Şanse irosite

L-am întâlnit pe Victor Ponta în 2009, în pregătirea programului USL pe educaţie, economie şi alte domenii, după ce conducerea social-democrată a fost schimbată. Pe atunci mai era grija de a gândi bine, cu contribuţia cât mai multor cetăţeni, ceea ce este de făcut. Am susţinut ideea alianţei social-liberale ca şansă de a scăpa de un regim retrograd şi de guvernele sale diletante (vezi şi volumul România actuală. O diagnoză, Eikon, 2011). Curând însă mi-am dat seama că însuşi Victor Ponta imprima preocuparea ca nu cumva liberalii să devină prea tari. De pildă, la educaţie şi cercetare pregătisem un program de reformă temeinic, căruia tot felul de trepăduşi îi adăugau chestiuni străine de temă. Am trecut faptul în seama stângăciilor de început.

Era evident că România avea de altceva decât de regimul lui Traian Băsescu, care o împingea, prin nepricepere şi apucături, în prăbuşirea din care nu s-a mai ieşit şi în care, din nefericire, unii se complac, socotind că aşa arată politica, economia şi justiţia în noua Europă. Erau mulţi amatori cărora le surâdea o şansă în acel regim şi care se iluzionau că o şi merită. Victor Ponta părea mai organizat şi promitea să tămăduiască nedreptăţile multor ani anteriori, începând prin a restabili veniturile angajaţilor şi a reface legătura politicii cu cetăţenii, încât l-am sprijinit. Speram în eradicarea autoritarismului grotesc ce se instalase şi în reluarea democratizării curate, trecând guvernarea de la palavragiii unei „drepte” ce parazita bugete la oameni devotaţi interesului public şi capabili să reducă sărăcia în care se zbat cei mai mulţi concetăţeni. „Alt fel de a face politică” – opus amatorismului şi clientelismului devenite curente – era, în definitiv, miezul programului USL.

În noul guvern m-am pus pe lucru. Aşa cum am anunţat la audierea în faţa comisiilor reunite ale parlamentului, este nevoie de restructurarea politicii externe prin aplicarea prevederilor Constituţiei (declaraţia publicată în volumul lui Romeo Couţi, România într-o lume în schimbare. Dialoguri cu Andrei Marga, Ecoul Transilvan, 2013, este mărturie). Legea fundamentală nu plasează nicidecum politica externă în proprietatea preşedintelui, cum înţelesese regimul. Intervenţia mea a fost, cronologic, cum se poate observa pe documente, prima luare de poziţie publică ce a readus discuţia la prevederile Constituţiei. Ea s-a legat de angajarea politicii externe, în cadrul UE şi NATO, pe ruta rezultatelor perceptibile – investiţii, cooperări mutual profitabile, înlesniri de circulaţie – în locul a ceea ce o domină până astăzi: ceremonial şi vorbe goale, lipsă de idei, mimetism. Bineînţeles că atacul din partea regimului a fost prompt, prin lansarea de năzbâtii felurite ale unor minţi exersate în manipulare.

Convenisem cu Crin Antonescu şi Victor Ponta să procedez la primenirea Ministerului de Externe, deschizând concursuri pe posturi într-o structură rămasă ocultă şi scoasă din discuţia publică până şi în zilele noastre. Nu mă impresiona argumentul că este vorba de „tehnicieni” ai politicii externe, căci rezultatele lor se văd şi acum cu ochiul liber: o ţară ocolită de investiţii, prea puţin căutată de vizitatori, care plăteşte din greu ceea ce alţii obţin fără bani, dependentă de delatori dinăuntru şi care adoptă măsuri după cum bate vântul. Deviza mea era schimbarea cât mai rapidă. Nu m-am gândit la mulţimea serviciilor din preajmă, căci nu aveam rude şi interese personale de acoperit – cum se petrec lucrurile în cazul multor demnitari. Nu mi-era teamă, căci nu aveam la activ ceva de care să mă feresc. ştiam mai bine ca oricare din jur – iar mărturie stau nu spusele, ci scrierile mele – ce este de făcut pentru România. De aceea, cei doi lideri au sprijinit demersurile mele, iar Victor Ponta a mărturisit la întâlnirile săptămînale ale liderilor USL că l-a surprins determinarea noii abordări, începând cu aplicarea hotărârii Parlamentului din iunie 2012, ca la Consiliul European să participe, în funcţie de probleme, prim-ministrul sau preşedintele.

