produs era precară; în acelaşi timp, era evidentă intenţia românilor de a folosi exporturile de petrol drept armă politică”. Tocmai această „evidentă intenţie” a românilor l-a determinat pe Hitler să recurgă la presiuni politice, tactica în care primul pas este făcut la întâlnirea pe care a avut-o regele Carol în noiembrie 1938. Cu toate acestea (…) Reichul nu obţine decât sporuri mici ale importurilor de petrol, în perioada cuprinsă între decembrie 1938 şi martie 1939″ (Francesco Veiga, 1993). Presiunile germanice erau puternice şi sunt întâlnite într-un raport realizat la cererea regelui Carol II de Marele Stat Major Român, în prima parte a anului 1938. În raport se afirma că „(…) după părerea Germaniei, România, incomplet înarmată astăzi, va capitula uşor în faţa unui puternic atac dat prin surprindere de către armata maghiară, susţinută de cea germană.

România, cu bogatele sale resurse în produse agricole, petrol şi vite, va constitui cea mai bună, sigură şi imediată bază de aprovizionare spre continuarea expansiunii germane spre est sau sud (…). Cea mai probabilă intenţiune a Germaniei în acest an (1938) este să realizeze etapa cea mai uşoară şi mai sigură, adică penetraţiunea spre sud-est prin România, pentru a stăpâni gurile Dunării, a-şi aranja o bază puternică la Marea Neagră şi a-şi crea o puternică şi largă bază de operaţii (strategică şi economică), pentru ca să poată trece apoi la ultima şi cea mai grea etapă în expansiunea sa spre est şi sud-est”.

În concluzie, în raport se afirma: „(…) dacă expansiunea germană are nevoie neapărat de bogăţiile imense ale României, trebuie să facem să înţeleagă lumea întreagă şi în special statele ameninţate că cotropirea astăzi a României şi aşezarea Germaniei la Gurile Dunării înseamnă mâine aşezarea ei la Triest şi imediat apoi, stăpânirea Peninsulei Balcanice şi calea deschisă spre Asia”. Observaţiile Statului Major German vizavi de România erau: „România, chiar dacă se va opune cu forţa armată, nu va putea să reziste până la sfârşit, izolată fiind în faţa forţelor germane. (…) România intrată sub dependenţa Germaniei constituie prin bogăţiile sale (cereale, petrol) şi prin situaţia frontierei sale de est, în prelungirea frontierei cehoslovace, baza de operaţie strategico-economică, în vederea desfăşurării sigure a celei mai grele etape, spre Est şi Sud” (Horia Brestoiu, 1976).

Acestea erau realităţile din cele două puncte de vedere: român şi german. Pornind de la aceste realităţi, cele două părţi vor ajunge în martie 1939 să încheie un acord economic, fără precedent. În martie 1939, „Germania s-a aflat în situaţia de a avea în mână un ghem de fire care ducea până în inima finanţelor şi a comerţului românesc. Petrolul care ajungea în Cehoslovacia avea să aparţină acum Reichului, în timp ce armele şi produsele industriale exportate de Cehoslovacia aveau să aparţină acum Reichului” (Francesco Veiga, 1993). În situaţia dată, încheierea unui acord economic în Germania era iminent atât pentru a se asigura supravieţuirea economică, cât şi cea politică a României. Pentru a uşura încheierea tratatului la nivelul înţelegerilor reciproce, la 2 februarie 1939, are loc o remaniere ministerială în urma căreia „Ion Eujoru vine ca ministru al economiei în locul lui Mitiţă Constantinescu, trecut la finanţe”, ultimul manifestând serioase rezerve pentru unele puncte ale viitorului acord.

În final, „regele s-a pronunţat pentru legarea într-o largă măsură a economiei româneşti de Germania” iar trimisul german la Bucureşti cu probleme economice, Wohlthat, afirma la rândul său că „Germania va trebui să-şi reia poziţia economică dominantă în România, deţinută înainte de 1914”. „Regele a manifestat interes deosebit pentru lărgirea industriei româneşti de armament”, obţinând din partea Germaniei o serie de cerinţe considerate de suveran ca majore: „(…) extinderea fabricii de avioane Junkers de la Braşov şi scurtarea cu 2 luni a termenului de livrare a utilajelor pentru producerea tunurilor antiaeriene de 2 cm” (Andreas Hillgruber, 1994). Tratativele au început la 22 februarie şi au durat o lună, purtându-se „într-un spirit înţelegător” („România”, an. II, no.293, 24.03.1939).

