Se pregăteşte scena „unuia dintre cele mai dramatice conflicte din istorie”

Provocările tot mai frecvente ale Beijingului în Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud pot duce uşor la erori de interpretare şi apoi la tensiuni majore cu Australia, Japonia şi mai cu seamă cu Statele Unite, prezente în zonă cu Flota a 7-a.

China are interese majore în cele două mări, care ţin de controlul rutelor maritime necesare aprovizionării şi de resursele de hidrocarburi şi de minerale rare. Cum Beijingul a început să-şi promoveze agresiv propria concepţie asupra apelor teritoriale şi construieşte insule artificiale pentru a pune SUA şi ţările vecine în faţa unui fapt împlinit, o confruntare militară nu este exclusă. şicanările dintre navele chineze şi paza de coastă japoneză în largul arhipelagului Senkaku, precum şi întâlnirile de gradul zero cu navele militare americane sporesc vertiginos riscul unei escaladări militare.

În Marea Chinei de Sud sunt nu mai puţin de 200 de insule şi recifuri, iar China face recurs la hărţi din anii ’40 pentru a revendica bună parte din ele. Insulele şi apele teritoriale din jurul lor sunt revendicate şi de Taiwan, Malaezia, Vietnam, Singapore, Thailanda, Cambodgia şi Brunei. Profitând de forţa sa economică, Beijingul a tăcut şi a făcut: au fost construite insule artificiale care au sporit cu circa 400 de hectare suprafaţa de uscat deţinută de China în Marea Chinei de Sud. Din punctul de vedere al legislaţiei internaţionale, aceste insule nu conferă drept la ape teritoriale, însă Beijingul respinge ideea unui arbitraj internaţional şi semnalează că doreşte să pună restul statelor în faţa unui fapt împlinit.

China revendică aproape toate insulele din largul coastelor sale, inclusiv Taiwanul. Este vorba de insule ce aparţin acum Japoniei (arhipelagul Senkaku), insule ce aparţin Taiwanului (Pescadore şi Pratas), insule administrate de China, dar revendicate de Vietnam şi Taiwan (Paracel) şi arhipelagul Spratley. În anii ’70, China a recurs la forţă pentru a ocupa o serie de insule din acest din urmă arhipelag, deţinute anterior de Vietnam şi Taiwan. Lucrurile se complică, pentru ca o parte din aceste insule care se întind pe o suprafaţă de 400.000 de km pătraţi sunt revendicate şi de Malaezia, Filipine şi Brunei.

Ministrul malaezian al Apărării a declarat că se teme că aceste dispute teritoriale se pot termina cu ”declanşarea unuia dintre cele mai dramatice conflicte din istorie”. Este motivul pentru care statele din regiune, alături de SUA şi marile puteri europene, au făcut apel la aplicarea unui Cod de conduită în Marea Chinei de Sud. Răspunsul Beijingului a fost unul sec: armata chineză a instalat baterii de artilerie pe una dintre insule şi este aproape de finalizarea unei piste pentru avioanele militare de 3 km lungime în reciful Scarborough, o insulă care va servi ca bază operaţională pentru alimentarea navelor şi aeronavelor chineze.

Toate aceste tensiuni, care au luat amploare de la finalul anilor 2000, au provocat o cursă a înarmărilor în regiune. Potrivit cercetătorilor de la şcoala de Studii Internaţionale Rajaratnam din Singapore, flota de submarine din Asia a crescut cu 50% în intervalul 200-2007. Se estimează că până în 2018, flota Indiei, Pakistanului, Chinei, Japoniei, Vietnamului, Malaeziei, Coreei de Sud şi Indoneziei se va îmbogăţi cu circa 100 de submarine. În plus, Australia a anunţat că doreşte să achiziţioneze 12 submarine.

Aceasta este o faţetă a răspunsului statelor din regiune la declaraţiile preşedintelui Xi Jinping, care spunea că îşi doreşte ”o flotă puternică”, capabilă să ”câştige bătălii”. O altă faţetă constă în implicarea Statelor Unite şi a reţelei dense de alianţe pe care o are în regiune. Cu o flotă de 10 portavioane nucleare din clasa Nimitz şi cu portavioane dintr-o nouă clasă aflate în construcţie, flota americană este net superioară celei chineze, însă Beijingul investeşte din ce în ce mai mult în dotarea marinei militare. În cele din urmă, SUA şi aliaţii lor mizează pe dialogul diplomatic cu China, aşa-numitul dialog strategic şi economic SUA-China, care a ajuns în acest an la a şaptea ediţie.

