Revelaţii despre un sit neobişnuit, descoperirea unei lumi îngropate, mistere şi tezaurul Guatemalei

Cu prilejul expoziţiei dedicate colecţiilor de artă din Guatemala, organizată la Muzeul „Quai Branly”, până la 2 octombrie, intitulată „Mayaşii – Din zori până la crepuscul. Colecţiile naţionale ale Guatemalei”, întrebările privind abandonarea marilor cetăţi maya între secolele al VIII-lea şi al X-lea s-au reactualizat. Cercetările ştiinţifice au clarificat acest fenomen rămas mult timp inexplicabil.

Peste 160 de piese care, în majoritatea lor, au ieşit pentru prima oară din ţara lor se dovedesc o adevărată revelaţie pentru public. Varietatea stilurilor artistice, a ceramicii pictate, a stelelor, fineţea polisării pietrelor, decorul urnelor funerare oferă o panoramă aproape completă a acestei culturi.

Geniul unui popor în relaţia cu mediul înconjurător

Mayaşii au creat un mare număr de sculpturi din diferite materiale: piatră, lemn, stuc şi jad. Cele mai răspândite sunt stelele, acoperite cu inscripţii, multe dintre ele conţinând legile cetăţii, altele cu figuri de zeităţi. Un alt grup important de sculpturi îl formau lintourile de deasupra uşilor şi panourile în relief încastrate în pereţi, reprezentând ritualuri, nu de puţine ori sângeroase. Altarele, rotunde sau dreptunghiulare, aveau un decor pe care l-am numi astăzi suprarealist. Stucul era rezervat faţadelor multor clădiri şi de obicei era pictat. Caz unic în America Centrală, el include portrete realiste de mare expresivitate, cum sunt cele ale demnitarilor de la Palenque. În 1952, arheologul Alberto Ruz Lhuillier făcea descoperirea secolului, exhumând mormântul regelui Pakal, care avea prima mască mayaşă de jad cunoscută. La Muzeul Naţional de Antropolgie şi Istorie din Mexic, aceasta a fost reconstituită cu toate ornamentele de jad şi cochilii. Masca lui Pakal cuprindea 212 fragmente de jad, în şase tonalităţi diferite, două discuri de obsidian şi patru fragmente din scoici mexicane. Roşul depozitat pe corp era din cinabru şi hematită, care ajutau la conservare şi simbolizau sângele, fluiditatea. Dar marea pasiune a sculptorilor era jadul, din care se creau obiecte ritualice, cu atât mai uimitoare cu cât mayaşii nu aveau unelte din metal. Cele mai spectaculoase sunt măştile mortuare, cu ochii din obsidian.

Masca de jad de la Tikal

Din cauza climei umede din America Centrală au supravieţuit puţine picturi, dar cu atât mai preţioase. Interiorul templelor şi al palatelor era decorat cu figuri de nobili, scene de luptă şi de sacrificiu. Culorile sunt subtile, cu dominantă de roşu şi albastru turcoaz.

Ceramica, o mină de informaţii

Ceramica corespundea în timpul civilizaţiei maya unor necesităţi extrem de variate. Puţin decorate, vasele domestice serveau la depozitarea sau pregătirea alimentelor. Ceramica maya cea mai cunoscută publicului este cea din perioada clasică, ce se demarcă prin complexitatea decorurilor sale incizate sau pictate policrom. Vasele „codex” prezentau scene mitologice, politice sau sociale. În afara platourilor şi bolurilor cilindrice exista o gamă de forme complexe utilizate ca miniaturi, instrumente de muzică folosite în ceremonialuri sau sărbători, dar şi urne şi figurine. În morminte au fost descoperite spectaculoase piese ceramice. Stilurile şi formele decorurilor au evoluat în timp. Urne funerare cu decoruri pictate au fost găsite în Guatemala.

