Seara în care a aterizat pianul

„Muzica mea nu e jazz“, a spus Lubomyr Melnyk joi seară, înainte să își înceapă recitalul din Biserica Luterană. Pianist născut în Ucraina, perfecționat în Franța, ajuns celebru în Suedia și stabilit în Canada. Era a doua seară a festivalului Jazz in Church 2017 și manifestarea inițiată acum patru ani adunase iubitorii genului sub bolțile clădirii din centrul Capitalei.

Muzicianul tocmai deschidea a doua seară de festival și mulți dintre cei adunați în sală abia așteptau „să vină momentul cu saxofon“. Eu așteptasem să ajungă o prietenă: „Ți-am păstrat loc aici. E și scaunul acela din capătul rândului, dar m-am gândit că vrei să ții picioarele pe stinghia asta de sub pupitru“, i-am spus când a intrat în sală. „Știi că pe alea nu se pun picioarele“, îmi spune, „acolo se așază în genunchi oamenii care vin la slujbă“. M-am uitat repede prin sală… părea să fiu printre puținii care au primit elementele de bază ale participării la serviciul religios. Chiar și așa, un metru din bunătatea aceea de stinghie a fost irosită în fața mea tot restul serii. Melnyk se apropiase deja de pianul din fața altarului și nu semăna decât în termeni generali cu imaginea de profet pe care o ai în minte atunci când îți amintești că omul acela a zis cândva, relaxat, că „atunci când cânt mă transform într-un vultur în zbor, într-un delfin care înoată, o panteră care aleargă. Mă transform în ploaie, în nori, în culoarea cerului. Nu îmi mai simt degetele – nu mai sunt degete, nu mai e corp. E numai pianul cu care eu cânt împreună“.

„Uneori mi s-a întâmplat să adorm în timp ce cânt, numai ca să mă trezesc după o jumătate de minut, ca să văd că am continuat să cânt corect. Straniu sentiment!“ – Lubomyr Melnyk

Digitație prestigioasă

„Trebuie să vă spun câteva lucruri despre ce o să ascultați, pentru că muzica mea nu seamănă cu lucrurile pe care le știți. Eu nu cânt jazz și nu folosesc degetele și, clapele așa cum se face de obicei“, spune persoana care părea mai puțin o vedetă a muzicii din ultimele decenii și, mai degrabă o prezență timidă. Aflat pentru prima dată în România, Lubomyr Melnyk și-a pregătit fiecare piesă cu un mic discurs. Cel puțin așa părea. Pentru că atunci când începea să vorbească, legenda care a stabilit recorduri de viteză în interpretarea la pian și a impus un stil complet personal de folosire a pianului părea că are cele mai simple formule pentru idei cât se poate de complicate. E vorba de muzica perpetuă (dacă e să traducem fără cacofonie formula sa continous music). Și atunci când începe să cânte, înțelegi că nu e nicio metaforă. „Și un copil vă poate spune că formula lui Einstein e o prostie“, zice la un moment dat. „Vorbim după concert, vă aștept la masa de lângă intrare.“ Recitalul său a inclus trei piese. Ilirium a fost prima. Termenii preliminari propuși de Melnyk pentru introducerea în ceea ce aduce el în muzică au fost legați de diferențele dintre poziția pe care o au alți muzicieni în fața claviaturii și metoda sa. Sună mai complicat în varianta aceasta, el a spus simplu: „fac altceva“. Și a găsit referințe pentru toate bibliografiile: „Considerăm, de obicei, că lumina este cel mai puternic lucru. Dar lumina este supusă magiei. Pentru că poți să faci lumină din magie. Iar magia… magia e supusă sunetului, pentru că nicio vrajă nu are loc dacă Harry Potter nu spune formula cu voce tare. Nu ajunge să o gândească… trebuie să o spună. Și în Biblie. Dumnezeu nu se gândește să fie lumină. Nu ajunge! Trebuie să spună cuvintele: «Să fie lumin㻓.

După ce şi-a terminat recitalul, muzicianul a rămas la intrare, stând de vorbă cu spectatorii. Foto Octavian Todiruţ

Vraja pe înțelesul copiilor

Dornic să ofere și altora ocazia de a folosi ceea ce știe el despre pian, Lubomyr Melnyk a povestit cum încearcă să îi convingă pe cei în fața cărora apare de avantajele metodei sale, de bucuria pe care poate să o aibă un pianist cântând astfel (orientarea mâinilor pe clape și unghiul din care își mișcă degetele pe claviatură complet diferite). Și a exemplificat imediat cu o bucată, „Butterfly“, despre care a spus că este compusă pentru copii. Sigur, și pentru două piane. Dar varianta de la București a cântat-o singur, la un singur instrument.

19,5 note pe secundă a fost omologat recordul de viteză în interpretare la pian, realizat de Lubomyr Melnyk, media obișnuită variind între 13 și 14 note pentru un muzician obișnuit.

Îți trece prin minte cum Melnyk și-a început cariera ca om de serviciu la Opera din Paris și cum și-a formulat teoriile în acea perioadă (anii ‘70) lucrând ca muzician care acompania repetițiile unor legende ale dansului contemporan, precum Carolyn Carl-son. Ți se pare că ai prins despre ce e vorba și ești pregătit să mergi mai departe. Dar mai departe așteaptă Lubomyr Melnyk: „Înainte să ascultați ultima piesă pe care o cânt în această seară, trebuie să vă spun ce se întâmplă. E o piesă lungă și are o poveste. Trebuie să explic muzica pentru că e o poveste în muzică“, spune pianistul, înainte să cânte piesa „Windmill“. „Se deschide cu o moară de vânt veche, adormită. E o moară de vânt de felul celor pe care le vezi în Spania sau în Franța. Mecanismul începe să se miște, la început, mai încet. Apoi, vântul bate din ce în ce mai tare. Până la punctul în care toate piesele se mișcă în armonie. Dacă vreți, e un fel de nirvana a morii de vânt. Apoi se întâmplă ca în viață. Vine furtuna. Puterea ei se transformă într-o nebunie, cum se întâmplă, de obicei, când e vorba de putere. Piesele morii ating acel punct dincolo de care nu se pot mișca mai repede. E singura dată când am folosit această viteză supersonică. O să fie imposibil să auziți notele, dar notele sunt acolo. Eu le cânt, doar că le cânt foarte repede. Până la urmă, totul se rupe și moara e distrusă. Pe pământ rămân resturile. La un moment dat, din dărâmături iese spiritul morii. Și e foarte trist când își vede propriile resturi. Apoi, moara își dă seama că e o prostie să fie tristă și își amintește cei 400 de ani de viață. De cerul care s-a schimbat în fiecare zi. De copiii care se jucau pe lângă ea. Realizează că fiecare zi e un ocean de lucruri frumoase. Și începe să mulțumească pentru toate astea.“

Când și-a terminat recitalul, luminile unui girofar marcau prin vitraliile bisericii un fel de aterizare reușită și organizatorii au explicat publicului, care continua să aplaude, că nu este timp pentru bis, deoarece trebuie să fie pregătită scena pentru al doilea moment al serii. Cel cu saxofon. Și claviaturi. Minunat. Dar de pe planeta aceasta. Festivalul a continuat până aseară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.