România pe care am pierdut-o, în mărturisirile bucureşteanului Radu Mărculescu

Pe Radu Mărculescu l-am cunoscut în împrejurări legate de familia mea, bunicul meu matern (pe care nu l-am cunoscut) a lucrat pe moşia sa, îngrijind caii familiei. Datorită lui am descoperit copilăria mamei mele din satul dâmboviţean al Sperieţenilor. Dar şi valorile unei lumi care legau întreaga ţară. Radu Mărculescu a luptat pentru aceste valori, a crezut în lumea românească şi după întoarcerea sa în ţară (a fost luat prizonier la cotul Donului) în anul 1951. A locuit în casa ridicată de mama sa în anii ’20, pe Calea Dorobanţilor, vizavi de Televiziune (unde în anii ’20 se cultiva porumb) şi a fost profesor de limba şi literatura romană la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Aceasta este povestea lui.

Începuturile. Părinţii

Sunt născut la 1 ianuarie 1915, deci am 89 de ani (în 2004 n.m.). M-am născut în Bucureşti, pe Strada Clopotarii Vechi nr. 58, stradă de care nu-mi amintesc absolut deloc. Tatăl, Aurel Mărculescu, doctor licenţiat în drept şi avocat, originar din Târgu Jiu, era proprietar al moşiei Sperieţeni din Dâmboviţa. Mama, craioveancă, licenţiată în litere, cu specialitatea limba franceză, a fost profesoară. A urmat şi la Paris vreo doi ani la Sorbona.

Tatăl meu a plecat pe front, în Primul Război Mondial. Nu am nici o amintire de la el, decât poate, întorcându-se dintr-o permisie înainte de izbucnirea războiului, îmi aduc aminte că umblam în patru labe şi căutam să prind, să pun mâna pe nişte bocanci. Şi mama spunea: „Tata, tata!”. Atât mi-a mai rămas din imaginea tatălui meu. Omul avea 38 de ani atunci. Făcuse primul război în campania aceea din Bulgaria din 1913. Era un om cu o situaţie bună materială şi cu relaţii puternice şi putea foarte bine nu să se sustragă de la această datorie de a face războiul – cum nu m-am sustras nici eu mai târziu, dar cel puţin putea să-l facă la un comandament. Acolo unde l-ar fi indicat vârsta. În prima linie nu te duci la 38 de ani. Dar ce l-a făcut pe omul ăsta, care era înalt ca un brad, voinic, să se ducă în război, în primele rânduri!

Adică, după înaintarea noastră în Ardeal, când a venit reacţia trupelor austro-germane, în bătălia aceea cumplită de la Perşinari, el, fiind la mitralieră, a tras până s-a înroşit ţeava, după câte mi-au spus cei care i-au fost alături, între care şi un văr al meu, ofiţer de artilerie. Dar l-a făcut praf un obuz iar rămăşiţele i le-au adus acasă într-o căruţă ordonanţa. Mama se găsea atunci la moşie, la conac. Moşia noastră, Sperieţeni, administrativ ţinea de Perşinari. Iar conacul nostru se afla pe un dâmb – şi jos erau un puţ şi o vale. Şi vine ordonanţa şi spune: „Am venit cu domnul!” „Păi unde e domnul?” „Păi este jos.” „Păi să vină încoace!” „Păi, uite ce este, a murit.” Şi l-au îngropat la Perşinari. Din ce ştiu de la maică-mea, au venit şapte sate la înmormântarea lui. Era foarte cunoscut, era un om energic şi de treabă. Ăsta era tata.

Mama era o femeie foarte cultă, energică şi autoritară. Ea, dându-şi seama că nu am tată, a îndeplinit şi funcţia de tată. Adică mă mângâia şi mă săruta ca o mamă, dar mă atingea ca un tată.