Cădelniţă-teatru

Ceramica era „monedă curentă”. O altă categorie o forma cea funerară, realizată pentru mormintele aristocraţilor. Vasele erau delicat pictate, sculptate în relief, incizate. Decorul era variat, de la scene de palat la ritualuri, scene mitologice, glife, texte. Cele mai frecvente ceramici fine erau destinate arderii esenţelor ca o uimitoare „Cădelniţă-teatru” antropomorfă. Numele poetic al acestui tip de obiecte inspirate de piesele fabricate la Teotihuacan derivă din aspectul lor. Pe o bază puţin ornamentată apare, sub un capac, o figură omenească, ca în mijlocul unui decor teatral. Figura este bogat împodobită, cu cercei mari, un ornament pentru nas, colier şi pectoral. Urnele funerare cu decor pictat şi modelat prezentau animale şi personaje, ca în cazul uneia ce are realizat în relief un jaguar aşezat. Vasele tripode sau tetrapode au uneori capace în formă de pasăre. De la porumb la păsări, mediul natural era sursa de inspiraţie a meşterilor mayaşi. Piesele cilindrice sunt deosebit de elegante şi te fac cu greu uneori să crezi că mayaşii nu cunoaşteau roata.

Divinitate din mozaic din scoici

Vaselor li se adăugă statuete de ceramică pline de realism. Un personaj ce agită o pereche de jucării are o policromie caracteristică, în roşu şi albastru. Mayaşii îşi decorau cu roşu marile piramide, iar albastrul era atât de apreciat încât i s-a dat numele de „albstru maya”.

Mozaicul din cochilii era şi el o artă. Găsit într-un mormânt de tânăr, lângă lacul Yaxha din regiunea Peten, un asemenea mozaic reprezintă o divinitate cu ochii negri, făcuţi dintr-un disc de pirită. În acel mormânt, peste 400 de obiecte realizate din cochilii, os sau piatră verde formau zestrea funerară.

Scrierea, încă misterioasă: un corpus cu peste 10.000 de texte

Scrierea maya, ca şi alte scrieri mezo-americane, nu a fost considerată de fapt ca o scriere adevărată care putea fi pusă la egalite cu cele din Lumea Veche. În anii ’50, cercetătorul rus Iuri Knorosov era convins că mayaşii au utilizat un sistem de scriere pentru a transcrie în limba lor ceea ce putea fi descifrat, ceea ce a constituit o adevărată aventură intelectuală. Ştim astăzi că scriitura maya era de tip logo-fonetic sau hieroglific, asemănătoare egiptenilor, sumerienilor, micenienilor şi chinezilor. Ca şi la chinezi şi la egipteni, scriitura maya este mixtă. Ea utiliza logograme pentru litere şi fonograme care transcriu sunetele. Sculptată pe stele, pe altare şi lintouri, pe coloane, pe panouri de piatră, modelată în stucul ce înfrumuseţa locuinţele, gravată pe obiecte din scoici, pe os sau jad, pictată pe pereţi ori pe boluri de ceramică sau pe codexurile din scoarţă, textele scrise lăsate de vechii mayaşi sunt numeroase. Corpusul hieroglific maya este compus acum din peste 10.000 de texte, fără a fi un câmp de studiu închis. Noi campanii arheologice au adus în ultimele decenii la suprafaţă alte descoperiri. Una dintre cele mai intreresante cercetări este aceea de a reconstitui gramatica limbilor vechi, o etapă logică pentru descifrarea scriiturii. Se pare că mayaşii nu au lăsat numai o civilizaţie admirabilă, dar şi o arhitectură, arte, structuri politice şi sociale complexe, o lume plină de simboluri şi o mare tradiţie literară.

Trei milenii în junglă

Castillo Sub Chaac Mool, Chichen Itza

Căzută în uitare când europenii cucereau Lumea Nouă, cultura maya se dezvoltase de-a lungul a aproape trei mii de ani.

