Scrisoare deschisă Doamnei Ministru al Culturii, Corina Şuteu

Mă adresez dumneavoastră, în acest mod, în vederea îmbunătăţirii legislaţiei de protecţie a patrimoniului imobil, a celui arheologic cu precădere. O fac mai cu seamă pentru că, imediat după 1990, mi-am rezervat o parte din timp pentru a studia legislaţia specifică din Franţa, landurile germane şi Marea Britanie. De-a lungul activităţii mele de cercetător am avut posibilitatea să apreciez nevoia unor principii juridice ferme şi bine conturate care să elimine arbitrarul din soarta patrimoniului arheologic.

Voi începe repetând o banalitate – patrimoniul arheologic este esenţial şi definitoriu pentru existenţa umanităţii (Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic, Londra, 1969, preambul; Convenţia de la Malta, 1992, art 1,2.1) – uitată de cele mai multe ori la noi! într-o ţară unde sursele epigrafice şi literare sunt limitate şi lipsesc pentru lungi perioade istorice.

Pentru a trece la o reală protecţie a patrimoniului arheologic se impune recunoaşterea realităţii că o parte însemnată a vestigiilor activităţii umane de pe teritoriul României pe parcursul mileniilor este încă necunoscută. Legislaţia trebuie să cuprindă măsuri de prevenire a oricărei posibi­lităţi de distrugere a patrimoniului arheologic necunoscut.

Grigore Tocilescu, un enciclopedist în adevăratul sens al cuvântului, a pus piatra de temelie pentru o cercetare ştiinţifică modernă în arheologie. S-a preocupat de recuperarea informaţiilor locale şi a bătut cu pasul cea mai mare parte a teritoriului pentru a înregistra topografic cele mai semnificative urme antice. A efectuat cercetări performante, alegându-şi de fiecare dată colaboratori de cea mai înaltă pregătire. Într-o oarecare măsură, şi elevii lui Pârvan au continuat o activitate de teren pentru identificarea şi cercetarea unor situri, în general, deja semnalate. În perioada postbelică nu a avut loc o preocupare susţinută pentru a se identifica şi cartografia patrimoniul arheologic.

La iniţiativa savanţilor care s-au dedicat arheologiei, în cadrul Academiei Române, s-a creat Comisia Naţională de Arheologie – CNA, care avea menirea să ghideze cercetarea arheologică din ţară. Din păcate, comandamente politice au avut prioritate în faţa principiilor unei cercetări cu viziune pe termen lung. Totuşi, până spre sfârşitul epocii Ceauşescu, Comisia Naţională de Arheologie avusese un rol benefic în ceea ce se poate numi coordonarea cercetării arheologice, chiar dacă hotărârile ei primeau adesea un rost subliniat subiectiv. Soarta rezervată Academiei Române şi chiar şi createi Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice a dus treptat la subfinanţarea activităţilor CNA, şi prin finanţarea anuală a Adunării Generale a Arheologilor de către muzee, la trecerea acesteia de facto în subordinea Ministerului Culturii.

Toate Convenţiile europene şi mondiale subliniază nevoia de a educa populaţia să îşi recunoască şi preţuiască valorile patrimoniale, ca să se poată dezvolta în parametrii propriei identităţi.

Trebuie să subliniez că la noi este nevoie să propunem chiar celor implicaţi în activităţile de protecţie a patrimoniului nu numai să studieze prevederile acestor Convenţii, dar să şi le însuşească şi să le respecte în activitatea zilnică (mai cu seamă Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic, La Valletta, 1992, art 2 şi 3).

Nu trebuie uitat că în România, după o jumătate de secol de totalitarism, sunt puţini cei ce au obişnuinţa de a gândi şi a avea responsabilitatea acţiunilor proprii.

Până în 1990, din cauză că s-a acceptat ca implacabilă decizia politică, nu s-a întreprins nimic pentru a impune salvarea in situ sau cercetarea unor situri de cea mai mare importanţă. (Dierna romană – Orşova, municipium Ampelum – Zlatna. Canalul Dunăre Marea Neagră a distrus prin excavare sau acoperire cu pământ excavat cetăţi şi castella de pe cele două sisteme de fortificaţie -“Valurile lui Traian”, necercetate).

Deşi din 2000[1] există prevederi legale explicite, numărul distrugerilor cu voia Comisiei Naţionale de Arheologie a crescut. Indiferent ce descoperiri s-au obţinut prin cercetările preventive, nu s-a impus schimbarea proiectului pentru a se proteje situl (Ex. Aşezarea quasi urbană de la Şibot). CNA a acceptat cercetări preventive în situri de categoria A şi de importanţă naţională excepţională cu scopul ca terenul să fie “redat activităţilor umane curente”. Aceste acte, care încalcă prevederile Ordonanţei 43/2000 cu modificările ulterioare, dar mai cu seamă prevederile europene, cea mai recentă şi explicită fiind Convenţia Faro (art 10, b,c), pun sub semnul întrebării profesionalismul şi deontologia celor care au compus CNA în ultimii cinsprezece ani (vezi şi Vitalie Josanu, Declasarea monumentelor istorice, http://www.medievistica.ro/pagini/monumente/texte/starile/observatii_juridice/observatii_juridice.html).