„Teatrul” copilăriei

Radu Mărculescu la vârsta copilăriei

În Bucureşti am locuit pe Strada Fetii, acum îi zice profesor Ion Bogdan, şi anume la colţul cu Strada Caragea Vodă. Strada Fetii făcea joncţiunea dintre Dorobanţi şi Polonă (ca şi astăzi, n.m.), iar la mijlocul ei, perpendicular pe ea, venea dinspre sud Strada Caragea Vodă. În partea ei sudică se apropia de Precupeţii Noi şi de Biserica Precupeţii Noi. Acolo a fost teatrul copilăriei mele, unde jucam ţurca, popa-prostu’, hoţii şi vardiştii sau cavalerul refuzat.

Cavalerul refuzat se făcea cu un număr aproape egal de fete şi băieţi. Băieţii erau cu o unitate în plus. Şi atunci fiecare se apropia de o fată şi îi făcea un compliment, iar fata se apleca într-o reverenţă şi făceau o pereche. Şi rămânea la urmă unul care nu avea pereche, şi acela întotdeauna eram eu. Un joc crud! Copiii au cruzimi!

Şcoala primară am făcut-o la Visarion. Ieşeam pe Dorobanţi, o luam pe Strada Slătineanu de azi (atunci Nisipari), o luam pe Strada Cometii, devenită Căderea Bastiliei, treceam pe lângă un atelier auto, care avea o pubelă afară plină de cauciucuri din care furam câte un cauciuc de-mi făceam praştie. Până când m-a prins. Vai ce ruşine am păţit! Şi pe urmă şcoala era foarte aproape de locul de unde a plecat Sf. Calinic Visarion, din mahalaua asta a Visarionului.

Mahalaua avea o biserică veche în ruină, şi alături o biserică nouă. În biserica cea nouă s-au cununat tata cu mama. Dar nu am făcut acolo clasa I, pentru că primul an l-am făcut acasă, în particular. O prietentă a mamei, Angelica Georgescu din Târgovişte, care ţinea acolo un pension cu vreo 14-15 fete, m-a meditat. Şi am dat examenul la şcoala de pe Monetăriei, unde este şi Biserica Mavrogheni. Şi l-am luat bine deşi m-am încurcat doar la tabla înmulţirii, am avut o ezitare la 5 ori 5. Şi Angelica se înroşise, se uita la mine cum mă bâlbâiam până să zic 25!

Teoria unui inspector şcolar

Radu Mărculescu şi mama sa, pe cai. La mijloc se află arendaşul moşiei

Apoi maică-mea s-a căsătorit cu maiorul, devenit apoi colonelul Pîrvatu, care îşi avea garnizoana la Braşov. Patru ani, cât a durat această căsnicie, am trăit şi la Braşov. Iar Braşovul a fost o zguduire pentru mine. Clasele a II-a şi a III-a le-am făcut la Braşov. Cele două clase le-am făcut într-o şcoală de pe Strada Cizmarilor vizavi de „Coroana”. Mă remarcasem printre altele la desen. Şi îmi aduc aminte cum, la sfârşitul anului şcolar, care s-a ţinut în sala de recepţie a Liceului „Andrei Şaguna”, un inspector şcolar a ţinut o conferinţă despre desenul copiilor. Vorbea despre „primitivismul acestor copii, care fac capul dintr-o încercuire, dintr-un punct şi o linie. Hai să vă arăt”, a spus el. A pus să se citească de către un elev o poveste: un copil neastâmpărat care pe stradă se agaţă de un câine şi câinele până la urmă îi rupe pantalonul. „Ei, să vedem cum face un copil acest desen. Cine să-l facă, Mărculescu!” Am rămas tâmpit când am auzit. Nici măcar nu eram pregătit. Mă cheamă la tablă. Sala era plină de părinţi! „Ai urmărit povestirea?” „Da!” „Desenează pe tablă cum îţi închipui tu.” Eu pe tablă nu am făcut aşa cum avea el concepţia. Am început să fac volumetric! Şi observam o enervare, dar nu-mi dădeam seama de ce. Şi la urmă, era rumoare în sală cu desenul meu, copilul făcut aşa, câinele îl trăgea de picior, alerga speriat, dădeam şi nişte umbre. Inspectorul înnebunea. Şi la un moment dat, nu ştiu de ce îmi vine mie să şterg o mică chestie. Şi şterg cu degetele. „Şterge cu buretele!”, a ţipat la mine inspectorul. Atunci, pe moment, am rămas încremenit, căci nu mă aşteptam să ţipe pentru atâta lucru. Şi când am pus creta jos, toată sala a izbuncit în aplauze. Spre marea decepţie a inspectorului, căruia nu-i ilustrasem teoria despre desenul copiilor.