Suprafaţa pe care s-a întins este de 400.000 de kilometri pătraţi. Ea înglobează sud-estul Mexicului, Guatemala, Belizele, vestul Hondurasului şi al Salvadorului. În mod arbitrar, cultura maya a fost împărţită în trei perioade: preclasică, în care s-a format, de la 1200 î.Ch la 250 d.Ch., clasică, de la 250 la 900, şi postclasică, între 900 şi 1600. Aceste trei milenii cuprind istoria unui „arhipeleag” de cetăţi legate între ele prin puncte genetice, lingvistice şi culturale comune. Mayaşii s-au născut odată cu porumbul care, începând din anul 4000 î. Ch., a marcat viaţa întregii Americi Centrale. Legendele lor despre Creaţie spun că umanitatea a fost fabricată dintr-o pastă confecţionată din cereale şi apă. Vorbind despre lumea de dincolo, se spune că două divinităţi – Itzamna şi Ix Chel – dialoghează în interiorul unui munte sacru. Tema conversaţiei: crearea lumii… El este dumnezeul suprem, capabil de a îmbrăca multiple forme, crocodil, păsări sau şarpe, ea este zeiţa Lunii, a fertilităţii Pământului şi oamenilor. Aceste două apariţii pe numeroase stele se află şi pe celebrul Codex de la Dresda, unul dintre rarele manuscrise. Către anul 600 î.Ch. au apărut la nord de Peten, în nordul Guatemalei, la Nakbe şi la El Mirador, primele centre monumentale, a căror mărime nu a fost depăşită mai târziu. Viaţa acestor locuri era condusă de monarhi de esenţă divină. În timp ce apăreau primele semne de urbanism, nevoile alimentare ale populaţiei le-au impus şefilor lor două probleme: stăpânirea ciclului anotimpurilor prin predicţii astronomice şi asigurarea reîntoarcerii anotimpurilor prin sacrificii de sânge. Religia a devenit garantul unei ordini vitale într-un mediu caracterizat prin ploi neregulate, perioade de secetă şi uragane.

Cap de războinic

Către anul 400, cetăţile mayaşe sunt deja în epoca lor de aur. Dezvoltarea se datorează, se pare, strălucirii miltare, dar şi relaţiilor comerciale ale locuitorilor din Teotihuacan. Acest oraş, fără egal în epocă, a influenţat arhitectura şi modul de viaţă din alte cetăţi: Copan (Honduras), Palenque (Chiapas) sau Calakmul (Statul Campeche) şi a impus la Tikal (Guatemala) o nouă dinastie.

Dar grandoarea este urmată de declin. La nord, populaţii venite din sudul Statelor Unite, învinse în războaie, şi-au stabilit capitala, Tenochtitlan, pe lacul Texcoco. În viitorul Mexic s-a născut un imperiu care, în mai puţin de o sută de ani, în secolul al XIV-lea, va ajunge până la plajele peninsulei Yucatan fără să cucerească însă nici măcar o mică porţiune din ţinuturile mayaşe. Nou-veniţii par înclinaţi să asimileze ceea ce este mai bun de la populaţia pe care încearcă s-o controleze şi s-o „astecizeze”. Mai târziu, conquistadorii vor descoperi numai rămăşiţe ale unui mare popor, uşor de cucerit şi de stăpânit. În 1697, supunerea insulei Tayasal (Guatemala) pune capăt oricărei veleităţi de autonomie.

O civilizaţie născută în pădurile virgine

Construcţii spectaculoase la El Mirador

Abandonat la sfârşitul secolului al VIII-lea, El Mirador, aflat la 2.200 de kilometri de Peten, este acum obiectul unui proiect de restaurare care combină salvarea siturilor arheologice cu ecosistemul natural şi exploatarea turistică, ambiţie faraonică ce pare să fie ecoul megalomaniei primilor demnitari maya. „Mirador Basin Project” este condus de Richard Hansen, arheolog american care, din 1989, supervizează săpăturile în regiune.

Nu s-a reuşit întotdeauna să clarifice natura relaţiilor care uneau în epoca preclasică, „Pământurile de Sus”, „Pământurile de Jos” şi coasta Pacificului, cele trei zone în care au trăit mayaşii. La sfârşitul secolului al X-lea î.Ch., societatea cea mai avansată din această regiune, olmecii, se întindea de-a lungul Golfului Mexic. Prosperitatea ei se datora comerţului cu centrele din „Pământurile de Sus”, din Guatemala, de la care primeau pietrele sacre indispensabile ritului olmec: jadul, obsidianul şi pirita. Către 500 î.Ch., civilizaţia olmecă intră în faza de declin, iar mayaşii din Sud, în cea de dezvoltare. Această basculare a influenţei a avut consecinţe politice şi culturale vizibile, cărora le stau mărturie, printre altele, vestigiile monumentale de la El Mirador, în jurul căruia s-a născut ceea ce s-ar putea numi primul „regat”, miticul „regat Kan” (şarpele sacru). Avea o elită religioasă, politică şi militară, cu mitologia sa printre care Zeul Porumbului, un personaj-cheie, inspirat de olmeci. Între 400 şi 150 î.Ch. au apărut noi reprezentări, autohtone. Printre ele, Itzam Yeh (Pasărea Cerească), jumătate făptură umană, jumătate pasăre, al cărei cap avea un cioc curbat. În pofida distanţei care separă cele două zone, această imagine se regăseşte şi în „Pământurile Joase”, cum ar fi în excepţionala frescă policromă a structurii „Las Pinturas” din cetatea San Bartolo, datată 100 î.Ch., şi în „Pământurile Înalte”, mai ales pe o stelă de la Kaminaljuyu, „capitală” regională a perioadei preclasice. Ea apare, de asemenea, pe primele altare, asociate sau nu stelelor, şi tot în acest moment apar şi glifele şi notaţiile calendaristice sculptate.