Grigore Gafencu afirma în presa vremii despre acest eveniment ce va „sluji îndestularea temeinică a intereselor economice complimentare germane-române”, acordul servind „posibilităţii de a încheia şi alte asemenea înţelegeri economice”. „Acordul ţine seama” – continua Gafencu – „de nevoile importului german (…) de trebuinţele pieţei interne ale României (…) „şi „se stăruie asupra ţelurilor paşnice ale celor două state „căci”, „într-adevăr, pacea europeană atârna azi mai mult ca oricând de putinţa de a da o dezlegare înţeleaptă şi dreaptă problemelor economice care aşază faţă în faţă nevoile de viaţă ale popoarelor europene, mari şi mici”. Care era conţinutul tratatului încheiat la 23 martie 1939? Era prevăzut un plan economic ce avea să se desfăşoare pe mai mulţi ani. Astfel:

„art. 1: plan economic care va menţine ca principiu de bază echilibrarea schimbărilor economice reciproce. Planul se va extinde îndeosebi asupra:

a) Dezvoltării şi orientării producţiei agricole româneşti. (…) se va proceda şi la cultura de noi produse agricole şi la intensificarea celor ce sunt de pe acum cultivate, mai ales a furajelor, oleaginoaselor şi plantelor textile;

b) Dezvoltarea industriilor agricole existente şi înfiinţării de noi industrii agricole şi de instalaţiuni de prelucrare;

c) dezvoltarea economiei româneşti silvice şi a lemnului;

d) livrări de maşini şi de instalaţiuni pentru exploatările miniere în România;

e) fondării de societăţi mixte româno-germane pentru (…) valorificarea calcopiritei din Dobrogea, minereurilor de crom din Banat, minereurilor de mangan din Vatra Dornei;

f) exploatarea petrolului şi executarea unui program de foraj şi prelucrare a ţiţeiului şi colaborare pe teren industrial;

g)”crearea de zone libere” unde se vor instala întreprinderi industriale şi comerciale, antropozite, mijloace de transportare pentru navigaţia germană;

h) Livrări de armament şi echipament pentru armată, marină şi aviaţia română şi pentru industria de armament;

i) dezvoltarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport, a reţelei de drumuri şi a căilor de apă;

j) construirea de instalaţii de utilitate publică;

l) conlucrare între băncile româneşti şi germane (…)”.

Art. III „Ambele guverne vor acorda sprijinul necesar, organizaţiilor şi firmelor cari se vor ocupa cu pregătirea şi executarea punctelor prevăzute la art. I (…)”

Art. V „Prezentul tratat (…) intră în vigoare o lună după schimbul documentelor de ratificare, care se vor face la Berlin cât mai curând posibil. Tratatul rămâne în vigoare până la 31 martie 1944. Dacă nu este denunţat un an înainte de această dată, se prelungeşte pe timp nedefinit. El poate, în acest caz, să fie denunţat oricând, cu respectarea unui termen de preaviz de un an, la sfârşitul fiecărui trimestru calendaristic” („România”, an. II, no.293, 24.03.1939). La câteva zile după încheierea tratatului, ambasadorul român la Varşovia, Dl. Franasovici, afirma: „Acordul româno-german a contribuit la limpezirea atmosferei”, presa vremii adăugând: „este indiscutabil că acordul contribuie serios la calmarea spiritelor şi la limpezirea atmosferei, în sensul că el face să crească în mod sensibil posibilităţile Roâaniei de colaborare pacifică şi constructivă cu Germania” („România”, an II, no.296, 27.03.1939).

Era o atmosferă atât de optimistă pentru cele două părţi contractante? Încă de la începutul tratativelor, Germania s-a arătat „destul de sceptică”, considerând că „totuşi n-ar fi indicat să lăsăm să ne scape prilejul oferit de partea română” şi cu toate acestea, „nu trebuie să ne facem iluzii” (Andreas Hillgruber, 1994).