Comisia Naţională de Arheologie în forma primită ca urmare a modificării Ordonanţei 43 în 2001 nu mai răspunde sarcinilor pe care le ridică existenţa unui patrimoniu arheologic bogat şi încă puţin cunoscut, cel nereperat fiind expus prin amplificarea lucrărilor constructive la distrugeri permanente. Începând din 2001, progresiv, Muzeul Naţional de Istorie a devenit factorul prin care MC dirija cercetarea arheologică. Principial, muzeografii au rostul de a face altceva decât cercetare arheologică; doar la noi fiecare muzeu face propriile cercetări arheologice pentru a-şi spori patrimoniul mobil. Majoritatea muzeelor noastre nu răspund nevoilor muzeografiei moderne; expoziţiile, cu rarissime excepţii, nu satisfac nici nevoile ştiinţifice ale cercetării şi nici nevoile marelui public de a cunoaşte semnificaţia pieselor din vitrinele muzeelor…

Cercetătorii muzeelor ar trebui să facă ceea ce fac în toată lumea – studii aprofundate privind patrimoniul mobil şi modalităţile cele mai bune de a-l pune în valoare, ca exponate.

Preponderenţa muzeografilor ar putea fi o scuză că au avut loc distrugeri ale unor situri excepţionale, membrii CNA mulţumindu-se cu rapoarte de săpătură şi o cantitate de artefacte pentru colecţiile muzeale…

Criteriile de numire a membrilor CNA, ca şi ai CNMI sunt la latitudinea MCC şi a funcţionarilor săi. În acest fel se elimină orice independenţă în hotărârile celor două comisii care ar trebui să acţioneze absolut responsabil şi numai în scopul protejării Patrimoniului Cultural National.

O simplă accesare a ordinii de zi a şedinţelor CNA pe site-ul cimec.ro dă imaginea superficialităţii activităţii acesteia. Este practic imposibil ca în cursul unei şedinţe să se ia la cunoştinţă efectiv despre subiectele în discuţie, ca hotărârile să nu fie luate la întâmplare sau în necunoştinţă de cauză. Câtă greutate au cele cca 130 decizii luate de membrii CNA în 26 februarie 2016? Şedinţa din 1aprilie 2016 aavut de răspuns la un număr de cca 150 solicitări de cercetări de teren şi preventive, avizarea a două proiecte de restaurare şi apobarea a două PUD pe teritoriul oraşului Alba Iulia; avizarea exproprierii ariei ocupate de thermae de la Mălăieşti, şi avizarea soluţiei de protejare provizorie a donjonului descoperit la Timişoara în 2009. Nu mai puţin important era punctul referitor la propunerile pentru noua CNA. Ca fost membru al CNA ştiu că nu există o prealabilă informare a membrilor Comisiei. Rapoartele de săpături nu sunt repartizate celor de strictă specialitate ca aceştia să poată formula o opinie obiectivă asupra modului în care a fost făcută cercetarea şi cum s-a răspuns nevoii de a cunoaşte problemele puse de situl cercetat.

Această privire sumară asupra situaţiei în cercetarea arheologică are ca scop să pună în evidenţă necesitatea stringentă de a se schimba legislaţia, în principal pentru a se reorganiza Comisia Naţională de Arheologie şi de a o transforma în forul suprem de definire a politicii naţionale în domeniul arheologiei. (Recommendation UNESCO, New Delhi, 1956 art. 6,a; Carta ICOMOS de la Lausanne, 1990, art, 2 al.2). Ca să devină cu adevărat autoritatea definitorie, CNA ar trebui să revină sub egida Academiei Române, să fie autonomă, cu persona­litate juridică, fiind un organism intermi­niste­rial: Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Minis­terul Dezvoltării, Ministerul Transporturilor şi Construcţiilor, Agenţia Naţională pentru Turism, Ministerul Economiei şi Industriilor, Ministerul Tineretului, Ministerul de Externe. Toate aceste ministere sunt sub o formă sau alta implicate în protecţia, conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural, al celui arheologic în special şi va fi necesar să îşi propună alături de MCC să elaboreze strategia comună privind soarta patrimoniului cultural. CNA trebuie să militeze în permanentă ca statul să-şi respecte responsabilităţile privind protecţia PA. Teritoriul naţional ar trebui divizat în districte arheologice, cu câte un director de specialitate, care conduce o comisie a respectivului district; comisiile alcătuite din arheologi ar fi menite să urmărescă în teritoriu situaţia siturilor şi monumentelor, să supervizeze lucrările de conservare, consolidare, restaurare din district pentru ca ele să fie în conformitate cu proiectul aprobat de CNA şi CNMI.