O cetate colosală

Piramida de la Calkmul în jungla amazoniană

În bazinul Mirador se găsesc cele mai studiate mărturii arheologice. Construită după un plan arhitectural ce trădează dorinţa de afirmare a puterii, cu imense şosele mărginite de ziduri, largi de până la 40 de metri şi lungi de 40 de kilometri, care făceau legătura cu vasalii, cetatea n-a mai fost egalată niciodată. Se află aici trei enorme complexuri rituale: Danta, El Tigre şi Los Monos, formate din platforme piramidale surmontate de trei structuri care încă se mai ridică deasupra junglei. În 2009, Richard Hansen a făcut cunoscută descoperirea unui decor al unui bazin ce servea pentru recuperarea apei de ploaie: o friză de stuc, modelată pe două niveluri, ilustrând episoade ale unui mit: un „detaliu” gigantic, de 3×4 metri. Arhitectura maya însemna case impresionante, curţi şi temple cu mai multe niveluri şi scări legate între ele.

Colos cu picioare de lut, societăţile din Bazinul El Mirador s-au ruinat unele după altele între 100 î.Ch. şi 150 d.Ch. În secolele al VII-lea şi al VIII-lea, ruinele de la Nakbe, El Mirador şi alte cetăţi ale acestui bazin, reocupate, au cunoscut o înflorire ce a generat o producţie ceramică faimoasă în America Centrală. O adevărată lecţie de desen pusă în serviciul personajelor miturilor şi legendelor populare.

Şi apoi…nimic.

Maeştrii timpului

Pakal zburând spre cer

În funcţie de cetăţi şi de perioadă, mayaşii foloseau 20 de calendare, ceea ce pentru oamenii moderni este uluitor. Alături de anul solar de 365 de zile, epoca modernă cunoaşte şi ea diverse tipuri de măsurare a timpului: anul şcolar, pentru elevi şi studenţi, unul săptămânal, un calendar lunar şi datăm evenimentele înainte şi după Christos. În acelaşi fel, fiecare calendar maya avea o utilizare proprie: stabilirea datei, divinaţia astrologică, determinarea zilelor faste şi a celor nefaste, plecând de la începutul solemn al lucrărilor agricole sau ale celor de construcţie… Viaţa cetăţii era jalonată de două calendare principale, cel sacru, numit „tzolkin” şi cel axat pe viaţa civilă, „haab”. Primul avea 260 de zile, împărţite în „luni” de 13 zile şi în „săptămâni” de 20 de zile, care purtau fiecare un nume de divinitate. Al doilea avea 365 de zile şi un sfert, împărţite în 18 luni de câte 20 de zile şi cinci sau şase zile adiţionale. Fiecare dată era exprimată de ambele calendare. Coincidenţa celor două date avea loc o dată la 52 de ani, marcând un nou ciclu. În sfârşit, mayaşii mai aveau un calendar, despre care se vorbeşte mult, faimosul „Compte Long”, care ar anunţa sfârşitul lumii.

Secretul marilor piramide

Mayaşii construiau cu umplutură de pământ şi parament de calcar

Timp de mii de ani pământurile maya au fost acoperite de imense construcţii în culori vii. Simbolizând munţii, se putea intra în contact cu lumea superioară. Aceste piramide se ridicau uneori la 60 de metri. Reconstituirea piramidei „Piedas Negras” a jucat un rol esenţial în cercetarea civilizaţiei mayaşilor. Epigrafista Tatiana Proskouriakoff a reuşit o cercetare spectaculoasă a inscripţiilor din această piramidă, având intuiţia că această hieroglifele stelelor de aici se raportau la istoria oraşelor şi succesiunea guvernanţilor, ea reprezentând centrul puterii.

