De la Satu Mare spre dreapta, drumul începe să urce dealuri cu păduri adânci şi să întâmpine provocarea Maramureşului ca pe o istorie uitată sau ca pe un update de ultimă secundă. Ambele sunt cool. Negreşti Oaş nu e deloc un tărâm uitat de timp, amintind doar de viorile vioaie ale fraţilor Petreuş, care, pe vremuri, ne reaminteau că există ritmuri ale existenţei şi mai la nord de Bucureşti. Ritmuri cu clop şi cu fainoşag, cum îi şade bine românului când vine pe acasă. De la Negreşti Oaş mai departe e plin de români care au venit acasă şi care, fără glumă, chiar au casă. Nu palate ţuguiate, ţigăneşti, ca pe la Timişoara sau împrejurimile Oradiei Mari sau pe meleagurile Strehaiei olteneşti, ci case de gospodar, cu coteţ de găini şi cuşcă de câine lup, cu cameră pentru copii, birou, sufragerie largă şi luminoasă, cu antenă parabolică şi piscină, cu Wifi, camere de luat vederi pentru agenţia de securitate, patru băi, cinci duşuri, trei balcoane şi vulpi sau căprioare în pădurea imediată. E un fel de a spune „uite că putem”.
De la Săpânţa încolo, intri într-un Maramureş al profunzimilor şi al poveştilor despre viaţă şi despre ceea ce ar fi trebuit ea să fie dacă n-ar fi fost altfel. Săpânţa e o istorie veselă şi tristă, dar nu simultan, ci succesiv. La început e veselă, apoi, pe măsură ce înţelegi viaţa şi dramele derulate pe un atât de mic petec de pământ, devine tristă, de o tristeţe care depăşeşte lacrima, generând o filosofie a disperării tăcute, camuflate, iremediabile. Nu mai ai mult, din paradisul Oaşului şi infernul Săpânţei, până la Vişeu. Loc binecuvântat, între munţi şi ape, rostogolindu-şi viaţa între nămeţii iernii şi trudele verii. Cu ţăranii vechi, care ies la cosit în zori şi nu se astâmpără până la asfinţit, deşi au, aproape toţi, peste şaptezeci de ani. La optzeci şi ceva, vecinul de pajişte te întreabă dacă chiar ştii franţuzeşte, spui „Da” ca un prost şi te zăpăceşte cu o franceză excepţională, învăţată în şcoala profesională. „Că atunci se făcea şcoală, nu glumă”, zice badea proptit în coasă, bronzat şi vesel, cu părul de un alb impecabil, aflat încă în anii voiniciei lui.
Mai toate satele Maramureşului vorbesc franceza, italiana sau spaniola. Câte unul mai flegmatic a ajuns şi prin UK şi acum conduce cu volanul pe dreapta, să se dea mare, că altminteri îi punea Ghiţă ăl tânăr, ginerele lui Griguţă, mecanic auto vestit de la Vişeu de Jos până la Vişeu de Sus, va să zică Ghiţă îi punea cât ai clipi volanul pe stânga. Acum, însă, ne aflăm în luna lui septembrie. Maşinile cu numere europene s-au retras spre frontiere, aglomerând vămile, pline de bagaje de iarnă, pălincă, slanină, zacuscă şi vin de casă. De obicei, pălinca e depistată de vameşii unguri şi vărsată pe cimentul încă fierbinte al vămii de la Petea, plus o amendă de 270 de euro. Zacusca mai merge. Vinul e confiscat şi băut pe îndelete în gheretele grănicereşti. Dar maramureşeanul încearcă şi uneori mai are şi noroc. La Paris, pălinca se vinde cu 25 de euro jumatea. Va să zică, 50 de euro litrul. O sticlă de doi litri face cât o zi de muncă pe şantier, dacă şantierul e bun. Dacă e mai slăbuţ, face cât o jumate. Dar, totuşi, nu e de lepădat.
De la Moisei în jos se scurg autocarele de Spania. Se opresc la câte o benzinărie, iar românii îşi strigă odraslele. “Hola! Rodrigo! Hai în maşină până nu te snopesc! Unde e Santiago? Amu ţi-am zis să ai grijă de el! Mira-s-ar Bîrgău’ de voi, parcă v-o fătat muma-ta la Madrid!” Cârduri de maşini cu numere de Italia, Franţa, Spania şi UK trec claxonând, de nervi sau de veselie. „Băăăăăă!”, strigă unul din şoferi, la volanul unui Alfa Romeo. „Ce-i, bă?”, întreabă unul din drumeţii de autocar, proptindu-se cu mâinile în şolduri pe marginea şoselei. „Păi după pui de Moroşan să nu dai cu bolovan băăăăăă”, ţipă şoferul, accelerând la maxim şi depăşind coloana, în speranţa că nu se va ivi vreo căruţă de moroşeni cărând lemnele de la pădure. Că moroşanu are securea la spatele căruţei şi te trăsneşte cât nici nu clipeşti. Abia după aia se uită ce maşină ai avut, că, iacă, s-o întâmplat că n-o mai ai.
Coloanele de maşini trec, cu sutele, pe lângă casele noi, împodobite cu brad de la Borşa şi cu faianţă italiană şi pe lângă măsuţele mici, pline de sticle, deasupra cărora câte un carton scris cu litere mari anunţă, solemn: „Avem pălincă”. Mai vând moroşenii şi miere, şi suc de afine, iar mai jos, pe valea Salvei, şi păstrăvi. Autocarele trec greoi de curbele în ac de păr de pe Dealul Ştefăniţei, coborând spre Năsăud. Uneori, indicatoare de lemn un pic afumat arată spre munte, anunţând laconic: Spre mocăniţă”.
Întreg Maramureşul se zdruncină ca un tren care se pregăteşte să părăsească gara, dar nu se înduplecă până când mecanicul nu trage lanţul care aruncă peste munţi un şuierat aspru şi mâhnit. Apoi, mecanismul emigraţiei se pune în mişcare, ostenit şi parcă speriat de propria aventură, căreia nu-i găseşte o noimă.
În Maramureş se coc pruna şi strugurele, dar nu mai are cine să le culeagă. Garajele sunt goale. Camerele marilor case sunt pustii. Rar, câte un bec răzleţ mai pâlpâie într-o mansardă. Românii îşi părăsesc din nou ţara, iar România arată ca un ţărm de mare după un reflux devastator, care nu lasă în urmă decât speranţe, tristeţi şi amintiri. Se înserează şi se sting luminile în Maramureş.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.