„Se pare că astăzi, în România, cel mai important premiu acordat oamenilor de cultură vine din partea Fundaţiei Alexandrion”

Domnule academician Dan Berindei, domnule preşedinte al Fundaţiei Alexandrion, Nawaf Salameh, domnule Cornel Nistorescu, director al ziarului „Cotidianul”, domnilor membri ai juriului, domnilor Eugen Negrici şi Dumitru Constantin, prieteni ai mei, doamnelor şi domnilor…

Se pare că astăzi, în România, cel mai important premiu acordat oamenilor de cultură vine din partea Fundaţiei Alexandrion. În acest premiu parcă vibrează duhul antichităţii mediteraneene şi fervoarea unei licori magice. Oricum, acest premiu are în vedere mai toate dimensiunile culturale ale Premiului Nobel… Aflându-ne în luna acordării premiilor Nobel, octombrie, am putea spune, păstrând, evident, proporţiile, că, în România, Premiul Alexandrion poate fi numit nepotul Premiului Nobel!

Şi… pentru că premiul poartă numele lui Brâncoveanu, şi pentru că ne aflăm în Palatul cu numele domnitorului martir, să spunem două vorbe şi despre puterile politice şi oamenii politici ai istoriei ce au făcut din Brâncoveanu Constantin un sfânt creştin! Constantin Brâncoveanu a ajuns domnitor datorită unchiului său, marele cărturar Cantacuzino, cel care, mai târziu, l-a vândut turcilor, ca să-şi poată promova fiul pe postul rămas gol, de conducător de ţară… Turcii, bunii meseriaşi, ca să-şi exemplifice arta cu care au cucerit atâtea spaţii în istorie, au invitat reprezentanţii Europei, aflaţi în capitala lor celebră, ca să le arate, pe viu, cum îşi răsplătesc ei nesupuşii!.. Drept pentru care, pe un eşafod, nu pe o cruce, Brâncoveanu a fost răstignit pe orizontală, ca să i se poată reteza capul, cu o mai mare abilitate artistică!.. Brâncoveanu a trăit în apropierea mării, o zi a morţii, pe care nici Cristos pe muntele Golgota, n-a trăit-o! Iisus n-avea copii, aşa că n-a putut, înainte de a fi răstignit pe cruce, să vadă cum îi sunt bătute în cuie – şi răstignite, evident! – odraslele sale!..

Sigur, europenii noştri dragi sunt obişnuiţi să asiste uneori chiar înduioşaţi la atrocităţi ce nu-i lovesc în pungă! Dar observăm că şi danubiano-ponticii sunt chiar anesteziaţi în faţa tragediei lui Brâncoveanu Constantin!

În manualele şcolare din România, despre Brâncoveanu Constantin există scrise doar patru rânduri. Anul trecut, când s-au împlinit 300 (trei sute) de ani de la asasinarea exemplară a lui Brâncoveanu Constantin – în faţa reprezentanţilor statelor europene, care au asistat fermecaţi de îndemânarea călăului otoman, ce a retezat cu o mare artă patru capete de copii – plus capul sfetnicului Ianache şi al domnitorului Brâncoveanu – şi astfel au pus bazele temeliei fundamentului cu care şi astăzi Europa apără vieţile bărbaţilor şi vieţile copiilor vinovaţi că s-au născut! – cele peste 40 de teatre de stat din România (exceptându-l pe cel Naţional din Cluj-Napoca) n-au pus în scenă nici măcar un rând dintr-o lucrare închinată martirului Brâncoveanu Constantin! Iar Televiziunea Română, la fel, a dormit în cizme! Imperiul Otoman, pe malul Bosforului, într-o reprezentaţie de gală, a modelat cu propriile sale mâini măiastre ceremonialul umanist ce avea să-i fie drept model irefutabil pentru Arta sa!..

Dar… în ce ne priveşte! Unor asemenea instituţii naţionale, cum sunt cele notate mai sus, nu trebuie să li se aducă nicio scuză: ele trebuie, pur şi simplu, în faţa opiniei publice, să fie decorate! Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

După toate normele imperiului lor, otomanii le-au arătat iluminaţilor reprezentanţi ai puterilor europene că experienţa libertăţii absolute a domnitorului valah este nelimitată până în clipa când el ajunge în faţa eşafodului!

Muzicala istorie dezumflată a Imperiului Otoman l-a făcut pe Constantin Brâncoveanu să-şi vadă odraslele fără capete şi astfel să trăiască moartea de câteva ori în plus!

Nu ştiu dacă în acele clipe Brâncoveanu a putut spune ceva asemănător cu tulburătoarele cuvinte pe care le-a rostit, peste ani, fireşte, Camil Petrescu:

„Eu sunt dintre acei

Cu ochi lăcrimaţi şi mistuiţi lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.”

Era aproape imposibil ca sufletul său mărit să nu vadă ideea unchiului său, Cantacuzino… de a-l da de plocon morţii otomane!..

De altfel, în înţelepciunea sa, marele cărturar Cantacuzino era foarte liniştit, căci ştia că istoria Ţării Româneşti a început fără prezenţa lui Constantin Brâncoveanu şi se va sfârşi tot fără prezenţa nepotului său!..