La fel ca la egipteni, piramidele sunt simbolul mayaşilor. Aceste edificii erau construite cu umplutură de pământ, întărită cu parament de piatră, acoperit cu stuc şi pictat. În timp, piramidele nu au fost dărâmate, ci înglobate în altele mai mari. În vârf, care domina majestuos împrejurimile (47 de metri la Tikal, 72 de metri la Mirador), se construiau templele, surmontate de creste, cu o policromie spectaculoasă. Absenţa vehiculelor cu roţi şi a animalelor de povară este relevantă pentru munca titanică a constructorilor. La Mirador se estimează că au fost deplasaţi, numai pentru platforma El Tigre, 430.000 de metri cubi de pământ, exact acelaşi volum degajat în 1970 pentru fundaţia turnului Montparnasse…

Piramida de la Mayapan

Existau trei mari forme de piramide. În Guatemala, piramida de la „El Mirador” are în vârf trei temple. Ea este anterioară primei destrămări a lumii maya, către 150 î.Ch. În mijlocul pădurii virgine pe terenuri inundabile care furnizau alimentarea cu apă, El Mirador a fost unul dintre primele locuri ale ierarhizării politice şi ale edificării de mari monumente. Potrivit arheologului Richard Hansen, cioplitorii în piatră din secolul al VI-lea î.Ch. au fost capabili să producă blocuri de calcar de 500 de kilograme, cu o lungime de 1,5 metri.

Puternica cetate Tikal, care domnea în Peten, a cunoscut o teribilă stagnare când a fost devastată de rivala sa, Calakmul, în 562. I-au trebuit 130 de ani ca să-şi revină. Piramida cu nouă trepte în acord cu cifra sacră a mayaşilor este emblematică pentru renaşterea cetăţii. Construit către anul 700, când populaţia atingea probabil 60.000 de locuitori, Templul Marelui Jaguar era dedicat suveranului Chan K’awiil.

În epoca agitată de la sfârşitul perioadei clasice, cetăţile, pradă unor războaie neîntrerupte, au devenit mai puţin populate şi au căutat noi mijloace de subzistenţă. Tulum, pe malul Caraibelor, profita de pe urma comerţului maritim. Structurile arhitecturale sunt mult mai modeste, nedepăşind 8 metri şi erau probabil pictate în albastru.

Misterul frescelor uitate

Scenă de sărbătoare de la Bonampak, Capela Sixtină a mayaşilor

Mayaşii trăiau într-un univers de culori. Edificiile lor erau pictate atât în interior, cât şi în exterior. Din această ambianţă policromă nu au rămas decât câteva cicluri de fresce miraculos conservate. Aşa este San Bartolo din Guatemala, a cărei descoperire ţine de un roman de aventuri. Arheologul William Saturno, care se refugiase într-un mormânt jefuit, a descoperit cu satisfacţie un ciclu de picturi extraordinar de bine conservate. Această descoperire a bulversat certitudinile cronologice, pentru că ea ar data din secolul I î. Ch. şi nimeni nu se gândea că mayaşii erau capabili să producă imagini atât de elaborate. Acestea erau acompaniate de hieroglife detaliate.

Frescă de la Bonampak

La Calakmul, în Mexic, unul dintre cele mai puternice oraşe mayaşe, cercetările au dat bune rezultate, fiind descoperite numeroase picturi în care personajele feminine sunt numeroase, iar ornamentele îmbrăcămintei sunt foarte clare. Mai mult, un personaj central are un veşmânt albastru cu roşu purpuriu, curios, dat fiind că această culoare era folosită în Mediterana încă din anul 2000 î.Ch., mai ales în Fenicia. Femeile preparau o băutură rituală. Ca în Roma filmului lui Fellini, unde muncitorii dintr-o staţie de metrou văd dispărând fresce în momentul în care ele intră în contact cu aerul, picturile mayaşe de la Uaxactun au suferit în momentul descoperirii… Porţiuni ale scenelor au dispărut. Bonampak, în Mexic, este numit şi „Capela Sixtină a mayaşilor”. Peste 200 de fresce cu războinici, protejate de un strat de calcit, un imn închinat regelui Chan Muwaan, au rezistat extraordinar în climatul umed al junglei. Pe o anumită porţiune să observă un cortegiu de muzicieni care sărbătoresc naşterea moştenitorului tronului, cu muzică de tobe, alături de trompetişti.

