Retrospectivă Leonardo da Vinci, la Milano

O expoziţie universală şi un geniu universal. Palazzo Reale din Milano găzduieşte, după Londra şi Paris, o ambiţioasă expoziţie consacrată lui Leonardo da Vinci, deschisă până în 19 iulie. Cu unghiuri de vedere diferite şi cu un mare număr de opere, organizatorii doresc să abordeze toate direcţiile creatoare ale artistului.

Organizarea unei expoziţii Leonardo da Vinci este o întreprindere aproape imposibilă. Puţinele picturi păstrate nu ies, de obicei, din muzeele care le deţin şi care le împrumută cu mare greutate. Desenele se află şi ele în aceleaşi instituţii şi sunt supuse aceluiaşi regim. Milano, oraşul în care se desfăşoară anul acesta Expoziţia Universală, a acceptat însă provocarea, propunând o mare retrospectivă a artistului care a fost unul dintre locuitorii lui iluştri.

Bunavestire

Pentru a se deosebi de recentele manifestări de la National Gallery din Londra şi de la Muzeul Luvru din Paris, dedicate anilor petrecuţi de Leonardo la Milano, respectiv operei Sfânta Ana, Palazzo Reale prezintă întreaga activitate a acestuia.

Fiu natural al unui notar, Leonardo da Vinci (1452-1519) s-a dedicat de foarte tânăr picturii. În 1472, la vârsta de 20 de ani, era deja înscris în registrul pictorilor din Florenţa, chiar dacă, în acea perioadă, îşi desăvârşea formaţia în atelierul lui Andrea del Verrocchio. Foarte repede a apărut dorinţa lui de a înţelege ce reprezintă în picturile şi desenele sale, de a nu se mulţumi numai cu o reproducere după natură. A început atunci să analizeze funcţionarea fiecărei părţi a lumii, fără a pierde niciodată din vedere însă logica ansamblului, nici sensul spiritual al Creaţiei.

Sfântul Ioan Botezătorul

Aceasta a fost o provocare continuă pentru artistul care s-a definit, nu fără ironie şi falsă modestie, drept un „uomo senza lettere”, fără educaţie, fără cultura umanistă care i-ar fi permis accesul uşor la textele latineşti şi greceşti.

Dar a fost, fără îndoială, aşa cum afirmă Vincent Delieuvin într-un amplu articol din revista L’objet de l’Art, şi şansa lui. Pentru că n-a fost închistat în ştiinţa antică şi i-a suscitat cunoaşterea prin experienţă şi capacitatea de a pune la îndoială, câteodată, autoritatea anticilor.

Autoportret

Comisarii expoziţiei, Maria Teresa Fiorio şi Pietro C. Marani, au creat, printr-o selecţie de peste 200 de opere, uimitorul parcurs al unui om care a încercat să fie cel mai bun pictor, să devină om de ştiinţă şi filosof. Marile săli de la Palazzo Reale oferă un lung parcurs, împărţit în 12 secţiuni tematice, ce ilustrează marile căutări ale lui Da Vinci. Sunt reunite mai ales desene provenind în principal din colecţia reginei Angliei, care a împrumutat 30 de piese, şi de la Pinacoteca Ambrosiana din Milano, care posedă Codex Atlanticus, impresionanta colecţie de materiale leonardeşti.

Fecioara printre stânci

Li se adaugă multe cărţi care au hrănit, desigur, reflecţiile lui Leonardo şi pe cele ale altor artişti din epoca sa asupra unor domenii foarte diferite, cum ar fi geografia, anatomia, arta militară sau urbanismul. Pot fi descoperite şi câteva sculpturi din anturajul său, care îi sunt uneori atribuite, şi 6 picturi, dintre care două, Madona Dreyfus de la National Gallery of Art din Washington şi Bunavestire de la Luvru, sunt mult discutate de către specialişti. Muzeul Luvru a împrumutat, pe lângă sculpturi şi desene, patru picturi, printre care Sfântul Ioan Botezătorul şi La Belle Ferronnière, abia ieşite din atelierul de restaurare.

La Scapigliata

Aceasta din urmă, numită astfel după bijuteria formată dintr-un lănţişor cu o piatră preţioasă sau o camee pe care o poartă pe frunte, oferă o imagine întinerită după patru luni de restaurare, terminată la începutul lunii aprilie. Identitatea modelului este şi astăzi controversată, chiar dacă se ştie că era o doamnă de la Curtea Ducelui de Milano. S-a crezut, la un moment dat, că este un portret al Annei Boleyn, nefericita soţie a lui Henric al VIII-lea al Angliei. Eruditul J.B. Venturi, unul dintre primii care au studiat manuscrisele lui Leonardo, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o propune ca model pe Lucrezia Crivelli, amanta lui Ludovico Sforza, Duce de Milano şi mecena al lui Leonardo, argumentând cu un poem din Codex Atlanticus. Dar această ipoteză, pe care mulţi o cred încă probabilă, a fost pusă sub semnul întrebării încă de la începutul secolului al XX-lea de mai mulţi specialişti, cum ar fi comisarul expoziţiei de la Londra din 2011, care avansează numele Beatricei d’Este, soţia lui Ludovico Sforza. Totuşi, portretele lui Beatrice d’Este, printre care bustul lui Cristoforo Romano, păstrat la Muzeul Luvru, au puţine asemănări cu personajul lui Leonardo. O a treia ipoteză, avansată de alţi specialişti, o desemnează pe Isabelle de Aragon, care fusese soţia precedentului Duce de Milano, Jean Galeas Sforza.