Totuşi!.. Marele cărturar Cantacuzino ne-a oferit, în vara lui 1714, în ziua de 16 august, o mare sărbătoare: „Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă, cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache”…

De altfel, istoria românilor e plină de asemenea idei şi sentimente înţelepte!.. Putem să ne gândim, bunăoară, la verişanii care, într-o gură de rai, au pus la cale moartea păcurăraşului de-un sânge cu ei!.. Putem să ne aducem aminte şi de domnitorul de pe Argeş, Negru-Vodă, care a avut măreaţa idee de a zidi un lăcaş de închinăciune – fără asemuire!.. În smerita sa credinţă în Dumnezeu, după ce mănăstirea a fost înălţată, din dorinţa de a nu-i pune pe cei nouă meşteri – şi pe Manole, meşterul cel mare! – într-o postură jenantă, de a mai construi şi alte biserici, eventual pentru alţi domnitori, făcând, astfel, din religie o afacere industrială, s-a gândit să-i salveze pe meşteri de acest păcat comercial, şi i-a lăsat să moară pe acoperişul sfântului lăcaş! În fond, dacă Manole, pentru credinţa sa neclintită în Tătânele ceresc, şi-a sacrificat soţia şi pruncul, punându-i la temelia zidirii de pe Argeş, şi el, Negru-Vodă, supus Credinţei, trebuia să înnobileze acoperişul zidirii fără asemănare – cu moartea meşterilor!.. Fireşte!.. Aşa-şi arăta el credinţa în divinul Tată!

Ce să mai vorbim de fraţii Mătieş, verişanii lui Horea, care s-au gândit să-l predea armatei imperiului vienez, spre reeducare, pe cel de un sânge cu ei – Crăişorul Horea!

Ei, să nu mai facem vorbire despre ce s-a-ntâmplat cu tatăl lui Ştefan cel Mare!..

Aşa că putem spune că noi suntem urmaşii Romei şi ai lui Decebal, urmaşii spiţei cuceritorilor, dar şi ai cuceriţilor, urmaşii martirului Brâncoveanu, dar şi ai cărturarului Cantacuzino; că suntem urmaşii dalbului ciobănaş mioritic, dar şi ai verişanilor săi, cei doi gospodari, ce voiau să aibă câteva oi în plus, un cal şi un câine în plus!.. Desigur, nu-l putem uita pe Manole, dar nici pe marele vizionar creştin, Negru-Vodă, cum n-avem cum să-l uităm pe Horea, cel tras pe roată de justiţia imperială, independentă şi suverană, dar nici pe fraţii Mătieş nu e drept să-i dăm uitării!..

De aceea aş propune construirea unui cimitir în care să încapă, împreună, unul lângă altul, toţi aceşti genitori ai noştri! Dacă e greu să le găsim şi adunăm laolaltă mormintele, s-ar putea ridica, într-un parc naţional, un templu cu statuile tuturor celor de mai sus, şi a multor altora, de ieri şi de azi!..

Acest templu al identităţii noastre… Care întruchipează destul de elocvent marca primului om născut pe pământ – şi nu făcut de Dumnezeu pe lângă rai, precum au fost făcuţi Adam şi Eva! – omul fundamental criminal, Cain!.. Cain, strămoşul tuturor istoriilor ce se împlinesc, azi, sub ochii noştri, plini de succese!..

Nu, omul noul, care scrie cu stiloul, cum spunea Marcel Breslaşu, nu mai este orb, supus Soartei sale, precum sărmanul Oedip, care, fără să ştie ce face, supus, repetăm, destinului său orb, îşi omoară tatăl şi se însoară cu propria sa mamă!.. Oedip, aflând adevărul despre faptele sale, îşi scoate ochii – ca să fie orb din propria sa voinţă!..

Omul zilelor noastre, raţional, e plin de credinţă în tot ce face!.. Şi nu e orb! Aşa că îl aşteptăm să vină în braţe cu propria sa statuie în templul ziditorilor de istorie!..

Mulţumind, din nou, pentru această seară, nemuritorului Constantin Brâncoveanu, Fundaţiei Alexandrion, ziarului „Cotidianul”, juriului, domnului academician Dan Berindei, aş pune punct cuvintelor mele citând, în încheiere, poezia lui Lucian Blaga „Încheiere”…, poezie ce parcă mi se pare că este închinată domnitorului Brâncoveanu, cel ce ne-a vorbit ca dintr-o carte, cândva, iar acum se află în pământ, de unde ne vorbeşte…

„Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.

Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.

E în apă. E în vânt.

Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.

Sunt undeva jos sau undeva sus.

Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:

taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?

De la basmul sângelui spus

întoarce-ţi sufletul către perete

şi lacrima către apus.”

Dumitru Radu Popescu

Nota redacţiei. Acest text a fost citit joi, 1 octombrie, la ceremonia de la Palatul Mogoaşoaia, prilej cu care autorul a primit Premiul Brâncoveanu-2015 pentru Literatură.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.