Selectarea profesorilor universitari

În ultimul timp, la noi, problema plagiatului a invadat discuţia în parlament, justiţie, comisii şi comitete ale diverselor instituţii, mass-media. Se discută haotic, în funcţie de cine este incriminat şi trebuie să părăsească scena. Nu se merge până la capăt, punând în faţă nu răfuieli politice, ci preocuparea unei curăţenii generale.

Pe de altă parte, năravul plagiatului este doar o parte a maladiilor ce au cuprins titlurile României. Nu mai puţin grave sunt, prin consecinţe, vasta corupţie din viaţa ştiinţifică şi culturală, cu cleptocraţia, intervenţii ale serviciilor, nepotismul şi examene de mântuială devenite endemice.

Vor trebui repuse două întrebări simple, de care mulţi s-au dezobişnuit. Poate ajunge unde aspiră în societate, fără proptele pe faţă sau în secret, un tânăr care are de partea sa doar mintea şi braţele sale? Sunt titlurile ce se poartă pompos în România acoperite sau doar formule goale, datorate aranjamentelor de culise, târgurilor, caragialeştilor slăbiciuni?

Răspunsul nu mai este de ani buni pozitiv. De aceea, o asanare cuprinzătoare va trebui să intre pe agenda publică, mai devreme sau mai târziu, dacă ţara noastră vrea să facă parte din lumea civilizaţiei actuale. Ea atinge, inevitabil, chestiunea selectării profesorilor universitari. Să reflectăm asupra ei.

Valoarea unei universităţi o dau mulţi indicatori: finanţarea, infrastructura, recrutarea studenţilor, programele de studii, descoperirile proprii şi invenţiile. Înainte de orice, o dau ocupanţii posturilor de profesor universitar. Această funcţie este cheia universităţii veritabile, încât este de înţeles preocuparea universităţilor serioase de a se înzestra cu profesori care sunt efectiv specialişti de vârf în domeniul lor. Mai mult, această funcţie este, pentru cine gândeşte în profunzime, reperul de construcţie a întregului sistem al educaţiei. Ce nivel au profesorii universitari arată cum este selecţia valorilor şi educaţia în întregime.

Importanţa profesurii universitare este atât de mare, încât, în multe ţări, ea este pusă alături de cele mai înalte funcţii din stat, iar desemnările de profesori universitari sunt plasate sub autoritatea parlamentului şi, în mod exact, a capului statului-rege sau preşedinte.

Reflectând asupra subiectului, nu poţi să nu te gândeşti, în România, la preocuparea lui Spiru Haret de a consolida cât se poate de mult ocuparea profesurilor universitare. El lua în seamă faptul că aceste profesuri dau, în mod normal, standardele culturale într-o societate. Îmi amintesc şi astăzi prevederile Legii din 1898 (cu modificările din 1901): ocuparea prin concurs a acestor posturi, sub comisii în care ministrul are doi reprezentanţi, alături de alţi trei stabiliţi de universitate, cu preşedinte de comisie numit de ministru, cu desemnarea prin decret regal, cu perioadă de probă de minimum trei ani (vezi Operele lui Spiru Haret, Comunicare.ro, Bucureşti, 2009, volumul III, p.140 şi urm). În alt loc, Spiru Haret accentua nevoia ca posturile de profesor universitar să fie în gestiune naţională, spre a nu se face compromisuri şi pentru a le asigura relevanţa (Operele lui Spiru Haret, volumul IV, p.70). Spiru Haret era oripilat de faptul că „în alte ţări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul cum se află la noi” (p.132).

Unele prevederi din legislaţia haretiană pot fi relativizate. De pildă, perioada de probă nu este necesară dacă sunt mai mulţi candidaţi pe post. Restul prevederilor sunt însă inspiratoare, în continuare.

Spiru Haret era, pe drept, alarmat de faptul că într-un concurs anume s-a dat câştig de cauză unui candidat cu argumentul cam demagogic “va creşte şi se va dezvolta!”. Nu ar trebui să existe alarmă continuă astăzi, când eroarea acuzată de Spiru Haret este doar una, printre multele ce se petrec acum? Bunăoară, sunt mai mult decât carenţe : considerarea ocupării profesurilor drept promovare, în dauna concursurilor veritabile; lipsa unei proiecţii a nevoilor obiective de profesori universitari; caracterul confidenţial al concursurilor şi descurajarea candidaţilor care vin din afara instituţiei respective; stabilirea comisiilor de către candidatul însuşi sau, oricum, compunerea comisiilor încât să fie favorizat cineva anume; lipsa reprezentanţilor unei autorităţi durabile şi anonimizarea răspunderii; corupţia (nepotismul, cleptocraţia etc.) rampantă; ocuparea improprie a profesurilor prin instrumentarea listelor de lucrări ISI, frecvent triviale. De aceea, nu putem să nu fim de acord cu Spiru Haret şi la această oră a istoriei: nici o ţară respectabilă nu practică sistemul din România actuală! Nici o ţară nu şi-a compromis atât de grav cel mai important titlu din învăţământ!