La Visarion am revenit începând cu clasa a IV-a. Am avut colegi pe care i-am avut şi la liceu, pe Dinu Eliade, pe Radu Haneş. Apoi am intrat la „Spiru Haret”. Era aproape de Strada Arghezi de azi, apoi s-a mutat în Italiană, când erau în clasa a IV-a. Purtam o şapcă pe cap, o uniformă strânsă la gât, pantaloni scurţi sau lungi; marea bătălie a fost să conving pe mama să-mi facă pantalonii lungi. Dar mama, nu ştiu din ce motive, nu a vrut. La mână aveam cusut pe braţul stâng un pătrăţel de culoare mov, asta era culoarea liceului. După culoare se ştia de unde eşti.

Viaţa de liceu

Ţărani din Perşani lucrând câmpul – 1921 august

Viaţa de liceu a fost foarte frumoasă, serioasă, se învăţa carte. Liceul nostru, „Spiru Haret”, avea o caracteristică: punea preţ enorm pe activitatea extraşcolară, adică pe capacitatea elevului de a-şi descoperi singur vocaţia lui, sau preferinţele lui. Şi pentru asta erai ajutat. De cine erai ajutat? De un elev cu cel puţin cinci clase mai mare şi ca vârstă. Eram în clasa a III-a de liceu. Cum ar veni la socoteală azi, clasa a VIII-a. Deci la 14 ani. A venit la noi în clasă un elev dintr-a VIII-a de liceu, care să ne dirijeze această activitate extraşcolară. El a fost Alexandru Eliade, bizantinologul de mai târziu, un om de o mare probitate ştiinţifică, de o întinsă cultură. Băiatul ăsta ne-a spus: „Nu citiţi Sherlock Holmes sau prostii d-astea. Puneţi mâna şi citiţi un Alexandru Dumas, apoi Balzac etc.” şi în felul acesta a dirijat – nu la toţi, că mulţi îl luau peste picior – lectura generală. S-au adunat însă dintre noi 5-7 care să-l urmeze. A organizat şezători în care ţineam conferinţe. Atunci am învăţat să vorbesc, să îmi fac un fel de a spune lucrurile. Era foarte mult de lucru. Bine, poţi spune că „şi mama d-tale putea face asta”. Este drept, dar faţă de mama, aveam rezerva unei generaţii. Mama era o clasicistă teribilă: îl citea pe Horaţiu în latineşte. Avea o cultură de granit. Pe când el era apropiat de noi. Aşa am învăţat să scriu şi să public. Primele mele publicaţii au fost în „Vlăstarul”, revista Liceului „Spiru Haret”. Îmi aduc aminte că primul meu articol a fost „Slavonismul în cultura română”. Mi se părea că înţelesul etic al cuvintelor de origine slavă este foarte şubred, apar mai multe înrudite într-o aură emoţională care le dă semantici diferite. Şi asta o spuneam la 15 ani! Colaborarea cu el a durat doi ani pentru că apoi a părăsit liceul şi s-a dus la facultate. Am rămas prieteni cât ne-au permis evenimentele vieţii. L-am dus pe ultimul drum acum câţiva ani, când s-a prăpădit. Avea 90 de ani şi a fost lucid până în ultimul moment.