Pe de altă parte, „după semnarea acordului economic româno-german, cu toate explicaţiile date Angliei şi Franţei, acestea adoptau atitudini de suspiciune, vagi şi contradictorii, rezervate, faţă de România. (…) România „spera în avansarea spontană a unor garanţii unilaterale din partea Angliei şi Franţei, singura modalitate care putea elimina eventualele acuzaţii şi represalii naziste”. Cu toate acestea, rezerva de scepticism, la 31 martie 1939, Sir Reginald Hoare, ministrul Angliei la Bucureşti, şi ambasadorul Franţei, Thierry, „au declarat că „guvernele lor se arătau gata să vină în ajutorul României”, propunând în acest sens „un pact de asistenţă, încheiat în anumite condiţiuni” (Horia Brestoiu, 1976).

Şi într-adevar, România va încheia în 1939 pacte de asistenţă cu Anglia şi Franţa, ceea ce îl îndreptăţea pe Gafencu să „plasticizeze”: „România era garantată la Londra şi înarmată de Berlin” (Grigore Gafencu, 1992). Dar încheierea acordului economic cu Germania a suscitat numeroase discuţii în epocă, îndeosebi între oamenii politici. Opinia omului politic Armand Călinescu a fost făcută publică atât prin conferinţe radio, cât şi prin publicarea ei în broşura de cuvântări „Noul Regim”. Referitor la acord, el afirma: „Iniţierea acestor negocieri şi cursul lor au avut un caracter absolut normal, privind reglementarea firească a schimbului de mărfuri între cele două ţări. Dacă ideea însăşi a convenţiunii şi tratării ei a fost independentă de cursul evenimentelor politice, este evident, în schimb, că izbutirea negocierilor a trebuit să aibă un efect favorabil asupra situaţiei politice în general. Cele două părţi contractante au ţinut să afirme expres la începutul convenţiei că ele urmăresc ‘ţeluri pacifice’. (…) În afară de această declaraţie, tot cuprinsul convenţiunii are un caracter exclusiv economic (…). Noi am făcut un acord economic leal. Şi l-am făcut, fiindcă am găsit noi înşine un interes. Am discutat, cum era firesc, pe un picior de legalitate şi am asigurat nevoile noastre economice (…). Fiecare din părţile contractante trebuie să găsească avantaje. Fără această reciprocitate nu poate exista convenţiune viabilă (…).

În ce constă acordul? România vinde în Germania din produsele sale agricole, forestiere şi miniere. Ea cumpăra din Germania armament, maşini pentru echiparea industriilor şi instalaţii de utilitate publică. Pentru ca acest schimb de mărfuri să fie mai intens, se prevăd colaborări tehnice şi financiare, care să ajute la dezvoltarea producţiei noastre. (…) Este neîndoios că agricultura va cunoaşte o înviorare. Prin încurajarea de culturi noi şi prin asigurarea debuşeurilor, se va ajunge la o ameliorare a repartiţiei actuale a culturilor şi la o sporire a rentabilităţii pământului. În ceea ce priveşte exploatările forestiere, avem diverse domenii, pe care din lipsa de instalaţiuni, de căi de comunicaţie şi de capitaluri, nu le putem pune în valoare şi materialul lemons deperizează. Prin concursul tehnic şi financiar (…) se va putea ajunge la valorificarea unei însemnate bogăţii. Acelaşi lucru se poate spune despre exploatările miniere. Prin crearea de zone libere, în vecinatatea porturilor noastre, se va ajunge la o intensificare a vieţii economice în aceste regiuni. Muncitorii vor găsi de lucru, materiile prime vor afla debuşeu apropiat, iar produsele industriale vor fi mai ieftine, întrucât costul de produse va fi redus. (…)

