Scrisoare deschisă Domnului Preşedinte al României

Stimate Domnule Preşedinte,

Decenii de-a rîndul, România comunistă s-a străduit să-şi construiască o reputaţie detestabilă în lumea largă. Nu exista, pe atunci, obsesia imaginii şi nu se cheltuiau sume considerabile pentru elaborarea unor concepte care, în cele din urmă, nu servesc la nimic.

România lui Gheorghiu-Dej şi a lui Ceauşescu – în ciuda a ceea ce cred astăzi prea numeroşii nostalgici ai acelor vremuri – era privită ca un stat nociv în care nu se putea avea nici o încredere. Să nu ne înşele desele vizite în străinătate ale secretarului-general al PCR! Sînt destule mărturii din care aflăm că era privit ca un gunoi, bun doar pentru a juca rolul de intermediar al inconstantelor şi inconsistentelor jocuri ale Occidentului cu Moscova.

Spionajul, dezinformarea, agresiunile de tot felul, infiltrările, răpirile şi, nu în ultimul rînd, matrapazlîcurile financiare – iată prin ce se prezenta lumii România comunistă.

În ciuda tuturor acestor mizerii, valul de simpatie care s-a ridicat în decembrie 1989 în favoarea României e greu de descris. Cine, în capitalele apusene, s-ar fi gîndit atunci că dispariţia lui Ceauşescu nu însemna şi dispariţia aparatului pe care regimul îl construise vreme de 45 de ani? Oricine îndemna, în acele momente, la prudenţă era privit ca o pasăre de rău augur. Din păcate, România s-a grăbit să dea dreptate celor care se îndoiau. Noua conducere a ţării părea să nu aibă alt scop decît distrugerea capitalului emoţional adunat în doar cîteva zile.

Trec peste nenumăratele minciuni prin care s-a încercat intoxicarea presei străine în prima perioadă de după 22 decembrie 1989. Efectul lor se mai simte şi astăzi. Dar scoaterea aproape instantanee din umbră şi aşezarea într-o funcţie oficială a generalului Mihai Caraman, omul a cărui reţea de spionaj destabilizase grav politica NATO în anii ’60, o fi produs oare o impresie pozitivă noilor parteneri ai României? Ştiu, pe de altă parte, cu cîtă răceală a fost primit Ion Iliescu la Paris, unde-şi făcea prima vizită oficială tocmai după sinistra mineriadă. Despre cohorta de personaje al căror trecut se ascundea într-o ceaţă propice şi care s-au constituit instantaneu în noua „clasă politică” românească nu se poate spune decît că au produs fără întîrziere un durabil efect repulsiv.

Mă opresc la aceste exemple, pentru că dacă aş enumera toate acţiunile României împotriva ei însăşi această scrisoare s-ar transforma în carte. Rămîne însă un domeniu despre care cred că trebuie vorbit mai pe larg.

În septembrie 1947, cînd a preluat conducerea Ministerului Afacerilor Externe, Ana Pauker i-a aruncat pe drumuri sau în închisori pe toţi vechii diplomaţi ai României, înlocuindu-i cu o echipă de activişti înrăiţi, puşi imediat în subordinea Securităţii. Activitatea care, printr-un abuz grotesc, continua să fie numită „diplomaţia românească” se desfăşura într-o fortăreaţă ferecată cu şapte lacăte. Începea astfel o catastrofă care nu s-a încheiat nici în zilele noastre.

De atunci şi pînă în 1989, diplomaţii români au atras nu numai aspura lor, ci şi asupra ţării neîncrederea şi dezgustul celor cu care intrau în contact. Ambasadele României erau cazărmi în care nici unui străin, fie el şi oficial, nu-i făcea plăcere să pătrundă. Funcţionau acolo reţele de spioni şi de satrapi ai Securităţii pe care nimeni nu avea poftă să-i frecventeze. (Un singur exemplu: românul care, în 1981, a căzut cu un cuţit înfipt în spate de la fereastra Ambasadei din Paris, despre care, într-un moment de umor macabru, s-a pretins că se sinucisese, dar al cărui caz nu a fost niciodată elucidat.)