Ceaiuri dansante… saturnalii…

Moşia Mărculeasa din Perşani, 1921 aug. Conacul şi magazia

Colegii mei care aveau şi surori, acestea dădeau ceaiuri. Familia Lalescu – îl aveam coleg pe Nicuşor Lalescu, care avea frate mai mic pe Traian Lalescu – mai avea două surori, între care pe Mariana Lalescu. Era o fată foarte frumoasă şi simpatică şi care dădea ceaiuri – era cu un an mai mică decât noi. Era o casă mare boierească; bunicul dinspre mamă al lui Nicuşor Lalescu era un Procopiescu. Stăteau pe Strada Vasile Boerescu, acuma desfiinţată. Peste casă şi stradă s-a întins Teatrul Naţional.

Dansam. Noi am fost generaţia tangoului, a fox-trotului. Ceaiurile se terminau pe la ora 22-23, căci veneau şi părinţii fetelor care veneau să-şi ia odraslele îndărăt şi stăteau şi ei cu bunica copiilor Lalescu. „Duduca”, îi spuneam noi, stătea într-o cameră la taifas cu părinţii fetelor.

Apoi, în fiecare an, de Sf. Spiridon, care era patronul Liceului „Spiru Haret”, se făcea o reprezentare, care se dădea de multe ori pe scena Teatrului Naţional. Îmi aduc aminte, când eram prin clasa a IV-a, iar Noica era în ultimul an, revista a fost tare nostimă. Apăreau profesorii caricaturizaţi şi fiecare se vedea imitat de elevi. Era un fel de Saturnalie… Saturnalia noastră era de Sf. Spiridon. Îmi aduc aminte pe unul care îl imita pe Barbilian, nu ştiu, dacă nu chiar Noica. Mergea aşa cu gesturi rigide… cine era să moară de râs, Barbilian! Se punea preţ pe libertatea de expresie, pe îndrumarea de sine a elevului.

Bacaluareatul…

Radu Mărculescu în anul 2004

…a fost splendid. L-am dat cu părintele Nae Popescu; avea omul o figură aşa de Dumnezeu, cu un duh blând şi plete albe. Toţi am absolvit bacalaureatul trecut din clasa noastră. Eram bine pregătiţi. L-am luat cu 9,50. Asistau şi părinţii la el. A urmat o masă la care a fost invitat şi Mircea Eliade, care făcuse liceul la „Spiru Haret”, dar el îl părăsise când noi intram. Era cu opt ani mai mare ca mine. Ceva din faima lui rămăsese în liceu. Tocmai se întorsese din India. Se întâmpla în 1932. Masa de bacalaureat s-a ţinut la „Drăguş”, vizavi de Liceul „Titu Maiorescu”. Acolo ne-am sărbătorit intrarea în lume. Când profesorii şi Mircea Eliade s-au retras, am fost solicitat să iau eu cuvântul din partea colegilor. Apoi am rămas noi, elevii. Dă-i cu bere, dă-i cu vin. Ne-am matolit. Unul dintre noi, Gheorghiade, a căzut ca un puştan la pământ. Trecuse de miezul nopţii. Ce facem cu el? Cel mai aproape eram eu. Am chemat o maşină, l-am urcat ca pe un cadavru şi am plceat spre casă. Mama se tot frămînta, „ce-i cu băiatul meu”. Şi vede că se opreşte o maşină în faţa casei şi trei indivizi tineri scot un „cadavru”. Deschid poarta şi mama, „copilul meu!”. Se repede spre colegul meu şi vede că nu este copilul ei. Copilul ei era diplomatic, în spate. După ce am urcat treptele spre casă, unul dintre colegi spuse: „Radule dragă, dar nu ne prezinţi mamei tale?”. Eu am spus: „Dragă mamă, dă-mi voie să-i prezint pe…”, dar nu am apucat să spun că şi m-am trezit cu o pereche de palme. „Mizerabile, pentru emoţia pe care mi-ai dat-o!” Ăştia, când au văzut cum mă întâmpină, au pus jos „cadavrul” şi au întins-o. Fugi! De teamă să nu păţească şi ei la fel. L-am cărat pe Gheorghiade şi l-am întins în sufragerie pe o dormeză. A doua zi săracu’, când s-a deşteptat, nu ştia unde se găseşte. I-am dat un ceai şi a plecat acasă.