Plăţile din Germania în România şi invers se vor face pe baza vechiului acord de plăţi, iar cursul leului va rămâne neschimbat în raport cu marca”. Potrivit art. 1, „planul economic va ţine seama de posibilităţile de dezvoltare ale producţiei româneşti, de necesităţile interne româneşti şi de nevoile schimbului economic al României cu alte ţări. Astfel, libertatea noastră de acţiune este complet asigurată şi oferim oricând o convenţiune pe aceleaşi baze, oricând altei ţări” (Armand Călinescu, 1939). Însă Armand Călinescu, în însemnările sale politice, este mai puţin optimist. În mai 1938, într-o audienţă la rege, afirma: „Care trebuie să fie politica? Nu sentimentalism, ci interes. Nu putem fi nici cu ruşii, nici cu germanii” (Armand Călinescu, 1990). Curând după încheierea acordului, tot într-o audienţă la rege, ţinea să spună „că dacă am făcut acordul economic cu Germania a fost pentru a câştiga timp şi unele avantagii economice, nu pentru a ne apropia politiceşte de Germania” (Armand Călinescu, 1990).

Cu toată încheierea acordului româno-german, „în timpul verii 1939, britanicii au continuat să absoarbă mari cantităţi de mărfuri româneşti cu unicul scop de a le deturna din drumul spre Germania, adăugând şi un credit substanţial pentru achiziţia de armament şi o neobişnuită garanţie dimplomatică – cu sprijinul Franţei – a frontierelor şi independenţei româneşti” (Francesco Veiga, 1993) Animozităţile cresc în intensitate. Acordul este viu discutat şi în Germania, iar pe acest fond, Hitler atrage atenţia Bucureştiului faţă de politica duplicitară pe care o duce.

La 11 iulie 1939, ataşatul militar german în România, colonelul Wahle, cerea insistent în cadrul Wehrmachtului „să se evite a se înarma România cu armele cele mai moderne, care, în anumite împrejurări, ar fi purtate în lupta împotriva Germaniei însăşi; şi în acelaşi timp… să se renunţe la iluziile cu privire la bunăvoinţa României de a livra petrol Germaniei, în timp de război” (Horia Brestoiu, 1976). Într-adevar, Reichul începe să simtă primejdia pierderii petrolului românesc, după ce „englezii au reuşit să dea o contralovitură (…) în luna septembrie 1939, dublând preţurile până în ianuarie 1940 prin acţiunea companiilor aflate sub control britanic” (Francesco Veiga, 1993).

Presiunea germană atenuată pentru scurtă vreme în primăvara lui 1939 creşte din nou. Astfel, pe fondul evenimentelor care se precipitau cu 1 septembrie 1939 în jurul României cu o imprevizibilă rapiditate, cererile germane căpătau un nou conţinut. „Ţinând seama de mărimea pericolelor, Germania nu mai poate să se mulţumească cu garanţii din partea statului român. Germania trebuie să ceară: 1. Subordonarea economiei româneşti, îndeosebi cea a petrolului sub conducere şi control german; 2. Renunţarea statului român la drepturile sale de suveranitate, în favoarea Germaniei în timpul războiului: a) în exercitarea puterii poliţieneşti în regiunea petrolieră; b) în organizarea şi folosirea căilor de comunicaţie române; 3. Înlăturarea rezistenţelor forţelor duşmane care se opun străduinţelor germane în România, în domeniul comunicaţiilor”.

Într-un raport al secţiei „Economie” din Armata germană se spunea „că dispunând în mod suveran asupra întregului excedent de export român, nevoia de import a Germaniei în situaţie de mobilizare ar fi acoperită la petrol cu cca 100%”. Studiul datează din 18 octombrie 1939. „Pe măsura trecerii timpului, concurenţa între Aliaţi şi Germania capătă aspecte tot mai accentuate. Lupta în domeniul petrolului va cuprinde tot mai mult sfera producţiei şi a preţurilor.” (…) „Pe primul trimestru al anului 1940”, când „Anglia se afla pe primul loc al importului de petrol românesc, iar Germania pe locul trei.(…) Germania cerea prin Clodius mărirea cotei de export (…) şi o nouă paritate pentru marca germană, de la 49 la 60 de lei”.

