Şaişpe

Vestea se întinde încet, doinit, ca şi cum ai călători, ostenit, dinspre Făget, ori dinspre Anina ori Moldova Nouă, spre capitala Banatului. Că, odată ce ai urcat mai sus de Dunăre sau ai coborât mai jos de Ardealul sudic, arădean, toate drumurile duc la Timişoara. Fie că te duci la facultate, la spitalul cu aeroport de elicoptere, la piaţa de legume sau la cea de vechituri din vremea Imperiului, destinaţia rămâne Timişoara. Aici ajung şi sârbii de la Vârşeţ, Novi Sad şi chiar Belgrad. Şi ungurii de la Gyula sau Kecskemét, dar mai rar, fiindcă ungurii au şi ei magazine, nu chiar ca mall-urile uriaşe din Temesvár, dar, oricum, mai ieftine. Au şi ştranduri cu apă călduţă, spre care pleacă timişorenii în weekend, fiindcă, dacă socoteşti banii pe benzină şi timpul pierdut la vama Cenad, tot ieşi mai ieftin şi mai relaxat decât în ţară. De fapt, la vama Cenad nu prea pierzi mult timp, fiindcă ofiţerii de poliţie şi vameşii sunt expeditivi şi pragmatici. Dacă vrei să o iei pe autostradă, constaţi că e singura care se leagă. Tronsonul românesc ajunge la Nădlac, ca şi cel maghiar. Coincidenţă unică, odată ce, prin restul ţării, avem fragmente care nu sunt legate decât, poate, de imaginaţia şoferilor care visează să ajungă de la Timișoara la Bucureşti cam în timpul în care ar ajunge la Viena, dar termină ziua de drum undeva pe la Tălmaciu.

Cum spuneam, vestea venea încet, ca şi cum ar fi adus-o Badea Cârţan, cel care s-a fost dus pe jos, pentru o jalbă grea, din Banat la Viena şi până la urmă o şi ajuns. “Ai auzit? Ni-s capitală europeană, bă!”, zice un tânăr care pare îmbătrânit subit, cu faţă vioaie şi par alb, lucrător cu instrumentele la Filarmonica Banatul. Cântă la ceva, dar nimeni nu mai ştie exact la ce. Masa e lungă şi bogată. Dincolo de ea sunt alte sute de mese, toate pline. Lumea vorbeşte tare, ca să se audă în vacarmul iscat de repetiţiile unei formaţii care urmează să cânte pe scena din faţa Operei. În fiecare seară cineva cânta în faţa Operei, aşa cum cântă şi în interiorul ei. Se cântă în draci şi în Parcul Rozelor, şi în Piaţa Unirii. Se cântă pe malurile Begăi, în timp ce caiace, canoe și schifuri trec rapid, într-o nesfârşită competiţie. Începe toamna, şi, odată cu ea, festivalurile de teatru, jazz, poezie. La sutele de terase se comentează, cu precauţie şi uşoară mândrie. Timişoara a fost aleasă a fi capitală culturală europeană în 2021. Adică acuşi. Dar să nu ne bucurăm prea repede. Banatul e un ţinut al managerilor, nu doar al poeţilor. Se comentează cine se ocupa de proiect. Cu cine. De ce. De unde. Cu ce şanse. Se discută consecinţele politice. Dacă primarul Timişoarei e liberal, înseamnă că liberalii au o şansă în plus la alegeri? O să se dea fudul? Ce rău ne paşte în această veste bună?

Timişorenii sunt păţiţi şi au învăţat să se bucure mai încet. O să fie de lucru. Ceea ce e bine. Dar, oare, cei care vor conduce lucrarea aceasta vor fi la înălţimea celor care lucrează? Fiindcă, se ştie, prin Banat mulţi meşteşugari sunt mai deştepţi decât directorii. Breslele lor s-au format cu secole în urmă, în vreme ce directorii s-au format, cu taxe mari, la şcoli mai firave. Întrebarea e, acum, câţi bani vor veni, câţi se vor fura şi cu cât mai rămânem ca să facem treabă. Formaţia de pe scenă se antrenează cu celebra melodie post-revoluţionară, numită „Timişoara”. Se întrezăreşte, în această întâmplare, un parcurs. O refacere progresivă a vechii identităţi interbelice, dar şi o consolidare a valorilor specifice oraşului: multiculturalism, libertate deplină a creaţiei, toleranţă religioasă, dezvoltare economică, preţuire a celuilalt. Preţ mare pus pe inteligenţă, mai ales dacă aceasta e asociată cu onestitatea, tenacitatea şi precizia. Se discută mult, în aceste zile, despre criteriile care au dus la acest rezultat. Nu se ştie exact care au fost. Dar, chiar dacă oraşele contracandidate în competiţie sunt de valoare sensibil egală, mai bune decât Timişoara în unele domenii, mai slabe în altele, cert este că Timișoara s-a asociat cel mai firesc ideii de interferenţă fecundă a culturilor şi civilizaţiilor şi, mai ales, celei de libertate. O ceartă care ar pune în confruntare patriotismele locale e absolut contraproductivă, cu mult sub nivelul de excelenţă al oraşelor româneşti finaliste.

Se înserează melodios, lumea bea o bere bine cumpănită, cu spumă retezată la timp, şi priveşte spre Vest. “Mai zi cum au cântărit ăia să aleagă Timişoara?”, întreabă o voce din spatele unei halbe proaspete. Se aprind reflectoarele care luminează Opera, clădirile imperiale ale centrului, sala de expoziţii inundată de culori, terasele şi Catedrala. Toboşarul bate repede. Spectacolul stă să înceapă. Deasupra rumorii, vechile ziduri tac, ciuruite de gloanţele mitralierelor din decembrie 89. Iar Timişoara devenise capitala libertăţii româneşti încă din 16.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.