Amintiri din vacanţele de la moşie

A fost o secetă grozavă în vara anului 1930. Pământul se crăpase. Vacile mugeau şi mergeu înnebunite în toate părţile, căutând un strop de apă în albia râurilor. În aceste condiţii, un văr al meu mai mare, Mircea, a luat iniţiativa să facă o procesiune. A vorbit cu preotul, care era un băiat tânăr, numit atunci şi, într-o duminică, tot satul ieşise în procesiune, la hotarul moşiei mele. Era o jale. Femeile plângeau. Îşi smulgeau părul. A ţinut slujba mult. Lângă mine era pândarul moşiei, moş Gogan, pândar de meserie, care fusese prin Bărăgan şi văzuse multe. Şi spre sfârşitul slujbei, îmi arată spre Perşinari: „Vezi, conaşule?”. „Nu văd nimica!” „Ia uite acolo, între plopii aceia.” Era un punct albastru, violaceu, pe cer. Într-adevăr, punctul ăla odată s-a mărit şi a început să bată un vânt dinspe Perşinari şi într-un minut tot cerul a fost acoperit şi a început să plouă. Femeile ţipau iar toată lumea era cu braţele ridicate şi fericită de ploaie. A fost o minune la care eu am asistat când aveam 15 ani.

Tirtirica ţiganca, salvatoarea moşiei

Oraşul lăsat în urma războiului, plin de viaţă şi oameni eleganţi

La un moment dat, rămân eu singur la conac. Era un an când începuse o molimă. S-a dezlănţuit o invazie de şobolani. Ştiţi cum? Groaznică! Trăgeai în ei cu arma. Nimic. Omorai 2, 3, 4, restul îşi vedeau de treabă. Mâncaseră pielea dintre degete la raţe şi la gâşte. Făcuseră în porci găuri, le mâncau şoriciul, grâul tot era spurcat de şobolani. Era oribil. Groaznic. Toate încercările erau zadarnice. Vărul meu mai mare a pus şi otrăvuri. Fără urmări.

În fundul magaziei era făcută o gaură jos şi ea dădea afară în oborul de vite. Vărul meu s-a gîndit să intre în magazie cu hăitaşi şi bâte, să gonească şoarecii iar în partea cealaltă a găurii de afară, cineva cu un sac aştepta. Şi într-adevăr efectul a fost bun pentru moment. Chiar aşa, 30-40 într-un sac pe noapte, nu se înlătura invazia. Începuseră să scadă ca număr, căci şobolanii, care sunt inteligenţi, şi-au schimbat tactica, au ştiut ei cum să se ascundă.

Bucătăreasca Anica mi-a spus: „conaşule, cred că numai Tirtirica poate să dea de rost acestor şobolani. Îţi spun eu că ăştia sunt trimişi”. Mi s-a părut o prostie. Dar, în disperare de cauză, trimit după ea. A venit aşa, pe seară. I-am spus despre ce e vorba. S-a dus în magazie şi ne-a spus: „Eu am să intru în magazie noaptea asta. Ferească-l Dumnezeu pe careva din voi să se uite pe gaura cheii la ce fac eu, că i se strâmbă gâtul”. Şi baba a intrat în magazie. Ce o fi făcut ea acolo nu ştiu. A doua zi, în zori, vine la mine Anica şi mă strigă: „Conaşule, veniţi să vedeţi ceva”. Şi ies afară unde începuse să iasă soarele şi din magazie în regimente, în coloană, ieşeau şobolanii. Cineva mi-a povestit că a întâlnit o coloană de şobolani mărşăluind pe şoseaua naţională! S-au dus trecând de Şuţa Seacă, către Perşinari sau Gura Şuţii. „V-au fost trimişi”, a spus Tirtirica. Cineva care vă ţinea duşmănie. Cum au fost trimişi, aşa i-am trimis şi eu”.