Prăbuşirea civilizaţiei Maya

O civilizaţie din America Centrală, care cunoştea scrisul şi metode de calcul, care a construit temple şi cetăţi minunate, a dispărut aparent fără nicio explicaţie. Epoca ei de aur a început în secolul al III-lea, în cetăţi care rivalizau între ele, construindu-se temple şi piramide din ce în ce mai înalte. Scrisul cu glife s-a generalizat, mayaşii cunoşteau cifra zero, înaintea indienilor şi a arabilor, erau interesaţi de cosmos studiindu-i legile şi ciclurile.

Apoi, principalele cetăţi au dispărut între secolele al IX-lea şi al X-lea. Au rămas numai câteva centre mari, în nordul peninsulei Yucatan. Regiunea Peten şi sudul peninsulei Yucatan au fost năpădite de pădure, care a acoperit locuinţele şi templele. Arheologul Dominique Michelet evalua la patru milioane populaţia Maya din câmpiile sudice în perioada ei clasică. Distrugerea unei civilizaţii presupune invadatori, epidemii sau catastrofe naturale. Nimic nu indică însă prezenţa unor asemenea factori în acest caz. În afara sitului de la Seibal, nu se semnalează nicio cucerire străină. Mormintele dovedesc existenţa unor probleme de malnutriţie, şi nu a unor epidemii. Nu au existat nici cutremure în serie. Este cert că aceste cetăţi nu s-au năruit toate în acelaşi timp. Dispersia lor le-a slăbit, aşa cum s-a întâmplat şi cu cetăţile-stat ale Greciei antice, incapabile să se înţeleagă între ele înainte de venirea macedonenilor. N-a existat niciodată un imperiu Maya, aşa cum au fondat mai târziu aztecii şi incaşii. Specialiştii au avansat patru ipoteze.

În 2001, trei geologi de la universitatea din Florida, conduşi de David Hodell, au analizat compoziţia sedimentelor din lacurile Punta Laguna şi Chichancanab, din nordul ţinuturilor Maya. În perioadele de secetă, apa din bazinele închise se îmbogăţeşte cu molecule de oxigen greu, fapt dovedit de cochiliile sedimentate. O analiză cu carbon 14 a permis stabilirea anilor cu secetă foarte puternică.

Chichen Itza

Un alt american, David Stahle, de la unversitatea din Arkansas, a făcut săpături într-o falie din nordul Mexicului şi a descoperit chiparoşi enormi, foarte vechi, cu un diametru de peste 4 metri. El a putut stabili vechimea lor până în anul 773. Inelele subţiri indicau perioadele de secetă. S-a ajuns la concluzia că seceta devastatoare a avut loc între 897 şi 922, apoi în jur de 1150, când a durat 19 ani. În această perioadă a dispărut statul toltec, civilizaţia dominantă în Mexicul Central la acea vreme, care avea capitala la Tolan. Puţin mai târziu a dispărut şi Chichen Itza, „capitala” nordului Yucatanului, care supravieţuise cetăţilor din sud.

Rezultatul acestor cercetări lasă să se presupună că Peninsula Yucatan ar fi cunoscut între anii 750 şi 900 o climă foarte aridă, care a afectat recoltele de porumb şi a degradat solul. Nordul a fost ferit graţie depresiunilor naturale din solul carstic în fundul cărora se aflau lacuri legate de pânza freatică.

Către sfârşitul epocii clasice, cultura maya a cunoscut o creştere a populaţiei, dovedită de numărul caselor şi al monumentelor din câmpiile din sud. Au fost create noi cetăţi, care aspirau la independenţă faţă de vecinii lor. Colinele care înconjurau situl Copan nu erau ocupate la începutul culturii maya. În secolul al VII-lea erau cultivate numai terenurile plate, de către o populaţie estimată la 27.000 de persoane. Spre anul 650, culturile s-au extins şi pe coline, iar pădurile înconjurătoare au fost parţial defrişate pentru a face agricultură. Eroziunea solului a fost rapidă din cauza solurilor acide ale pantelor abrupte. După aproximativ un secol, mii de persoane s-au întors către văi. Defrişările au redus irgarea terenurilor joase. Ultimul rege din Copan este menţionat în 822. Scheletele găsite în săpături dovedesc decimarea populaţiei din pricina foametei.