Ziarista Edith von Coller, acreditată la Bucureşti, adăuga în ianuarie 1940, într-o manieră cinică, „că este absolut necesar ca România să ştie şi să simtă că trebuie să-i mulţumească Germaniei că trăieşte. Acest lucru ar trebui accentuat aici. (…) Germania poate să-şi menţină şi să-şi consolideze poziţia sa aici (România), dacă îi dă de înţeles României că Germania exercită aici conducerea politică”. Un alt corespondent, Anton Knyphausen de la „Allemaine Zeitung”, remarca la 16 februarie 1940: „Problemele petroliere din România”: (…) „România îşi dă seama că o încercare a neutralităţii ar putea însemna pentru ea o catastrofă uriaşă”.

România se declarase neutră la începutul războiului, la 1 septembrie 1939, şi nu făcea faţă cu uşurinţă acestei situaţii, când în jurul ei dispăreau state iar altele dobândeau o forţă uriaşă. Mai amintesc aici şi o poziţie oficială, care completează poziţiile celor doi corespondenţi germani. Fabricius menţiona că „în cazul când Reichul îşi va da seama că statele dunărene nu mai au posibilitatea de a-şi menţine neutralitatea din cauza ameninţărilor engleze, el va proceda identic ca în Danemarca şi Norvegia” (Horia Brestoiu, 1976). Într-un astfel de context, România era nevoită să încheie un nou acord economic cu Germania, în termenii doriţi de aceasta. Acordul s-a numit: Pactul Armament Petrol şi s-a încheiat la 23 martie 1935. „Până la 1939, petrolul românesc a avut un rol secundar în economia Germaniei, fiind cu 6% mai scump decât cel de pe piaţa mondială”.

De altfel, potrivit paragrafului 7 al protocolului din 24 septembrie 1936, „livrările de petrol ale României către Reich nu pot însuma valoric mai mult de 25% din totalul importului german efectuat în România în cursul trimestrului anterior”. Producţia de petrol a României a crescut constant, ajungând în 1936 la 8,7 milioane tone iar primele încercări germane de infiltrare în industria petrolieră romanească datează din vara anului 1938. Până la încheierea „Pactului Petrolului” au mai existat şi altfel de angajamente la nivel de companii şi organisme mixte româno-germane.

Un exemplu îl reprezintă acordul Wohlthat, care a deschis „perspective favorabile pentru Deustche Gruppe, ale cărui interese sunt preluate de Gewerk-schaft Elwerrath. Însă reuşitele au fost limitate de concernele petroliere străine. Numai Sudostchimie Gmbh din Berlin achiziţionează prin filiala Wifo, „Petrolblock” cu o rafinărie la Ploieşti”. În 14 noiembrie 1939 se încheia un contract „Între Gerwerkschaft Elwerath cu Creditul minier”, dar nu este pus în practică. Livrarea de petrol către Germania a crescut la 28 noiembrie 1939 către 130.000 tone/lună, nereuşită însă adeseori. „Guvernul invoca neutralitatea, iar la insistenţele germane răspundea că nu are temei legal pentru a determina o societate română să facă export sau vânzări într-o ţară beligerantă”.

În toamna lui 1939 era înfiinţată „Sardep” ca „societate comercială pentru produse petroliere pentru stimularea exportului de petrol din România (construirea la Dunăre a unui mare parc de rezervoare lângă Giurgiu)”. Transportul depindea în întregime de numărul redus al vagoanelor cisternă germane. Neubacher, în februarie 1940, propunea pentru a se înlătura dificultăţile de transport, printr-un schimb de armament german pe petrol românesc, pe baza tarifului din octombrie 1939, inclusiv a unei suprataxe de 30%” (Andreas Hillgruber, 1994). În martie 1940 se ajunge la un acord provizoriu. Herman Neubacher a venit în ianuarie 1940 „însărcinat special pentru problemele economice” pe lângă delegaţia germană din Bucureşti. Izolată în Europa şi fără alternative politice de rezistenţă, România şi regele său îşi vor da acordul la 29 mai 1940 pentru un nou acord care privea petrolul românesc, în urma căruia „tranzacţiile cu petrol şi arme urmau să aibă loc aproape în exclusivitate între Bucureşti şi Berlin” (Francesco Veiga, 1993).