I-am pus caii la căruţă şi i-am umplut căruţa cu saci de grâu, de porumb. Am răsplătit-o împărăteşte. E de neînţeles, dar astea sunt fapte. Nu tot ceea ce putem noi explica este real şi restul este născocire.

România anilor ’50. Întoarcerea din prizonierat şi reîntâlnirea cu Bucureştiul

Oraşul reîntâlnit în anul 1951, după nouă ani de prizonierat. Era oraşul unui prizonierat insesizabil, unde oamenii s-au adaptat altor reguli de viaţă şi comportament

Era în ziua de 17 iulie 1951. Camionul o luă în viteză şi curând trecu prin aglomeraţia pestriţă şi zgomotoasă din Piaţa Rahovei, care oferi ochilor mei curioşi – după o absenţă de nouă ani – primele mostre de oameni „liberi” din România. Cum arată această lume de acum pentru ochii mei care încă mai păstrau în retină imaginea de altădată, cea de dinaintea revărsării mareei roşii peste societatea noastră?

Jalnic de prost îmbrăcată, ca acea lume sovietică, rufoasă, întâlnită în gara Odessei, la plecarea noastră. Străzile murdare, cu gunoaie, jurnale, resturi menajere şi câte un câine mort la rigolă. “Asta e periferia”, gândii. “Să vedem centrul!” La Chirigiu camionul părăsi Calea Rahovei şi o luă pe Uranus, pe la Arhive, trecând Podul Izvor şi oprindu-se o grămadă de timp la stopul de la Bulevard, ca să mă facă să văd şi lumea din centru, lumea bună, cum arată acum.

Pentru mine, care lăsasem Bucureştii, în vara anului ’42, cu o lume citadină corect dacă nu elegant îmbrăcată, cu domni care, chiar şi-n toiul verii, îşi păstrau sacoul, pălăria şi mănuşile, măcar că pe ultimele cei mai tineri le ţineau în mână; pentru mine, care păstram amintirea frumoaselor Bucureştiului, care umpleau serile Bulevardului cu foşnetul mătăsos al rochiilor multicolore şi cu adierea de parfum, provocator sau discret, lăsat în urma lor – pentru mine – aspectul vestimentar de acum, al aceleaşi lumi, dar sub o altă zodie, a cancerului roşu, era de-a dreptul catastrofal, acuzând o totală prăbuşire de nivel de viaţă şi un dezinteres general de ţinută, “de maintien” la bărbaţi şi de elemenetară cochetărie la femei. Iată nişte domni în etate, de altfel cu figuri distinse, poate de “foşti”, dar cu capul gol, cu cămaşă cu mâneci scurte peste pantaloni de doc, şi cu picioarele fără ciorapi, în sandale. Iată şi nişte frumoase de altădată legate la cap cu un batic (unde-s pălăriile de altădată?), cu nişte fuste pe ele, din stambă ordinară, de un cenuşiu (“antijeg”) deprimant, ca toată existenţa actuală de altfel, picioarele fără ciorapi, în sandale. Element comun ambelor sexe, o plasă în mână, pentru apucat “ce se dă”.

Privite cu ochiul de astăzi, „grozăviile” de atunci au devenit demult normalitate şi azi nu mai scandalizează pe nimeni (nici pe mine), dar privite la ora aceea cu ochiul care mai păstra imaginea lumii anterioare în care funcţiona un anumit “cod al vestimentaţiei”, a cărei respectare era o datorie de onoare, aceste “orori” de îmbrăcăminte îmi apăreau ca simboluri ale unei totale prăbuşiri morale. Şi aşa şi era.