Câteva praguri s-au putut pregăti imediat. Ministrul german de Externe m-a invitat să particip la grupul de reflecţie pentru reforma instituţională a Europei unite. Reprezentanţi americani, chiar Secretarul de stat, au sugerat pregătirea unei vizite la Washington DC, în toamna lui 2012, pentru sporirea investiţiilor americane şi discutarea renunţării la vize. Ministerul de Externe de la Moscova a comunicat disponibilitatea de a discuta cooperarea, inclusiv chestiunea tezaurului (aşa cum un prestigios istoric de la Bucureşti a şi semnalat într-o carte recentă!). Cu ministrul turc urma să ne întâlnim în Transilvania pentru a pune la punct o agendă proaspătă de cooperare. Ministrul de Externe al Franţei s-a declarat dispus să vină la Bucureşti pentru a impulsiona cooperarea. Cu Israelul s-a convenit o agendă ambiţioasă de acţiuni mutual benefice. Şi multe altele.

A venit decizia celei de a doua suspendări a preşedintelui, care, paradoxal, a creat o precaritate în USL ce nu a mai putut fi vindecată. Precizez că am fost adeptul mersului legal până la capăt. Era vorba, în definitiv, de înlocuirea în funcţie a unei persoane pe care cetăţenii, în copleşitoare majoritate, voiau să o vadă plecată de la decizii. Curtea Constituţională nu negase că preşedintele a depăşit limitele Constituţiei. În întreg procesul demiterii preşedintelui nu s-a încălcat nicidecum statul de drept, cum perorează unii, fără nici un argument.

Patru întrebări rămân însă şi acum deschise: 1. De ce Crin Antonescu a fost paralizat în rolul de preşedinte interimar? I-am propus să facem un turneu la Berlin şi în alte capitale, dar nu s-a arătat interesat; 2. De ce nu s-a luat în considerare adresa venită atunci de la Institutul de Statistică ce arăta, pe baza ultimului recensământ, că populaţia României scăzuse mult, iar în listele de vot puteau să fie mult sub 16 milioane de persoane? 3. De ce unii miniştri afirmau, înainte de referendum, chiar în întâlniri cu reprezentanţii altor ţări, că „suspendatul se întoarce”? 4. Cine l-a autorizat pe ministrul Justiţiei să declare că va schimba judecători la Curtea Constituţională, declaraţie ce avea să compromită imaginea acţiunilor legitime şi legale ale USL? Explicaţia prin „presiunea externă” nu dispune de fapte sigure şi rămâne, orice s-ar spune, speculaţie.

Nu stărui aici asupra întrebărilor spre a nu lungi textul. Formulez doar observaţia că, treptat, Victor Ponta s-a conturat ca aventurier, grijuliu să-şi păstreze şanse rămânând în graţiile cuiva şi preocupat nu atât de valori, cât de propriul traseu. De aici au venit, cred eu, „surprizele” pe care avea să le ofere. Este vorba de nefolosirea unei majorităţi parlamentare de vis pentru a face reformele de care a fost şi este nevoie stringentă; de proasta concepere şi administrare a justiţiei; de confuza raportare la exponenţii Uniunii Europene; de incapacitatea de a duce până la capăt vreun proiect; de păstrarea legislaţiei moştenite de la un regim nefast; de aşteptarea ca procuratura să schimbe reprezentarea partidului său; de tropismul aranjării cu cei care îl detestau; de eliminarea dezbaterii din partid şi penalizarea rivalilor.

Ruptura mea cu Victor Ponta a devenit efectivă în preajma vizitei în China. Ca ministru, am conlucrat cu experţi şi am reelaborat lista obiectivelor de cooperare dintre România şi China, mai cu seamă a celor investiţionale. Am considerat că în situaţia ţării noastre şi în contextul ascensiunii globale a Chinei, al revenirii Rusiei şi al urcării Turciei la rangul de putere regională, o politică externă chibzuită include – precum în alte ţări (Germania, Franţa, Polonia etc.) din Uniunea Europeană şi NATO –, folosirea oportunităţilor cooperării cu China, cu Rusia, cu ţări pe ale căror pieţe România avea şanse de a opera cu profit şi al căror capital pentru investiţii era disponibil. Pledez şi acum pentru aceasta. Am fost onorat de ministrul de Externe al Chinei cu invitaţia de a avea o discuţie la Beijing, pentru a relansa cooperarea. Onoarea a fost amplificată de faptul că noul preşedinte chinez Xi Jinping a înscris în agendă primirea mea. Prim-ministrul Coreii de Sud, de asemenea. În această situaţie, Victor Ponta mi-a cerut să anulez vizita ce fusese deja stabilită pe zile, ore, cu primirile şi acţiunile corespunzătoare, inclusiv la nivelul cel mai înalt.