În acest mod, CNA va putea controla în teren situaţia monumentelor şi să aibă cunoaşterea reală a situaţiilor din toate districtele. CNA având un buget propriu, alcătuit prin atribuirea unei cote din buge­tele ministerelor implicate în protecţia monumentelor arheologice, având un secretariat permanent, va lucra pe comisii de specialitate, ţinându-se cont de criteriul acoperirii teritoriale. Pentru a acoperi masa imensă de probleme, CNA ar trebui să aibă 35 de membri – arheologi aleşi în funcţie de acti­vitatea ştiinţifică şi probitatea profesională: directorii de districte de arheologie şi specialişti – cel puţin câte doi de fiecare specialitate. Membrii CNA trebuie să provină din cercetare, din învăţământul superior şi din muzee cu specific de arheologie.

Strategia Ministerului Culturii şi patrimoniului Naţional (http://cultura.ro/page/267) acordă primordial patrimoniului arheologic calitatea de potenţial factor de dezvoltare a turismului cultural. Ca inspirator al seriei de simpozioane Trasee Turistice şi Istorice începând din 1994[2] care şi-au propus să dezbată împreună cu autorităţile locale tocmai valoarea patrimoniului arheologic în peisajul local, ca factor de dezvoltare durabilă prin turismul istoric, pot să fiu recunoscătoare că s-a înţeles acest principiu al valorificării cercetărilor arheologice.

Dar să absolutizezi acest principiu atunci când propui finanţarea prioritară a şantierelor arheologice în funcţie de desfăşurarea unui turism de calitate cât mai ridicată (Strategia III,C.3.a şi III C.3.b) este chiar periculos. Primordial trebuie să rămână criteriul ştiinţific – patrimoniul arheologic are calitatea să lămurească fenomene şi aspecte ale istoriei din preistorie până recent, pe care doar astfel le putem elucida. Cercetătorii din institutele Academiei Române, universităţi şi muzee trebuie să facă o evaluare nefardată a situaţiei cunoştinţelor noastre în fiecare domeniu de cercetare şi pe baza acestei evaluări să se redacteze SUB EGIDA ACADEMIEI ROMÂNE STRATEGIA în cercetarea arheologică.

Rostul unei CNA reformate ar trebui să fie acela de a evalua, în comisii de specialitate, faza în care se află cercetarea, problemele deficitare şi să preconizeze modalităţile de a răspunde eficient acestor probleme de bază. Nu există o contradicţie între nevoile cercetării istorice fundamentale şi cele de punere în valoare muzeistică prin turism cultural a rezultatelor. Trebuie să primeze însă aspectul ştiinţific.

Un prim pas spre o alegere coerentă din punctul de vedere ştiinţific al siturilor în care să se desfăşoare săpături arheologice se va putea face pe baza inventarierii siturilor arheologice (Strategia III.C.1) dacă se va avea în vedere şi finanţarea unor programe de analiză a peisajelor culturale pe baza studiilor aerofotogrametrice (Strategia, III, C.3.b-gradul de coerentizare). Cercetarea aerofotogrametrică sistematică a întregului teritoriu naţional (neglijată şi în aceşti ani în care nu mai există restricţii (de securitate) în folosirea acoperirilor fotografice şi satelitare) va putea completa neîntrerupt acest inventar şi va permite cercetătorilor să estimeze care sit, pentru care epocă, va răspunde mai eficient întrebărilor istorice esenţiale, pentru a fi cercetat şi pus în valoare muzeistică.

Studiul peisajului cultural specific diferitelor regiuni va scoate la lumină dezvoltarea succesivă a societăţii omeneşti în funcţie de mediul specific şi totodată va permite turism cultural cu obiective multiple şi diverse ca epocă şi aspect.

Tot ce am scris până acum este suficient pentru a susţine că esenţială în reformularea articolelor din legea patrimoniului arheologic este protecţia patrimoniului arheologice clasat sau nereperat. Regimul juridic general al descoperirilor şi al cercetării arheologice este doar o consecinţă a nevoii de a legifera protecţia patrimoniului arheologic. Se uită prea adesea că există din 1956 (nu mai citim lucrări esenţiale mai vechi, căci le considerăm depăşite…) recomandările UNESCO de la New Delhi privind principiile internaţionale de aplicat în domeniul săpăturilor arheologice, care răspund celor mai multe probleme ivite în ţara noastră de-a lungul ultimilor decenii. Dar nu am luat în considerare nici concluziile[3] Colocviului de la Cracovia, 1991, la care România a luat parte şi nu a considerat necesar să pună în operă măsurile ce au reieşit ca urmare a dezbaterilor.