Leda

Opera s-a numit iniţial Portret de italiancă. La Belle Ferronnière desemna un alt tablou din colecţiile regale franceze, reprezentând-o, probabil, pe una dintre amantele lui Francisc I. Schimbarea numelui i s-a datorat lui Ingres, care desena tabloul lui Leonardo pentru a-l grava şi care i-a dat numele tabloului francez. Eroare rectificată de specialişti la acel moment, dar care a trecut iremediabil în posteritate.

Fecioara cu Pruncul şi cu Sfânta Ana

Dacă Gioconda, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfânta Ana au sosit în Franţa pe spatele unui măgar odată cu Leonardo da Vinci, nu se ştie când au intrat în această ţară La Belle Ferronnière şi Fecioara cu stânci. Atribuirea lor nu a fost însă pusă sub semnul întrebării. Abia la începutul secolului al XX-lea a apărut îndoiala atât faţă de La Belle Ferronnière, cât şi faţă de alte tablouri ale pictorului. Unii au atras atunci atenţia asupra slabei tratări a parapetului, a bijuteriei, a coafurii şi asupra unei zone roşiatice suspecte în partea de jos a obrazului stâng al modelului. Astăzi, această îndoială pare să nu se susţină din punctul de vedere al multor specialişti care o consideră o capodoperă a lui Leonardo din timpul primei lui şederi la Milano. Copia veche a tabloului, vândută cu 1,5 milioane de dolari de Sotheby’s în 2010, atestă că bijuteria nu este adăugată ulterior.

Proiecte ecvestre

Operele multor artişti vechi, şi în special ale lui Leonardo, prezintă o îngălbenire, datorată oxidării verniurilor succesive. Această îngălbenire impietează asupra lecturii tabloului, cu atât mai mult cu cât paleta lui Leonardo era mult mai rece decât se poate presupune privind operele nerestaurate. Copia vândută la Sotheby’s lasă să se întrevadă paleta originală şi jocul contrastelor între roşul costumului şi panglicile verzi. Scopul restaurării operei lui Leonardo de la Luvru a fost redarea tonalităţilor mai apropiate de cele originale, îndepărtând verniul. La sfârşitul anului 2013, o cercetare prin microscopie a permis evaluarea grosimii verniului, care era superioară stratului pictural. Principala preocupare a fost stabilirea gradului de îndepărtare. Campania de restaurare a fost precedată de mai multe examene ştiinţifice cu metode noninvazive pentru a identifica materialele şi tehnicile folosite de Leonardo. În 2008, aceste cercetări au relevat existenţa un panou de nuc, caracteristic artistului şi atelierului său din Milano, o preparare pe bază de plumb şi de miniu, unică în opera artistului, şi existenţa unui desen sub pictură, trasat cu tehnica spolvero: pulverizarea de negru de fum, procedeu curent în atelierele italieneşti ale Renaşterii. S-a evidenţiat, de asemenea, un strat cald la bază, peste care se află stratul fin de suprafaţă, de tonalitate rece, variind de la alb la gri, modulat cu glasiuri care i-au permis pictorului să picteze carnaţia. Acest strat de dedesubt, rămas intact, transpărea pe obrazul stâng al modelului din cauza uzurii stratului superior. Una dintre intervenţii a constat în calmarea acestei transparenţe vizuale jenante.

Studiu de draperie

La Belle Ferronnière se adaugă seriei de tablouri de Leonardo recent restaurate, cum ar fi Fecioara cu stânci de la National Gallery din Londra şi Sfânta Ana de la Luvru, permiţând o mai bună cunoaştere a tehnicii maestrului şi îi face pe specialişti să spere că într-o zi vor îndrăzni să înceapă restaurarea crepuscularei Gioconde.

Gândită oarecum didactic, propunerea tematică a expoziţiei nu exclude cronologia. Primele săli evocă formarea artistului şi activitatea sa de pictor de la Florenţa, în anii 1470, firul conducător fiind desenul, mijlocul iniţial de reproducere după natură care a devenit în final instrument al cunoaşterii prin experienţă. Două dintre cele mai frumoase desene din tinereţe ilustrează minunat această practică artistică, într-un stil foarte florentin, în cerneală şi peniţă. Celebrul Studiu de peisaj de la Offices, datat 5 august 1473, primul său desen păstrat, mărturiseşte o atenţie precoce pentru perspectivă şi o adevărată fascinaţie pentru formaţiunile stâncoase. Câţiva ani mai târziu, desenul pregătitor pentru Adoraţia Magilor, pictură destinată Bisericii San Donato de la Scopeto, lângă Florenţa, demonstrează o perfectă stăpânire a perspectivei lineare. Se poate vedea în centru un punct către care converg liniile şi apoi orizontalele care formează un caroiaj ce-i permite să picteze un spaţiu bine definit, potrivit pentru a da proporţiile ideale elementelor compoziţiei pe măsură ce acestea se îndepărtează de ochiul privitorului.