Pare a fi însă un dialog al surzilor. Pentagonul a cerut în luna iunie ca Beijingul să renunţe la construirea structurilor artificiale în mare şi să înceteze militarizarea lor. Cu puţin înainte, în luna mai, cele două puteri au avut un clinci diplomatic în cadrul unui summit pe probleme de securitate desfăşurat la Singapore. Ministerul chinez de Externe a avertizat Washingtonul că ”ameninţă” ”teritoriile maritime chineze. Este foarte probabil ca aceasta să ducă la incidente, este iresponsabil şi periculos”. Răspunsul american a venit din partea secretarului Apărării, Ashton Carter: ”SUA vor zbura, vor naviga şi vor opera peste tot unde legile internaţionale permit asta, aşa cum forţele americane o fac peste tot în lume”.

Relaţiile sunt cu mult mai încordate între China şi Japonia. Disputelor teritoriale li se adaugă o reformă profundă a Forţelor de Autoapărare ale Japoniei – premierul Shinzo Abe a reuşit să obţină o reinterpretare favorabilă a Constituţiei (care interzice Japoniei să recurgă la război în disputele internaţionale) astfel încât armata japoneză să se poată implica în operaţiuni de ”autoapărare colectivă”, în momentul în care aliaţii sunt ameninţaţi. A urmat, în această lună, aprobarea în camera inferioară a Dietei a legislaţiei care va duce la reformarea armatei nipone. Dacă în 60 de zile camera superioară nu se va pronunţa, legea va fi adoptată implicit. Toate aceste evoluţii au stârnit reacţii puternice la Beijing, care a cerut guvernului japonez să îşi amintească ”lecţiile istoriei” şi să facă bine să continue doar pe calea dezvoltării paşnice.

Cu o armată eliberată într-o anumită măsură de limitările impuse prin Constituţie, Japonia devine un pericol tot mai mare pentru China. Motive de dispută există – exploatările de hidrocarburi ale Chinei din zona insulelor Senkaku, care încalcă un acord din 2008 potrivit căruia cele două state vor exploata împreună acele zăcăminte. În doar doi ani, Beijingul a instalat aici 12 platforme petroliere, susţinând că insulele aparţin Chinei.

Japonia răspunde provocarilor chineze nu doar sub aspect militar, ci şi economic. Preluând modelul chinez de creare a unui hinterland prosper (prin investiţii majore în infrastructură – prin Noul Drum al Mătăsii şi Drumul Maritim al Mătăsii – şi investiţii în industrie), unde să-şi poata exporta produsele şi de unde să preia forţă de muncă ieftină, Japonia a decis să-şi extindă influenţa economică în Asia de Sud-Est.

A fost anunţat un ajutor de peste 6 miliarde de dolari pentru ţările riverane fluviului Mekong (Cambodgia, Laos, Birmania, Thailanda şi Vietnam). Anunţul a fost făcut de premierul Abe la începutul lunii iulie. Japonia a anunţat apoi un proiect de investiţii în Asia pentru următorii cinci ani, în valoare de 10 miliarde de dolari. La începutul lunii iunie, preşedintele filipinez Benigno Aquino a sosit la Tokyo pentru a solicita investiţii japoneze masive şi sprijin nipon pentru a contracara politica agresivă a Chinei. Şi astfel s-a ajuns ca Japonia şi Filipine, două naţiune inamice în timpul războiului mondial, să efectueze exerciţii militare comune în Marea Chinei de Sud, la mai puţin de 300 de km de un recif controlat acum de China.

Concurenţa este dură şi pe planul diplomaţiei economice, căci Beijingul a decis să contreze iniţiativele Japoniei, propunând sporirea schimburilor comerciale cu statele membre ASEAN, adică aceleaşi state în care Japonia doreşte să-şi extindă influenţa. China a plusat enorm prin crearea în acest an Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură, cu un capital de 100 de miliarde de dolari, o bancă la care participă ca state fondatoare şi puteri europene precum Germania sau Marea Britanie, spre marea nemulţumire a Statelor Unite. Banca este un concurent redutabil pentru mai vechea Bancă Asiatică pentru Dezvoltare creată în 1966, unde partea leului este deţinută de Japonia şi Statele Unite.

O Japonie care nu a reuşit încă să iasă din perioada de stagnare economică, şi Statele Unite, care au un deficit comercial uriaş de 342 de miliarde de dolari datorat, în parte, subevaluării monedei chineze, continuă să susţină statele din Asia de Sud-Est în faţa revendicărilor Chinei. În condiţiile în care până şi aliaţii europeni ai SUA se îndreaptă către iniţiativele chineze (cazul Băncii pentru Investiţii în Infrastructură), se pune întrebarea cât vor mai dori şi cât vor mai putea americanii să se opună puterii chineze în această regiune. Marea Chinei de Sud a devenit astfel un test pentru angajamentul american în Asia şi chiar un test pentru forţa economică şi militară a SUA la scară globală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.