Descărcarea de sarcină arheologică, prin care se desfiinţează juridic un sit arheologic, va trebui să fie prin lege o măsură extremă şi nu regula (Convenţia de la Malta, 1992, art 5 şi mai ales 5. II.a).

Nu în ultimul rând, schimbările în legislaţie trebuie să precizeze principiile de bază pentru reconstrucţie şi de restaurare. Exemplele pe care le putem aduce ca efectuate în ultimele două decenii sunt în general cazuri ce relevă cum NU trebuie făcute lucrările de restaurare şi reconstrucţie. Aceste lucrări au fost efectuate, în lipsa unor adevăraţi specialişti, de firme care au folosit materiale nepotrivite structurilor arheologice abordate[4]. Cimentul continuă să fie folosit în conservarea structurilor romane!

Am luat la cunoştinţă de existenţa unui proiect de reconstruire a unei părţi din capitala Daciei – Ulpia Traiana Sarmizegetusa (http://www.realmofhistory.com/2016/07/13/ancient-roman-capital-dacia-restored/). Este desigur şi această posibilitate de a reconstrui monumentul antic peste vestigii, folosnd piesele disparate descoperite (anastiloza). În genere, se preferă formule uşoare care să nu afecteze autenticitatea vestigiilor şi să permită accesul oricând la ceea ce s-a conservat de-a lungul mileniilor. Se pune însă întrebarea ce calitate are proiectul şi cine a putut controla această calitate. După câte se pare este un proiect creat la iniţiativa Muzeului Civilizaţiei Dace şi Romane de la Deva în scopul de a se “eficientiza” turismul. Întrebările sunt ridicate în faţa propunerilor de reconstruire puse pe internet.

Unul din principalele obiective pentru programele de colaborare ale Ministerului Culturii cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării ar trebui să fie sporirea numărului de arhitecţi specializaţi în arhitectură antică şi restaurare de monumente deoarece se impune un volum mare de cunoştinţe şi respectarea normelor europene în domeniu (Carta de la Veneţia, art.2 şi 9, 15 şi 16).

Şi acum, dar nu în ultimul rând, despre codul patrimoniului. O primă observaţie ce se impune este că la redactarea propunerilor, principiilor Codului, rostul cercetării ca fundament al oricărei acţiuni de protejare şi conservare a Patrimoniului Cultural a fost doar subînţeles în principiul VII Protejarea patrimoniului cultural presupune un complex de acţiuni care necesită înaltă specializare.

Plecând de la cercetarea ce stă la baza recunoaşterii fiecărui element constitutiv, fie el patrimoniu construit, patrimoniu mobil sau spiritual, pentru a fi inventariat, clasat şi până la cercetarea care stă la baza punerii acestora în valoare şi alcătuirea unui program de administrare pe termen mediu şi lung, nu se poate trece peste munca migăloasă de cercetare ştiinţifică.

Din detalierea celor zece principii trebuie să remarc absenţa referinţelor la patrimoniul arheologic, care prin specificul său – se face cunoscut doar prin cercetări arheologice nedestructive sau săpături – trebuie să se bucure de un loc bine definit în acest Cod al Patrimoniului şi să fie introduse şi reglementările europene privind acesta (déjà pomenite).

Sper ca printr-o colaborare mai directă a grupului de redactare a Codului cu institutele de cercetare şi cu Academia Română activitatea de protecţie a patrimoniului să fie mai eficientă şi să poată fi comparabilă cu cea din ţările europene.

Sper că cele scrise, urmare a unei experienţe de aproape jumătate de secol de cercetare arheologică, se vor bucura de atenţia dumneavoastră.

Cu toată consideraţia,

Ioana Bogdan Cătăniciu

25 iulie 2016

[1] Modificată ca lege în 2001, în 2003 şi în 2006 fără să fie în fapt îmbunătăţită vezi Ioana Bogdan Cătăniciu, Succesivele Modificari ale Ordonanţei 43/2000 şi Protecţia Patrimoniului Arheologic, în Anuarul institutului de istorie Gh. Bariţiu, de accesat http://www.humanistica.ro/anuare/2007/Anuar%20Humanistica_V_2007/art16Cataniciu.pdf

[2] Primul simpozion a avut loc la Neptun în 1994 şi lucrările lui au fost publicate: Trasee Turistice şi Istorice, Hanns Seidel Stieftung şi Academia Română, sub redacţia I.Bogdan Cătăniciu, Bucureşti, 1995 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.