Cele de mai sus se pot uşor argumenta luând în discuţie ocupări de profesuri din orice universitate din ţară prin aplicarea legii din 2011. Maladiile sunt pretutindeni. Niciodată nu a fost în România o degradare de o asemenea anvergură a profesurilor. Situaţia în care s-a ajuns, cu profesori universitari de slabă calificare – lipsă operă propriu-zisă, lipsă capacitate de a da o consultanţă de încredere în specialitate, lipsă capacitate de a forma generaţii creative – şi având în vedere inamovibilitatea ocupanţilor acestor funcţii va trebui aplicată o soluţie, la un moment dat. Nu mai insist asupra faptului că dilatarea învăţământului superior de după1989 aantrenat cu sine, ca orice dilatare, multiplicarea profesurilor şi ocuparea de profesuri, dincolo de excepţiile de rigoare, de către mulţi nepregătiţi. Necalificarea este atât de bătătoare la ochi încât aproape orice interesat îi observă.

Ce este de făcut în această situaţie? Am în vedere patru măsuri: a) instituirea unui titlul superior de profesor; b) includerea relevanţei printre criterii; c) concursuri cu mai mulţi candidaţi; d) comisii care includ autoritatea durabilă şi responsabilă şi permit desemnarea de către capul statului.

Nu a mai rămas la îndemână decât o soluţie de normalizare: instituirea unui titlu mai înalt de profesor. Ceva de genul profesorului ordinarius din sistemul european de odinioară! Nu ar fi prima oară în istorie şi nu ar fi imposibil. Este nevoie doar de o acţiune a parlamentului. Nu este cea mai uşoară cale, căci vor fi împotriviri tenace. Dar ar fi calea cea mai curată, care ar permite asanarea titlurilor şi ar repune în mişcare universităţile. Ne place sau nu, dar nu va fi universitate normală în România fără această asanare!

Publicaţiile sunt indiscutabil fundamentale pentru cariera universitară. Acest criteriu a devenit însă atît de elastic, odată cu comercializarea publicării (se ştie că şi în România operează reviste ISI sau oferte de congrese cu publicare ISI contracost!), încât nu mai este suficient. Au devenit indispensabile criterii de relevanţă, pe lângă cele de productivitate în cercetarea de specialitate. Aceste criterii se cer elaborate nu numai pentru universităţi, ci şi pentru restul instituţiilor care au de a face cu evaluarea valorii profesionale. Toate instituţiile de la noi sunt lovite de confuzia de valori şi de impostură, încât toate vor trebui curăţate la un moment dat. Cu cât mai devreme se întreprinde operaţia, cu atât este mai bine pentru societate!

Concursurile din România au fost trucate într-o asemenea măsură încât cele mai multe sunt fasonate astfel încât să aibă un sigur candidat. Dacă nu cumva – fapt înregistrat – ocuparea unora a fost prin organizarea confidenţială a concursului! De aceea, revenirea la concursuri cu mai mulţi candidaţi ar fi, cel puţin în cazul profesurilor universitare, salutară. Prevederea legală ca la un astfel de concurs să fie înscrişi cel puţin trei candidaţi nu ar fi deloc birocratică, cum se vor grăbi să replice unii, Și alte ţări practică cerinţa. În definitiv, profesurile universitare nu sunt chestiuni de promovare în grad, cum se mai crede, ci chestiuni de câştigare a unui concurs la nivel naţional şi, poate, chiar la un nivel mai larg.

Comisiile care stabilesc deznodământul unui concurs se compun adesea cu acordul candidatului sau, oricum, măcar cu ştiinţa lui. Aproape în orice domeniu! În felul acesta, comisiile nu au cum să fie neutre şi echitabile. Spiru Haret era cum nu se poate mai conştient că aici este o sursă importantă de corupere. Soluţia practicabilă ar fi trecerea profesurilor universitare în gestiunea unei autorităţi durabile (cum este parlamentul, în unele state, sau ministerul, în altele) şi institutirea comisiei de concurs prezidată de reprezentantul acelei autorităţi, în care aceasta are cel puţin jumătate dintre evaluatori. În aceste condiţii, desemnarea profesorului poate fi ridicată la nivelul autorităţii publice celei mai înalte cu putinţă şi poate fi consolidată în acest fel. Profesorul universitar ar fi astfel scos din banalitatea de astăzi, iar aspiranţii ar căpăta impulsuri noi pentru veritabila lor performanţă – cea din cercetare şi creaţie. Societatea şi-ar recrea astfel indispensabila elită profesională de merit, de care are atât de acută nevoie. Elitismul este, desigur, o ideologie demnă de respins, dar elitismul profesional îi este indispensabil unei societăţi competitive de astăzi.

(Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educaţiei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2016)

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.