Scenă cu războinici

Când s-au făcut primele săpături arheologice, specialiştii au crezut că mayaşii erau un popor blând. În realitate, erau războinici feroci, deşi nu erau interesaţi de cuceriri. Se mulţumeau să învingă şi să distrugă vecinii apropiaţi. Cu excepţia câtorva mari cetăţi, ca Tikal, comunităţile nu intenţionau să fondeze un imperiu. Niciun regat n-a apărut în urma luptelor fratricide. Probabil şi pentru că trupele nu posedau nici cai, nici care, iar efectivele erau reduse. Dacă nu se puteau aproviziona în drum, rămâneau fără hrană după câteva zile. Inscripţii descifrate pe monumente dovedesc faptul că, înainte cu două secole de prăbuşire, se vorbea numai despre gloria regilor, despre exterminarea duşmanilor.

Se pune şi întrebarea dacă nu cumva mayaşii s-au săturat, la un moment dat, de sistemul politic în care elita impunea tot felul de servituţi, în primul rând din cauza gustului pentru măreţie care cerea noi temple, noi piramide. Cetăţile fiind teatrul unor lupte sângeroase, populaţia ar fi putut fugi, mai ales în timpul foametei, provocând o implozie a acestei civilizaţii. Este o teorie ce nu poate fi susţinută cu dovezi.

În concluzie, toate aceste teorii, coroborate, ar putea furniza explicaţia acestei misterioase dispariţii a unei culturi. Episcopul spaniol din secolul al XVI-lea Diego de Landa a ars, din păcate, cărţi maya scrise pe o „hârtie” făcută din scoarţă de copac îmbrăcată în ghips, care ar fi permis o mai exactă cunoaştere a acestei mari civilizaţii din America Centrală.

Pădurea şi-a recucerit apoi drepturile, invadând monumentalele structuri de piatră. Platformele, templele piramidă ale începuturilor, asociate primelor încercări de constituire a unui stat maya, nu vor fi egalate niciodată după aceea. Strângerea a 12 cetăţi satelit în jurul unui centru suveran, El Mirador, nu se va reîntâlni în istoria mayaşilor.

2012, sfârşitul lumii?

Pictură murală de la San Bartolo, Guatemala

Acesta a început în anul 3114 î.Ch. şi ar trebui să se termine în 2012.

Mayaşii ştiau să prezică eclipsele. Ei au descoperit ciclul probabil al planetei Venus, pe vremea când grecii credeau că sunt două planete diferite. Calculele sfârşitului lumii sunt gravate pe o stelă din situl „Tortuguero”, în sudul statului Tabasco din Mexic. Dramaticul moment ar trebui să se petreacă la 21 decembrie 2012, în plin solstiţiu de iarnă. În acel moment, planeta secretă Nibirou ar atinge Pământul, inversând polul magnetic. Toate planetele ce se rotesc în jurul Soarelui se vor alinia şi, împreună cu întreaga galaxie, îşi vor mări forţa gravitaţională. Previziunile mayaşilor se regăsesc la Nostradamus, care le adaugă şi un atac al mongolilor. Data este stabilită de Roland Emmerich, realizatorul peliculei „Independence Day”, în filmul său „2012″, considerat documentarul cel mai vizionar. Dar acest înfricoşător ansamblu de date are câteva fisuri. Unii savanţi reduc durata noastră de viaţă cu peste un an, stabilind momentul fatidic în octombrie 2011. Cât despre coliziunea lui Nibirou, ea fusese deja promisă pentru 2003. De asemenea, conjuncţia planetelor a avut deja loc în 1962 şi în 2002 fără nicio consecinţă.

Deriva magnetică? Un fenomen banal. Atunci au minţit mayaşii spunând că 21 decembrie 2012 este o dată importantă marcând sfârşitul unui ciclul de 5.126 de ani? De fapt, expertiza Mayaşilor este relativă, deoarece aceste genii ale „astronomiei” îşi imaginau Pământul plat, Soarele învârtindu-se în jurul lui, confundau stelele şi planetele şi ignorau telescopul. Cercetarea lor stă mai ales în cantitatea de date pe care ne-o oferă, zi şi noapte, de-a lungul anilor, şi calculele lor le-au permis să prezică revenirea elementelor cereşti.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.