În această nemişcare se aflau lucrurile cînd a intervenit schimbarea din 1989. Ministerul Afacerilor Externe a purces atunci la o stranie primenire. Din cîte îmi spunea – îngrozit – Alexandru Paleologu, proaspăt numit ambasador la Paris, Dumitrescu pleca în grabă de la Madrid şi ajungea drept Popescu la Atena, sau Vasilescu părăsea Copenhaga pentru a deveni Ionescu în drum spre Roma. Această operaţiune Phœnix nu avea decît un singur scop: să mascheze faptul că Ministerul Afacerilor Externe refuza orice reformă şi că nimeni nu i-o putea impune.

Vreme de 45 de ani, diplomaţii români au proliferat în cerc închis – şi, dacă n-aş şti că ştiinţa respinge noţiunea generaţiilor spontane, acesta e termenul pe care l-aş folosi. În 2005-2006, în calitate de director la Institutului Cultural Român de la Paris, depindeam administrativ de Ministerul Afacerilor Externe. Curios, îi întrebam pe funcţionarii cu care aveam de-a face de cînd lucrau acolo. Răspunsul era aproape sitematic acelaşi: „După 1990!”. Ceea ce nu era adevărat decît în foarte puţine cazuri. Această fereală mi se pare şi azi cît se poate de elocventă.

După 1990, nici un diplomat nu a fost dat afară din Ministerul Afacerilor Externe. În 2006, cînd mi-am dat demisia de la Institutul Cultural Român, mi s-a spus – ceea ce mi-e încă greu să cred – că gestul meu era fără precedent în istoria diplomaţiei româneşti postbelice.

Ca o sfidare absurdă, România a început să numească în posturile cele mai sensibile şefi de misiune despre care se ştia că erau urît încondeiaţi de serviciile occidentale de contraspionaj. În 1997, cel care urma să devină ambasador la Paris – şi a cărui carieră începuse sub Gheorghiu-Dej – avea referinţe atît de proaste din capitalele prin care trecuse încît primul reflex al autorităţilor franceze a fost să-i respingă acreditarea. Un lucru care, în practica internaţională, e extrem de rar. S-a ajuns la un acord abia după negocieri penibile.

Aceşti oameni, consideraţi geniali şi „de nădejde” la Bucureşti, sînt cei care s-au ocupat de recrutarea şi de formarea noilor cadre ale diplomaţiei româneşti. Şi au făcut-o, fireşte, după chipul şi asemănarea lor. Tot astfel vor merge lucrurile şi de acum înainte, putem fi siguri.

Îngăduiţi-mi să vă întreb: cunoaşteţi multe persoane care au intrat la Ministerul Afacerilor Externe în 1972, adică un an după alunecarea României pe panta celui mai teribil delir dogmatic? Mă refer, aţi înţeles fireşte, la dl Lazăr Comănescu, pe care l-aţi numit acum cîteva zile în echipa Dumneavoastră de consilieri. În ce mă priveşte, vă mărturisesc că dacă, în acea perioadă abjectă a ultra-comunismului şi ultra-securismului, vreunul dintre cunoscuţii mei mi-ar fi mărturisit că a devenit „diplomat”, aş fi încetat imediat să-l mai văd.

O ţară, Domnule Preşedinte, nu este respectată decît dacă ştie să-şi cîştige respectul celorlalte ţări. Diplomaţia românească, pe care toate guvernele de după 1990 au răsfăţat-o de parcă ar fi fost bunul cel mai de preţ al naţiei, este poate primul element care ne împiedică să ne cîştigăm respectabilitatea la care aspirăm steril. Dacă vreţi să schimbaţi România, ceea ce vă doresc din suflet, începeţi prin a vă descotorosi de această fosilă care este încremenitul corp diplomatic post-paukerist.

P.S. Alocuţiunea pe care aţi pronunţat-o în faţa românilor din Franţa a abordat, mi se spune, în special spinoasa problemă a votului de acum două luni. La Paris ar fi existat o soluţie simplă, care n-ar fi costat nimic şi ar fi mulţumit pe toată lumea. Era de ajuns, înainte de închiderea porţilor la ora legală, să fie invitaţi cei care nu votaseră încă să deplaseze coada în grădina Ambasadei. Aflîndu-se în incinta secţiei de vot, ar fi putut să-şi exprime, pînă la ultimul, opţiunea electorală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.