Prin semnarea pactului „Armament-Petrol”, „statul român se obliga să livreze Germaniei cotele de petrol care-i reveneau ca redevenţe de stat (Staatsregal) la preţurile din toamna 1939. Germania trimitea în România o cantitate corespunzătoare de arme (tunuri antitanc) şi echipament (polonez capturat). Nu se efectuau plăţi în numerar”. Care au fost consecinţele? „Importatorii s-au unit (…) într-o societate de import. Organul de conducere Rumanien-Mineralol Gmbh (Ruminol) a fost fondat la 12 martie 1940 la Berlin” (Andreas Hillgruber, 1994).

Apoi, în iunie 1941 era dată în exploatare conducta dublă Ploieşti-Giurgiu iar şantierele navale germane au putut spori de câteva ori efectivul antebelic al flotei petroliere fluviale, creată pentru livrarea cotelor stabilite. În afara consecinţelor economice, care au fost urmările politice? Politica Germaniei faţă de România este anticipată de cuvintele lui Ribbentrop de la 27 iunie 1940, la mai puţin de o lună de la încheierea pactului. „Guvernul Reichului acordă o deosebită importanţă acestui deziderat (invazia), apreciind că, în cazul în care va fi îndeplinit, ar constitui după înfrângerea franco-engleză şi gestul regelui Leopold al treilea succes” (Horia Brestoiu, 1976).

Observăm pentru perioada deceniului patru al secolului XX un interes în creştere al Germaniei faţă de petrolul românesc, interes legat de propriile necesităţi economice, dar şi de propriile scopuri politice. În funcţie de acestea, care au creat şi un anume context continental (atât politic, cât şi economic), Germania a căutat să-şi subordoneze industria petrolieră românească, iar într-un context mai larg, întreaga viaţă economică românească. Atunci când interesele sprijinite şi de un context general i-au impus ca un imperativ subordonarea economică totală a României, Germania a realizat şi acest „deziderat”.

O oficialitate germană afirma referitor la acordul din 1939: „Dacă ar fi fost aplicat, încă de pe atunci economia României s-ar fi adaptat în întregime Germaniei” (Andreas Hillgruber, 1994). Tocmai acesta a fost principalul „deziderat” german: unul economic, mai degrabă decât politic.

Dacă în prezent România nu mai este un mare producător de petrol, reuşeşte să rezolve o parte considerabilă din necesarul intern – atât în ceea ce priveşte petrolul, cât şi gazul metan sau gazul de sondă. Acestor resurse „tradiţionale” trebuie adăugate zăcămintele metalifere, cu precădere metale rare şi preţioase, apoi sare, izvoare minerale, capitalul forestier. Structura politică a României nu reprezintă altceva decât tabere aflate în confruntare pentru dobândirea exploatării acestor resurse în beneficiul capitalului străin, care le şi stipendiază.

BIBLIOGRAFIE:

1. „Restauraţia 1930-1940”,Revista Fundaţiilor Regale, anul VII, no.6, 1 iunie 1940, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”;

2. „România”, an. II, no.293, 24 martie 1939; „România”, an II, no.296, 27.03.1939;

3. Mihail Manoilescu, „Memorii”, vol. I-II, Editura Enciclopedica, colecţia Biblioteca Băncii Naţionale, Bucureşti, 1993;

4. Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;

5. Mircea Ioanniţiu, Amintiri şi reflecţii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993;

6. Armand Călinescu, Noul Regim. Cuvântări, Bucureşti, 1939;

7. Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Relaţiile economice germane-române 1938-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;

8. Francesco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919/1941. Mistica ultranaţionalismului, Editura Humanitas, Seria Istorie, Bucureşti, 1993;

9. Horia Brestoiu, Acţiuni secrete în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976;

10. Frederic Nanu, Politica externă a României 1919-1933, Editura Institutul European, Iaşi, 1993;

11. Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, Editura Militară, Bucureşti, 1992;

12. Neagu Cosma, Culisele Palatului Regal, 1930-1940, Editura Globus, Bucureşti, 1990;

13. Paul al României, Carol al-II-lea Rege al României, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1991;

14. Florea Nedelcu, De la Restauraţie la Dictatura Regală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.