Bacchus

În sfârşit, două frumoase studii realizate cu penelul pe pânză arată interesul artistului pentru lumină, premise ale reflecţiilor viitoare asupra perspectivei atmosferice al cărei principiu este diminuarea intensităţii culorilor în depărtare.

Această parte a expoziţiei oferă şi prilejul de a analiza două picturi marcate de arta lui Verrocchio şi a căror atribuire oscilează între tânărul Leonardo şi colegul lui, Lorenzo di Credi: Madona Dreyfus de la Washington şi Bunavestire de la Luvru. Comisarii expoziţiei pledează în favoarea primului, remarcând rafinamentul extrem al tuşei, subtilitatea trecerilor de la umbră la lumină şi forma rotunjită a bogatelor draperii.

O altă secţiune este dedicată domeniului pe care Leonardo îl numea “ştiinţa picturii”, adică suma cunoştinţelor teoretice necesare pictorului pentru a reprezenta cât mai bine natura. Studii de flori, de animale şi de stânci se adaugă celor, mai aprofundate, asupra Omului. Leonardo diseacă, analizează proporţiile corpurilor, ca în celebrul desen Omul lui Vitruviu, prezent pe simeză, se interesează de fizionomie, abordează caricatura pentru a domina mai bine mecanismul expresiilor omeneşti. Rezultatele se pot vedea atât în precizia descriptivă din Portret de muzician de la Pinacoteca Ambrosiana, cât şi în frumuseţea ideală a Capului de femeie, intitulat La Scapigliata (femeie cu părul despletit).

Omul lui Vitruvius

Artistul este pasionat de fiecare domeniu de investigaţie, ajungând chiar să dorească adesea să scrie un tratat despre subiectul respectiv.

Primii lui biografi i-au reproşat că a pierdut prea mult timp să studieze şi nu i-a mai rămas destul ca să picteze. Dar tablourile lui ar fi fost, evident, diferite, dacă n-ar fi fost precedate de aceste lucrări teoretice.

Expoziţia se apleacă şi asupra felului în care, pornind de la aceste fundamente ştiinţifice, Leonardo a dorit să argumenteze superioritatea picturii faţă de alte arte. “Paragone” (comparaţia), dezbaterea umanistă asupra meritelor diferitelor arte, trebuia să constituie unul dintre capitolele Tratatului său despre pictură. Vizitatorul este invitat să participe la comparaţiile între pictură şi sculptură. La Belle Ferronnière de la Luvru şi Doamna cu buchet de flori a lui Verrocchio sunt prezentate, în acest scop, alături. Aceeaşi grijă descriptivă, aceeaşi delicateţe a expresiei, dar Leonardo vrea să demontreze cea mai mare complexitate rotind modelul pentru a crea mişcare şi o interacţiune mai puternică cu spectatorul.

Proiect de Maşină de zburat

Relaţia maestrului cu arta antică apare prin intermediul proiectelor sale pentru monumente ecvestre, mai ales cel dedicat lui Francesco Sforza, comandat de Ducele de Milano, Ludovico Moro. Dar şi în compoziţiile sale mitologice, cum ar fi reprezentarea Ledei. Dincolo de o simplă problemă de inspiraţie, atât de comună în epocă, operele arată în ce măsură arta antică l-a îndreptat pe Leonardo către forme mai monumentale.

O altă secţiune a expoziţiei este cea dedicată inventării maşinilor de tot felul: pentru excavaţii, pentru tăierea pietrei, pentru ţesut şi mai ales pentru război, o activitate care a ocupat cea mai mare parte a anilor 1480, la Milano. Sunt prezentate mai multe desene celebre, în care inginerul Leonardo da Vinci visa la sisteme care să permită deplasarea rapidă, zborul sau respiraţia sub apă, idei care au contribuit la apariţia mitului potrivit căruia Leonardo se află la originea marilor invenţii moderne cum ar fi avionul, paraşuta sau automobilul. În ele, Leonardo apare ca un om al timpului său, unul excepţional, desigur, dar inspirat de visurile epocii.

Verrocchio, Doamna cu buchetul de flori

Ultimele săli intenţionează o sinteză a lumii lui Leonardo, punând alături studii pe teme diferite, dar în care demersul analitic se dovedeşte identic şi în care Leonardo ţese analogii menite să evidenţieze coerenţa funcţionării naturii. Sfântul Ioan Botezătorul de la Luvru, ale cărui bucle sunt comparabile cu minunatele desene de cursuri de apă şi cu cele dramatice ale Potopului, este punctul central de interes al acestei secţiuni.

Epilogul retrospectivei este consacrat elevilor pictorului şi mitului lui Leonardo.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.