În continuarea, în viteză, a drumului pe Schitu Măgureanu şi pe Griviţei, aveam să revăd, dar nu să regăsesc, un Bucureşti cu rănile de război abia oblojite, un Bucureşti peste care începea să se întindă mâzga de mizerie a oraşelor sovietice, cu lumea lor necăjită şi încovoiată de nevoi şi angoase, aşa cum sesizaserăm noi, prizonierii, în îndelungul nostru periplu prin împărăţia întunericului şi a mizeriei. În sfârşit, camionul ajunse la Gara de Nord şi opri la Intrarea cu Coloane. Din cabina şoferului ieşi însoţitorul nostru, un subofiţer de securitate, care ne făcu semn să coborâm. Nae Cojocaru şi cu mine ne dădurăm seama că aveam drum comun. Instalaţi în tramvai, şi noi şi cei din jurul nostru ne-am devizajat cu o curiozitate reciprocă, noi – cum am mai spus-o – nemairecunoscând în ei, sub actualul lor deghizament proletar, lumea noastră citadină de altădată, iar ei, probabil, din examinarea vestimentaţiei noastre bizare şi anacronice, privindu-ne cu un interes istoric, ca pe nişte piese muzeale. Ba, ca să nu mint, am mai văzut şi o undă de duioşie în ochii cu care ne privea o bătrânică, lucru şi mai greu de suportat pentru mine. Sătul de această confruntare, îmi băgai nasul în fereastră şi începui a urmări cu nesaţ fuga bulevardelor şi a străzilor, atât de cunoscute şi de dragi mie – erau locurile pe unde copilărisem -, şi a căuta să le surprind schimbările petrecute, dar şi neschimbările. Lucru straniu, trecând pe lângă locuri şi case cunoscute, deşi le recunoşteam, aveam sentimentul că totuşi nu sunt ele, cele adevărate, ci că sunt sosiile lor, că le lipseşte ceva – indefinibil – ca să fie ele, aşa cum le-am cunoscut şi simţit eu atunci, cândva în trecut. Ceva s-a strecurat în esenţa lor, schimbându-le identitatea şi lăsându-le doar aparenţele.

În sfârşit am ajuns la „Roata Lumii” şi am coborât. Pe trotuarul inundat de soarele orbitor de iulie, aspectul pe care îl ofeream trecătorilor era şi mai insolit. Uniformele noastre decolorate şi roase până la destrămare, dar cu epoleţi pe care străluceau nu stele comuniste, ci tresele ofiţereşti ale vechii Armate Regale Române, raniţele noastre din care atârnau blănuri rupte de cojoace şi căciuli (şi asta în luna lui cuptor), cizmele de bizon, grele şi largi, în care picioarele noastre slabe arătau ca nişte scobitori înfipte în măsline, toate acestea, confruntate cu decorul vestimentar „conformist-tovărăşesc” al trecătorilor, ne confereau o înfăţişare bizară şi vetustă de personaje căzute printr-un accident din tunelul timpului. Privindu-ne unul pe altul, am izbucnit în râs. Cu o îmbrăţişare care închidea în ea grei ani de pătimire împreună ne strânserăm cu putere la piept şi ne despărţirăm. Rămas singur acum în mulţimea care se uita la mine ca la urs, cu raniţa în spate, o pornii pe jos spre casă, încet, fără grabă, luându-mi inima în dinţi şi făcându-mi curaj să străbat fără lacrimă ţinutul cumplit al amintirilor. Era cartierul adolescenţei şi al începutului tinereţii mele.

P.S. “Eram copil când am plecat,/ Nici barba nu-mi mijise,/ Şi m-am trezit bătrân deodat’/ Trăit-am cu adevărat?/ Sau m-am pierdut în vise?” (Radu Mărculescu, „Copilul şi Vremea”)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.