I-am replicat degeaba prim-ministrului că nu se anulează o vizită de o asemenea importanţă. Mi-am dat seama că dorea să fie cel care merge în China şi că este sub presiunea amicilor săi, care voiau, ca mulţi alţi veleitari, să facă politică externă, ca şi cum aceasta le revenea dintotdeauna pe Pământ. Din păcate, Victor Ponta a pus în paranteză propriul partid şi a umplut guvernul, la rândul său, cu diletanţi – ceea ce s-a putut şi se poate vedea cu ochiul liber.

La despărţirea de Crin Antonescu – a cărui renunţare din partea PNL la Externe, la Justiţie, la alte ministere nu am înţeles-o – i-am spus: „cu aceasta începe sfârşitul şi pentru cei care conduc USL!”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Momentul acela nu a fost nicidecum cauza (pe care am explicat-o în articolul De ce s-a rupt USL?, din „Cotidianul”, 15 iunie 2014) a ceea ce a urmat, dar a semnalat o fisură, care s-a adâncit necontenit. În fapt, se angajase o schimbare necesară şi curajoasă a puterii politice, dar cei doi, care o conduceau, erau atunci depăşiţi de roluri. Societatea aştepta o politică de viziune, axată pe schimbare, dar s-a ajuns repede la vechea politică a “aranjamentelor” în culise.

Toate acestea sunt verificabile. Precizarea nu este de prisos, căci, din nefericire, nu numai că minciuna a devenit, cum spune George Şerban (Lying: Man’s Second Nature, New York, 2001), a doua natură, dar, la Carpaţi, ea e rostită astăzi cu pompă, senin. Fireşte, nu trec cu vederea un fapt: Victor Ponta nu este sub nivelul celor care l-au precedat îndeaproape în funcţie. De aceea, nu este nicidecum soluţie recuperarea celor răspunzători de împingerea ţării în cea mai gravă criză a erei moderne, cum se încearcă acum. România ar proceda înţelept dacă nu s-ar încărca din nou cu sursele eşecurilor şi balastul ultimei decade. În definitiv, chiar nimeni nu răspunde de starea precară a economiei, de scăderea dramatică a efectivului lucrătorilor, de recordul emigrării, de desfigurarea instituţiilor, de suferinţele cetăţenilor, de amplificarea corupţiei, de scăderea prestigiului şi de alte caracteristici funeste ale ultimilor zece ani?

Acum însă când, în virtutea uzurii şi a unor paşi greşiţi, se apropie întoarcerea paginii cu Victor Ponta în prim-plan, trebuie privită mai în profunzime situaţia puterii. Ar trebui explicat faptul că România a îmbrăţişat vârtos ultimul sau penultimul loc în Europa comunitară, cu puţine şanse ca cineva să i-l ia în anii ce vin. De ce guvernele recente ale României sfârşesc lamentabil – cel al lui Victor Ponta cu degringolada instituţională şi o economie plină de handicapuri, în pofida unor indicatori superficiali şi ai salutarei măriri de venituri! – şi de fapt în ridicol? De ce nu se leagă aproape nimic sau prea puţin? De unde vine incapacitatea de a pune această ţară pe direcţie prin investiţii, democraţie demnă de nume şi normalizarea instituţiilor?

Răspunsul meu are trei componente: România actuală plăteşte costurile pentru urcarea la decizii a celor slab pregătiţi, pentru eludarea continuă a meritocraţiei şi pentru alergia la pluralism şi la concurenţa abordărilor. Direct spus: în ţară, ca oriunde în lume, problema este administrarea, dar administrarea României are probleme de pregătire profesională şi de civism, înainte de a le avea pe cele politice, sau, dacă se vrea, are problema politicii faţă de valorile reale, profesionale şi civice din societate, înaintea altor probleme. De aceea ajung la decizii aventurieri – Victor Ponta nu este nicidecum primul şi, pe cât se întrevede, nici ultimul – care nu sunt în stare să conceapă un proiect pentru societate, nu prea ştiu de răspunderea civică, nu au idee de valorile ferme, nu pot organiza o echipă de lucru şi înţeleg politica drept simplă combinaţie de găselniţe şi aranjamente. O combinaţie nesfârşită pentru propria căpătuială, până când se încurcă ei înşişi în plasele ţesute!

România nu numai că şi-a înlăturat oamenii capabili să conceapă democraţia, dar a adus la decizii persoane care nu au alt merit decât acela că au fost în preajmă la întocmirea listelor. Emblematic, unul s-a legat de un copac în curtea sediului central al unui partid ce venea la guvernare, protestând că nu era în vizor, încât a devenit apoi parlamentar, ministru etc. cu vârf şi îndesat. Invers, un excelent specialist din Timişoara, folosit apoi de instituţii americane, a stat de o parte pentru ca cei mai slabi din promoţia sa de ingineri să nu-l atace la televizor, el fiind un absolvent şi un specialist strălucit. Ca ministru, am susţinut numirea la Educaţie în2012 acelui mai competent pedagog din ţară, de la Iaşi; nu era nevoie însă de cei mai buni. Fiind de departe numărul unu în educaţia preuniversitară, un specialist din Bucureşti lucrează de ani buni la Naţiunile Unite (unde face reforme în diferite ţări!), căci la noi nu este nevoie de specialişti autentici. Putem da, fiecare, exemple de valori ignorate, nefolosite, uitate, ca să nu vorbim de cele terfelite de neisprăviţi.

Pe meleaguri carpatine, alternanţa la conducerea instituţiilor – care este firească – este înţeleasă prea des ca plasare a unor mediocri la decizii. Doar să fie „mediocrii taberei potrivite”! Din nefericire, România îi ocoleşte pe cei care pot face ceva sau îi face dependenţi de tot felul de nulităţi. Nu s-au găsit, pentru că nu s-au căutat, mecanismul de selecţie şi reglementările care să prevină situaţia, măcat atât cât reuşesc alte ţări.

Promovarea meritocraţiei, ce se discută astăzi în principalele democraţii, este socotită pierdere de timp. Prevalează, se pare, maxima unui consilier – „altădată au fost alţii la butoane, iar acum am ajuns noi, încât lăsaţi-ne în pace!”, ca şi cum luarea deciziilor de interes public s-a privatizat. Am privit cu respect faptul că, de pildă, Adrian Năstase şi Vasile Lupu erau, la absolvire, şefi de promoţie la Drept, sau că Alexandru Athanasiu avea o cultură pusă la punct. Sunt citabile şi alte exemple. Desigur, nu este totul să fii şef de promoţie sau cultivat pentru a decide adecvat. Dar cel care a cheltuit multe ore în bibliotecă şi laborator rămâne, totuşi, incomparabil mai bun decât diletantul voios ce devine demnitar având ca bază agitaţia în partide sau părinţii suspuşi, căruia i se confecţionează, la nevoie, doctorat, carieră universitară sau diplomatică, CV-ul sonor şi tot felul de alte proptele! Toţi cetăţenii sunt egali, dar de aici nu rezultă că fiecare poate fi la orice oră demnitar!

Lărgind discuţia, ce ar fi dacă s-ar examina şi la noi baza profesională a celor care luptă să-i conducă pe alţii? Dacă s-ar vedea că mulţi supranumiţi „intelectuali” sau „experţi” sau „cunoscători în materie” au performanţe eventual orale? Dacă s-ar vedea că unii au ajuns profesori după numirea în funcţii de demnitari (ceea ce este interzis în ţările civilizate!)? Dacă s-ar vedea că, din nou, multe „figuri reprezentative” nu pot pune pe masă, dincolo de sinteze făcute de alţii, vreo carte cu vederi proprii?

Se spune că am intrat în societatea competiţiei, dar competiţia sperie. Trec peste faptul că Parlamentul, întruchipare a puterii poporului în orice democraţie, este sub atac ca instituţie. Din tripartiţia puterilor – legislativă, executivă, judecătorească – a rămas deocamdată amintirea. Se dezvoltă pe nesimţite presiunea ca cetăţenii să tacă! Congresele partidelor s-au redus în ultimii ani la tămâierea liderilor. Dezbaterea publică, câtă are loc, este colonizată de sofisme. Pluralismul pare să incomodeze, chiar dacă se ştie de mult că doar o Românie pluralizată politic dă rezultate. Şi că într-o societate matură este nevoie de unitate de acţiune, dar nu se poate pretinde unitate de idei, de evaluări, de aspiraţii! Pe ultima, democraţia efectivă o face nerealistă, din capul locului.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.